Pe urmele potopului

[Home] [Back] [Next]

„Domnul a zis lui Noe: ‚Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci după şapte zile voi face să ploaie pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi voi şterge astfel de pe faţa pământului toate făpturile pe care le-am făcut.’ După cele şapte zile, au venit apele potopului pe pământ” (Geneza 7:1,4,10).

Când auzim de cuvântul potop ne gândim automat la Biblie şi la istoria cu arca lui Noe. Această minunată istorisire a Vechiului Testament a înconjurat lumea odată cu creştinismul. Deşi aceasta este cea mai cunoscută relatare a potopului, ea nu este şi singura. Grecii au avut o istorie a potopului pe care au legat-o de Deucalion. Cu mult timp înaintea lui Columb numeroase poveşti spuse de locuitorii americani ţineau încă vie amintirea potopului. În Australia, India, Polynesia, Tibet, Caşmir, ca şi în Lituania legenda potopului a fost transmisă de la o generaţie la alta. Sunt oare toate aceste istorii nişte simple invenţii?

Este foarte probabil ca toate să reflecte aceeaşi catastrofă mondială. Acest fenomen a avut loc în condiţii în care oamenii au existat, au supravieţuit şi chiar au relatat despre el. Geologii au crezut că pot rezolva acest mister îndreptându-şi atenţia spre perioadele calde dintre perioadele glaciare.

Ipoteza lor este că gheţarii gigantici, unii din ei de o înălţime de câteva sute de metri, s-ar fi topit provocând o creştere a nivelului mării, de patru ori mai mare, pe tot întinsul pământului. Această impresionantă creştere a apei a schimbat contururile ţărilor, inundând coastele mai joase şi câmpiile, distrugând animalele şi vegetaţia lor. Dar toate aceste încercări de explicaţie au sfârşit ca speculaţii şi teorie. Posibilele ipoteze îl satisfac cel mai puţin pe istoric. El are nevoie în primul rând de dovezi. Numai că nu exista nici una, nici un om de ştiinţă, de oricare orientare, nu reuşise să găsească ceva. A fost poate o coincidenţă când, în timpul unei cercetări total diferite, dovada sigură a potopului a ieşit la iveală în mod firesc. S-a întâmplat în locul pe care tocmai l-am descris: săpăturile de la Ur.

Timp de şase ani arheologi americani şi englezi au examinat pământul de la Tell al Muqayyar, care arăta ca o aşezare umană. Când trenul de Bagdad se oprea o clipă, călătorii priveau uimiţi movilele de nisip rezultate de pe urma săpăturilor. Vagoane cu pământ erau transportate şi studiate atent. Resturile de mii de ani erau tratate ca o încărcătură de preţ. Perseverenţa, conştiinciozitatea şi efortul ambiţios au adus un frumos profit acestei cercetări. Templele şi depozitele sumeriene, atelierele şi curţile de judecată, precum şi locuinţele-vile au fost urmate, între 1926 şi 1928, de o descoperire atât de magnifică încât toate celelalte au rămas în umbră.

„Mormintele regilor Urului” aşa a poreclit Woolley, sub entuziasmul încă proaspăt al descoperirii, mormintele nobililor sumerieni a căror măreţie a ieşit la iveală de sub lopeţile arheologilor, la atacul unei movile de 15 m înălţime, la sud de templu care ascundea un lung şir de morminte suprapuse. Criptele de piatră se dovediră adevărate ascunzători de comori, căci ele erau pline de lucruri de preţ din perioada de prosperitate a Urului. Cupe şi pocale de aur, ulcioare şi vase frumos lucrate, tacâmuri de bronz şi altele, formau decorul în care stătuseră aceste trupuri prefăcute în ţărână acum. Harfe şi lire se odihneau rezemte de pereţi. Un tânăr, „erou al pământului lui Dumnezeu”, aşa cum îl descria o inscripţie, purta un coif de aur. Un pieptene de aur decorat cu flori împodobea părul frumoasei sumeriene „Doamna Shubad”. Nici chiar celebrele morminte ale lui Nefertiti şi Tutankamon nu conţineau obiecte mai frumoase. „Mormintele regilor Urului” sunt cu 1000 de ani mai vechi.

