Atunci când Domnul va reveni, tunetele care Îl vor înconjura nu mă vor speria, vor fi ca zgomotul paşilor tatălui meu, scuturandu-se de praf sau de zăpada, pe trotuarul ce-l aducea până la uşa casei, când se întorcea seara de la muncă. Atunci în sufletul meu se făcea mai senin, mai linişte…

Atunci când trâmbiţele vor suna, de se vor cutremura munții şi de s-or clinti stâncile, o voce cunoscută îmi va susura blând şi subțire: „Hai copile, vin la mine” şi mai ştiu că mă voi ivi de acolo de unde m-oi găsi, şi strigând: „Tataaaa!”, mă voi arunca în brațele lui, cu toată puterea mea de copil astâmpărat.

Atunci când Domnul va reveni, poate că mă va găsi prin temnită sau pe la spital, pe la frații Lui mai mici, în vizită la bătrâni părinți sau rude, în călătorie, în excursie sau în vacanță, scriind vreo poezie, pe la vreo priveghe sau ascultând vreo predică, citind vreo carte sau dând de mâncare fetiței mele, mângâindu-mi soţia sau vorbind la telefon cu vreun prieten, pe chat sau cu play station în mâini… Sau cine ştie? Poate că mă va găsi dormind, dormind bine…

Atunci când Domnul va reveni, poate că va deschide scârțâind poarta cimitirului… iar eu voi auzi cum tata deschide poarta curtii şi apoi cum o închide cu grijă ca nu cumva să iasă pe stradă puii mamei şi să se piardă… Şi aşa, acolo, sub cine ştie ce rădăcină sau lespede, mai grea sau mai uşoară, Îl voi aştepta cu ochii închişi să vină, să mă mângâie pe creştet şi să mă sărute pe obraji, zicându-mi: „băiatul meu…” Atunci voi şti că-i Tata, şi mă voi preface în continuare că dorm, ca să-mi mai zică…, să mă mai mângâie …

Acum când scriu, mă întreb dacă tata era Dumnezeu, sau dacă Dumnezeu era tata. Şi aşa, dorind să-l văd pe tata, mă mai întreb din vreme-n vreme, dacă mai cred în Dumnezeu, şi nu știu ce să-mi răspund… Un lucru însă mi-este clar: eu cred în Tata.