Dar, în afară de pietre preţioase, aceste morminte ne mai rezervaseră şi o înfiorătoare surpriză. În cripte au fost găsite turme de boi cu scheletele încă în hamuri, iar fiecare căruţă era încărcată cu mobilă. Tot alaiul avea datoria să-l însoţească pe nobil şi după moarte, aşa cum se poate deduce din scheletele bogat îmbrăcate şi ornamentate. Mormântul Doamnei Shubad are 20 de astfel de schelete, altele au chiar 70.

Ce s-ar fi putut întâmpla pe vremea aceea? Nu avem nici o indicaţie că ar fi fost victimile unei morţi violente. În procesiuni solemne, se pare, însoţitorii alături de căruţele încărcate trase de boi duceau trupul în mormânt. În timp ce mormântul era sigilat însoţitorii îşi pregăteau stăpânul pentru odihna dinăuntru. Apoi luau un drog, se adunau în jurul lui, şi mureau din propria lor voinţă, doar pentru a-l servi mai departe într-o existenţă viitoare.

Timp de două secole cetăţenii Urului şi-au îngropat personalităţile în aceste morminte.

Arheologii secolului XX s-au trezit transportaţi în lumea anului 2800 î.Cr. odată cu intrarea în aceste morminte. Spre vara anului 1929, al şaselea sezon al săpăturilor se apropia de sfârşit. Woolley îşi pusese încă o dată muncitorii băştinaşi pe movila cu „mormintele regilor Urului”. Nu-i dădea pace de loc. Voia să afle dacă pământul de sub cel mai adânc mormânt descoperit nu le rezerva alte descoperiri pentru sezonul următor.

După ce temelia mormântului a fost îndepărtată, câteva lovituri de lopată au arătat că nişte straturi de ruine îi aşteptau dedesubt. Cât de departe în trecut îi puteau duce aceste cronometre tăcute?

Când a fost ridicată prima aşezare umană pe solul virgin al acestei movile? Woolley trebuia să afle lucrul acesta. Pentru a se convinge, el a făcut puţuri şi a examinat solul care ieşea din straturile inferioare.

„Aproape brusc” - scria el mai târziu în jurnalul său „descoperirile noastre ne-au confirmat presupunerile. Chiar la baza unui mormânt regal am găsit într-un strat de lemn carbonizat numeroase tăbliţe de lut, acoperite cu caractere mult mai vechi decât inscripţiile de pe mormânt. Judecând după natura scrisului, tăbliţele pot fi atribuite perioadei din jurul anului 3000 î.Cr. Erau deci mai vechi decât mormintele cu vreo două, trei sute de ani.”

Puţurile au mers tot mai adânc. Noi straturi cu fragmente de vase şi ulcioare au ieşit la suprafaţă. Cercetătorii au observat că ceramica a rămas surprinzător de intactă. Arăta ca şi aceea găsită în mormintele regale. De aceea, s-a crezut că civilizaţia sumeriană n-a suferit nici o schimbare radicală de-a lungul secolelor. În concluzie, ea trebuie să fi atins un înalt grad de dezvoltare chiar dintr-o perioadă foarte timpurie.

Când, după mai multe zile, muncitorii i-au strigat lui Woolley: „Suntem la nivelul de bază”, acesta s-a coborât în puţ pentru a se convinge. Urmele oricărei aşezări umane dispăreau brusc pe fundul puţului.

Ultimele fragmente de unelte casnice stăteau pe suprafaţa netedă a gropii. Ici şi colo mai erau rămăşiţe carbonizate. Primul gând al lui Woolley a fost: „În sfârşit!” A împins apoi uşor stratul de la fund, după care s-a oprit: era lut, lut ce putea fi depozitat numai de apă. Lut într-un loc ca acesta? Woolley a căutat o explicaţie: trebuie să fie depuneri acumulate de Eufrat din timpurile cele mai vechi. Acest strat a început să existe de când marele fluviu şi-a împins delta până în Golful Persic, aşa cum este şi acum, scoţând un nou pământ din mare la gura fluviului. În vremea de apogeu a Urului, Eufratul curgea atât de aproape de el încât turnul în trepte se reflacta în apele lui, iar Golful putea fi văzut din vârful templului. Primele locuinţe trebuie să fi apărut deci pe acestei întinderi ale deltei.

Totuşi măsurarea zonelor adiacente, precum şi calculele mai atente l-au dus pe Woolley la o cu totul altă concluzie. „Am văzut că eram prea sus. Este puţin posibil ca insula pe care s-a construit prima aşezare să fi fost atât de ridicată faţă de mlaştină”.

Fundul puţului, acolo unde începea şi stratul de lut, era cu câţiva metri deasupra nivelului râului. De aceea nu putea fi un depozit al râului. Atunci care era dezlegarea acestui strat? De unde venea? Nici unul din colegi nu i-a putut da un răspuns satisfăcător. Atunci s-au hotărât să sape mai departe, adâncind puţul.

Woolley privea atent coşurile care ieşeau unul după altul din puţ. Conţinutul lor era examinat. Lopeţile mergeau tot mai adânc în pământ la un metru, doi metri, noroi şi atât. Brusc la aproape 3 m stratul de noroi s-a întrerupt la fel de neaşteptat precum începuse. Ce avea să urmeze?

Următoarele coşuri scoase la suprafaţă dădură un răspuns la care nici un membru al expediţiei nu s-ar fi aşteptat. Nici nu puteau să creadă.

Se aşteptaseră la sol virgin. Dar ceea ce ieşea la lumină erau resturi şi iar resturi, moloz străvechi şi cioburi fără număr. Sub depozitul de noroi de o grosime de 3 m ei au avut o nouă şi izbitoare dovadă de viaţă umană. Aspectul şi calitatea ceramicii erau în mod evident alterate. Deasupra stratului de noroi fuseseră găsite vase lucrate pe roată de olar, aici însă, din contră, păreau făcute de mână. Deşi conţinutul coşurilor a fost ceruit cu toată atenţia, nici măcar o bucată de metal nu s-a putut descoperi, uneltele care ieşeau la suprafaţă fiind numai din cremene cioplită.

În acea zi o telegramă din Mesopotamia aducea cea mai senzaţională veste care ar fi putut vreodată să stârnească imaginaţia umană: „Am descoperit potopul”. Descoperirea a fost redată cu litere mari în cotidienele din Statele Unite şi Marea Britanie.

Potopul - aceasta a fost singura explicaţie a acelui mare depozit de lut de sub dealul de la Ur, depozit care separa în mod clar două epoci de viaţă umană. Marea şi-a lăsat urmele ei inconfundabile sub forma unor organisme marine cuprinse în stratul de lut. Woolley trebuia să confirme fără întârziere concluzia sa; o coincidenţă - deşi şansele erau împotriva lui - l-a ajutat să iasă din încurcătură. La 300 m de primul puţ Woolley a săpat altul.

Lopeţile au scos la iveală acelaşi rezultat: cioburi - strat de argilă - fragmente de ceramică făcută de mână.

În sfârşit, pentru a îndepărta orice îndoială, Woolley i-a pus pe muncitori să sape un puţ prin dărâmăturile aşezate pe un deal natural, adică la un nivel mult mai ridicat decât stratul de argilă.

Ca şi în celelalte două puţuri, vasele sau cioburile lucrate la roată s-au oprit brusc, la acelaşi nivel. Imediat, sub acest strat, urmau vasele făcute de mână. Era întocmai cum se aşteptase Woolley. În mod firesc stratul de noroi lipsea. „La aproape 5 m sub pavajul de cărămidă” nota Woolley, „pe care l-am fi putut atribui cu destulă uşurinţă anului 2700 î.Cr. ne găseam printre ruinele Urului de dinainte de potop”.

Cât de mult se întindea stratul de noroi? Ce zonă era afectată de dezastru? O vânătoare de urme ale potopului a fost pornită şi în alte părţi ale Mesopotamiei. Alţi arheologi au descoperit lângă Kish un alt punct de control, la sud-est de Babilon, acolo unde Eufratul şi Tigrul curg unul spre altul. Acolo ei au găsit un strat asemănător de argilă, dar numai de circa 50 cm grosime. Treptat, cu ajutorul a tot felul de teste, limitele potopului au fost stabilite. După Woolley, dezastrul a curpins aria de nord-vest a Golfului Persic având o lungime de 630 km. Reconstituindu-l pe hartă, l-am putea numi astăzi o catastrofă locală, dar pentru locuitorii câmpiilor din vecinătatea râurilor a părut într-adevăr o nenorocire de proporţii.

După nenumărate cercetări şi încercări de a se da o explicaţie, deoarece nu s-a ajuns la nici un rezultat concret orice speranţă de elucidare a misterului a fost abandonată.

Se părea că aparţine unei perioade prea îndepărtată pentru a mai putea fi cercetată de om. Totuşi Woolley şi asociaţii săi făcură în urma unor mari eforturi o descoperire care-i ului chiar şi pe experţi. O inundaţie de proporţii catastrofale, asemănătoare potopului biblic atât de des luat de sceptici ca o poveste, nu numai că a avut loc, dar a intrat şi în istorie ca un eveniment.

La poalele turnului sumerian din Ur, oricine putea să coboare pe o scară într-un puţ strâmt şi să vadă, chiar şi să atingă rămăşiţele unui potop gigantic care depusese un strat de noroi de aproape 3 m grosime. Socotind după vârsta stratului care conţinea urme de viaţă, şi în acest sens el este la fel de valabil ca şi un calendar, se poate stabili data potopului.

Catastrofa s-a întâmplat în jurul anului 4000 î.Cr.

Capitolul 4
Potopul în străvechea istorie a Babilonului

[Home] [Back] [Next]

„Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: ...’Fă-ţi o corabie din lemn de gofer (chiparos); corabia aceasta s-o împarţi în cămăruţe şi s-o tencuieşti cu smoală şi pe dinăuntru şi pe dinafară’” (Geneza 6:13-14).

Pe la începutul acestui secol, înainte ca Wooley să fi scos la lumină Urul, o altă descoperire a trezit un mare interes, dând naştere unor discuţii aprinse în jurul Sfintei Scripturi.

Din obscurele ascunzişuri ale Orientului Antic - o misterioasă poveste a apărut pe neaşteptate: O epopee de 300 de strofe, scrisă pe 12 tăbliţe de lut, care povestea de minunata experienţă a legendarului rege Ghilgameş.

Textul era uluitor: Ghilgameş povestea o istorie ca aceea a Bibliei - despre un om care trăise înainte şi după un potop dezastruos.

De unde venea această splendidă epopee?

În timpul săpăturilor de la jumătatea secolului trecut, arheologii britanici au descoperit aceste 12 tăbliţe de lut alături de alte 20.000, toate în bună stare, printre ruinele bibliotecii de la Ninive, despre care s-a spus că ar fi cea mai celebră din antichitate. Regele Assurbanipal a construit-o în secolul VII î.Cr., pe malul Tigrului, în străvechea Ninive. Astăzi, pe cealaltă parte a râului, sonde de petrol se înalţă spre cer.

O comoară de nepreţuit a plecat încărcată în lăzi de la Ninive spre British Museum.

Au trebuit să treacă decenii până când acest text să fie cu adevărat descifrat. În acea perioadă nimeni nu reuşea să le citească. În ciuda eforturilor, tăbliţele continuau să-şi păstreze secretul. Cu puţin înainte de 1900, în modestele laboratoare de la British Museum vechile texte au început, după un interval de 25 de secole, să înfăţişeze una din cele mai frumoase povestiri ale Orientului antic. Asiriologii au auzit pentru prima oară de Epopeea lui Ghilgameş. Poemul este scris în akadiană, limba de curte şi de relaţii diplomatice în timpul lui Assurbanipal. Forma ei nu datează totuşi din perioada când a fost aşezată în biblioteca din Ninive, ci unei perioade cu 1000 de ani mai devreme. Se poate merge cu datarea până la Hammurabi, marele rege al Babilonului, deoarece a doua copie a fost descoperită în capitala de pe Eufrat. Descoperiri suplimentare au confirmat părerea că Poemul lui Ghilgameş a aparţinut unei bogate moşteniri, cea mai semnificativă dacă ne gândim la marile popoare ale Orientului Antic. Hitiţii şi egiptenii l-au tradus în limbile lor. Tăbliţele descoperite lângă Nil încă mai păstrează semnele cu roşu făcute de scribi în locurile în care traducerea nu era sigură.

În sfârşit, o mică tăbliţă a explicat originea Poemului lui Ghilgameş. Astfel, lumea datorează aceasta originală compoziţie sumerienilor, poporul care îşi avea capitala pe locul pe care era aşezat Urul.

Ghilgameş, aşa cum ne povesteşte a unsprezecea tăbliţă cu scriere cuneiformă de la Ninive, s-a hotărât să obţină nemurirea. De aceea a pornit într-o lungă şi palpitantă călătorie în căutarea strămoşului său Utnapiştim, de la care spera să afle secretul vieţii veşnice cu care acesta fusese înzestrat de către zei. Când a ajuns pe insula pe care trăia Utnapiştim, Ghilgameş l-a întrebat de „secretul vieţii”. Utnapiştim îi povesti că trăise cândva în Suruppak şi că fusese credincios zeului Éa. Când zeii au hotărât să distrugă omenirea printrun potop, Éa şi-a avertizat credinciosul, dându-i următoarea poruncă: „Tu, omule din Şuruppak, fiul lui Ubar-Tutu, dărâmă-ţi casa şi construieşte-ţi o corabie. Lasă-ţi averile şi salvează-ţi viaţa. Ia cu tine în corabie toate soiurile de vieţuitoare. Corabia s-o măsori bine”.

Toţi ştim ceea ce a urmat. Ceea ce se povesteşte despe sumerianul Utnapiştim seamănă foarte bine cu ceea ce ne relatează Biblia despre Noe.

„Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: ...’Fă-ţi o corabie din lemn de gofer (chiparos); corabia aceasta s-o împarţi în cămăruţe şi s-o tencuieşti cu smoală şi pe dinăuntru şi pe dinafară’” (Geneza 6:13-14).

Pentru a face comparaţia mai uşoară să alăturăm mărturia lui Utnapiştim de mărturia Bibliei.

Conform poruncii zeului Éa, Utnapiştim îşi construieşte corabia:

După ce Utnapiştim a terminat de construit corabia s-a pregătit pentru un fastuos banchet. Celor care l-au ajutat le-a dat vânat şi carne de oaie, precum şi „cidru, bere, ulei, vin ca şi cum ar fi fost apă”.

Zeii Mesopotamiei, înspăimântaţi de potop, se refugiază în cer, acolo unde zeul Anu îşi are adăpost. Înainte de a intra, „zeii se ploconesc şi se înjosesc ca nişte câini”. Înspăimântaţi de ceea ce se întâmplă, ei îşi plâng nenorocirea.

Într-adevăr o descriere demnă de Homer!

Potopul continuă, iar Ghilgameş ascultă:

„Şi toată omenirea se prefăcu în noroi”. Utnapiştim, acest Noe sumerian, îşi povesteşte propria sa experienţă. Babilonenii, asirienii, hitiţii şi egiptenii care au tradus sau recitat aceste cuvinte nu şi-au închipuit că ele descriu nişte întâmplări reale, după cum nu şi-au închipuit nici astrologii care au trudit la descifrarea cuneiformelor.

Astăzi ştim că rândul 134 de pe a unsprezecea tăbliţă a Poemului lui Ghilgameş, se leagă de relatarea unui martor ocular. Numai cineva care ar fi văzut pustiirea provocată de catastrofă ar fi putut s-o descrie cu atâta forţă.

Stratul enorm de noroi care a acoperit tot ce era viu, nivelând pământul ca pe un acoperiş trebuie să fi fost văzut de cineva care a reuşit în mod miraculos să scape. Descrierea exactă a furtunii e un argument în favoarea acestei ipoteze. Utnapiştim pomeneşte în mod clar de o furtună din sud, ceea ce şi corespunde cu condiţiile geografice. Golful Persic, ale cărui ape au fost mutate de furtuni deasupra câmpiei, e aşezat în estuarul Tigrului şi Eufratului. Până la ultimul amănunt condiţiile meteorologice descrise de el sunt caracteristice unei neobişnuite perturbaţii atmosferice. Apariţia norilor negri, zgomotul asurzitor, întunericul brusc din miezul zilei, urletul furtunii din sud care împingea apa, sunt nişte dovezi. Orice meteorolog recunoaşte în ele descrierea unui ciclon. Experţii meteorologi au constatat că regiunile tropicale, zonele de coastă, insulele, dar mai ales întinderile din preajma râurilor (de obicei câmpiile aluvionare) sunt supuse unui val de flux în formă de spirală care lasă în urma sa pustiu. Acesta este cauzat adesea de cicloni, însoţiţi de cutremure şi ploi torenţiale.

De-a lungul coastei Floridei, în Golful Mexic, există astăzi un sistem modern de alarmă. Pentru sudul Mesopotamiei din anul 4000 î.Cr. nici măcar o astfel de instalaţie n-ar fi ajutat. Uneori ciclonii produc efecte de proporţia unui potop. Un exemplu avem chiar în secolul trecut.

În 1876 un ciclon de acest tip însoţit de o furtună îngrozitoare a măturat Golful Bengal, îndreptându-se spre coastă, spre locul de vărsare al Gangelui. La 300 km de centrul său de-a lungul coastei vasele rămăseseră fără catarge. Era tocmai reflux. Apa care se retrăgea a fost prinsă de un vârtej al ciclonului. Ca urmare, un uriaş val de apă (15 m înălţime) a măturat uscatul. 141 mile pătrate au fost îngropate de ciclon şi 215.000 de oameni au murit.

Utnapiştim povesteşte lui Ghilgameş îngrozit ce s-a întâmplat după terminarea dezastrului:

Vechile texte babilonene descriu cu atenţie poziţia Muntelui Nisir. El este aşezat între Tigru şi cursul inferior al râului Zab, acolo unde lanţurile de munţi sălbatici ai Kurdistanului se înalţă deodată din pământ. Locul de odihnă al corăbiei corespunde perfect cu ultima zvâcnire a marii catastrofe izbucnite din sud. Ni se spune că Utnapiştim trăia în Şuruppak. Aceasta era aşezată lângă localitatea Ferah din zilele noastre, în zona în care Tigrul şi Eufratul se despart. Fluxul enorm a venit din Golful Persic şi a cărat corabia până în munţii Kurdistan.

În ciuda descrierii precise din Poemul lui Ghilgameş, Muntele Nisir n-a ispitit nici un cercetător să dea de urma resturilor corăbiei. În schimb, Muntele Ararat al Bibliei, a devenit ţinta atâtor expediţii arheologice.

Muntele Ararat e aşezat în estul Turciei, lângă graniţa cu Rusia şi Iran. Vârful său acoperit de zăpadă are peste 5156 m.

În secolul trecut, cu mulţi ani înainte ca solul Mesopotamiei să fie cercetat, au pornit primele expediţii spre Muntele Ararat. Totul a început datorită istorisilor unui păstor.

La poalele Araratului există un mic sat armenian, Bayzit. Locuitorii lui povesteau de generaţii despre un păstor care ar fi văzut într-o zi o mare corabie de lemn. Raportul unei expediţii turceşti din 1833 părea să confirme povestea păstorului deoarece pomenea tocmai de prora unei corăbii dintr-un gheţar de la sud care pe timpul verii devenea vizibilă.

A doua persoană care a susţinut că o văzuse a fost dr. Nouri, arhidiacon al Ierusalimului. Această personalitate ecleziastică a pornit în 1892 într-o călătorie pentru descoperirea izvoarelor Eufratului. La întoarcere el a povestit despre epava unei corăbii dintr-un gheţar. „Interiorul era plin de zăpadă. Peretele exterior era tot de un roşu închis”. În primul război mondial un ofiţer rus de aviaţie, Roskowiţki, a anunţat că detectase din avionul său „rămăşiţele unei epave de dimensiuni apreciabile” pe versantul de sud al Araratului. Deşi era în plin război, ţarul Nicolae II a trimis fără întârziere o expediţie de cercetare. Se presupune nu numai că au văzut corabia dar că au şi fotografiat-o. Totuşi toate dovezile au dispărut, probabil în timpul revoluţiei.

De la al doilea război mondial au mai fost câteva cazuri de observare aeriană. Ele aparţin unui pilot rus şi unui număr de patru aviatori americani.

Aceste informaţii mai recente l-au determinat pe istoricul şi misionarul american Dr. Aaron Smith de Greensborough, expert al potopului, să intre în acţiune. În urma unei munci de ani de zile, el a adunat o istorie completă a literaturii scrise pe tema Arcei lui Noe. În total despre potop sunt 80.000 de lucrări în 72 de limbi, dintre care 70.000 amintesc de legendara epavă.

În 1951, dr. Smith a petrecut 12 zile însoţit de 40 de colegi pe vârful de ghiaţă al Araratului. Dar, fără nici un rezultat. Deşi nu au găsit nici o urmă a Arcei lui Noe, a declarat el mai târziu: „Încrederea mea în descrierea biblică nu a scăzut deloc. Ne vom întoarce”.

Încurajat de dr. Smith tânărul explorator francez al Groenlandei, Jean de Riguer a escaladat vârful vulcanic în 1952. Dar s-a întors de asemenea fără nici un rezultat. În ciuda acestui fapt, alte expediţii au fost îndreptate spre muntele Ararat.

Ultima a avut loc în 1955. În acel an, în dimineaţa zilei de 6 iulie, Fernand Navarra din Franţa, aflându-se în căutarea celei mai celebre corăbii din istorie, a reuşit spre marea sa surpriză să recupereze trei fragmente dintr-o bară de lemn băgată în gheaţă. Lemnul avea o vechime de cel puţin 5000 ani. Dar asta nu însemna că el este în mod sigur o relicvă din Arca lui Noe.

Nici o legendă din Mesopotamia timpurie nu este într-o atât de mare concordanţă cu Biblia. În unele locuri găsim chiar corespondenţe verbale. Totuşi există o diferenţă esenţială, semnificativă. Istoria din Geneza pomeneşte numai de un Dumnezeu. Concepţia primitivă a unui cer încărcat de zei a dispărut. Mulţi dintre ei aveau trăsături umane, se văitau, plângeau, se temeau de altul, se înjoseau.

Poemul lui Ghilgameş îşi are originea în aceeaşi zonă „Semiluna Fertilă”, în care s-a născut şi Biblia. Ca urmare a descoperirii stratului de noroi de la Ur, se poate afirma că poemul mesopotamian tratează un eveniment tradiţional: potopul anului 4000 î.Cr. din sudul Mesopotamiei este dovedit de arheologie.

Dar este potopul babilonian identic cu cel din Biblie? Aceasta este o întrebare dificilă, la care nici arheologii, nici cercetarea n-au putut până acum să răspundă.