Catalog de articole
Principala » Articole » Articolele mele |
ARHEOLOGIA
VECHIULUI TESTAMENT Capitolul 1 Dacă am
trage o linie din Egipt prin ţările mediteraniene Palestina şi Siria, care să
urmeze Tigrul şi Eufratul, prin Mesopotamia spre Golful Persic, rezultatul ar
fi o semilună de neconfundat. Cu
patru mii de ani în urmă, acest semicerc din jurul Deşertului Arabiei,
„Semiluna Fertilă”, cuprindea o mulţime de civilizaţii aşezate una lângă alta
ca într-o salbă. Raze de lumină plecau de la ele spre întunericul umanităţii dimprejur. Aici
a fost centrul civilizaţiei din Epoca Pietrei până în Epoca de Aur a culturii
greco-romane. Prin jurul anului 2000 î.Cr. cu cât te îndepărtai de "Semiluna
fertilă", cu atât creştea întunericul şi scădeau semnele de civilizaţie.
Era ca şi cum copiii, locuitori ai altor continente şi-ar fi aşteptat
deşteptarea. Din partea răsăriteană a Mediteranei străluceşte deja o lumină -
sunt zilele de prosperitate ale regilor minoici ai Cretei, întemeietorii primei
puteri maritime cunoscute în istorie. Aproape 1000 de ani, fortăreaţa din
Micene şi-a protejat locuitorii, şi a doua Troie se înălţase de mult pe ruinele
celei dintâi. În Balcanii din apropiere, Epoca Timpurie a Bronzului abia
începe. În Sardinia şi vestul Franţei morţii erau îngropaţi în morminte enorme
de piatră. Aceste morminte megalitice sunt ultimele manifestări ale Epocii de
Piatră. În Britania se construia cel mai celebru sanctuar al Epocii Megalitice -
Templul Soarelui de la Stonehenge - acel gigantic cerc de pietre de lângă
Salisbury care rămâne încă un peisaj englez plin de mister. În Germania
pământul era arat cu pluguri de lemn. La poalele Himalaiei, flacăra pâlpâitoare a unui avanpost al civilizaţiei
din valea Indusului era aproape stinsă. Deasupra Chinei, deasupra stepelor
Rusiei, deasupra Africii, numai întuneric. Şi, dincolo de apele Atlanticului, America în obscuritatea amurgului. Dar în „Semiluna fertilă” şi în Egipt, civilizaţii dezvoltate se
înghesuiesc într-un decor viu, uluitor. De circa 1000 de ani, faraonii stăteau
pe tron. Prin anul 2000 î.Cr. tronul a fost ocupat de întemeietorul dinastiei
XII, Amenemhat I. Sfera lui de influenţă se întindea de la Nubia, la sud de a
doua cataractă a Nilului, până dincolo de peninsula Sinai, spre Canaan şi
Siria, o întindere de dimensiunile Norvegiei. De-a lungul coastei Mediteranei erau aşezate bogatele porturi ale fenicienilor.
În Asia Mică, în inima Turciei de azi, puternicul regat al hitiţilor stătea în
pragul istoriei sale. În Mesopotamia, între Tigru şi Eufrat, domneau regii
Sumerului şi ai Akkadului, care primeau tribut de la toate popoarele. Măreţele piramide egiptene şi templele masive mesopotamiene au fost martore
timp de secole la viaţa dimprejurul lor. Aproape 2000 de ani fermele şi
plantaţiile, la fel de mari ca un concern din zilele noastre, au exportat grâu,
legume, fructe cultivate în văile cu irigaţie artificială ale Nilului,
Eufratului şi Tigrului. Peste tot în „Semiluna fertilă” şi în imperiul faraonilor, arta scrierii
cuneiforme şi hieroglifice era cunoscută în mod obişnuit. Poeţii, funcţionarii
„curtenii”, servitorii o practicau în mod curent. Pentru comerţ fusese de mult
timp o necesitate. Nesfârşitul trafic de bunuri de toate felurile pe care firmele de import şi
export ale Mesopotamiei şi Egiptului le trimiteau pe rutele caravanelor sau pe
mare, de la Golful Persic spre Siria şi Asia Mică, de la Nil spre Cipru şi
Creta şi chiar până la Marea Neagră, este reflectat în corespondenţa de afaceri
rămasă pe tăbliţe de afaceri, scrisă pe tăbliţe de lut sau de papirus. Din
toată multitudinea de produse, cele mai căutate erau cuprul din minele
egiptene, aflate în munţii Sinaiului, argintul din minele Taurusului din Asia
Mică, aurul şi fildeşul din Somalia din estul Africii, purpura din oraşele
feniciene de pe coasta Canaanului, tămâie şi mirodenii rare din Arabia de Sud,
lenjerie fină provenită din războaiele egiptene, vaze minunate din insula
Creta. Literatura
şi ştiinţa erau în floare. În Egipt apar primele romane şi poezii laice, iar
Mesopotamia cunoştea o adevărată renaştere. Filologii din Akkad, marele regat
din partea inferioară a Eufratului, întocmeau prima gramatică şi primul
dicţionar bilingv. Povestea lui Ghilgameş şi vechile legende sumeriene despre
creaţie şi potop erau împletite în epopei de forţă dramatică în limba
akkadiană, limba lumii de atunci. Doctorii egipteni îşi fabricau medicamentele în conformitate
cu metodele date de cărţi. Amestecurile vegetale îşi dovedeau puterea,
chirurgii nu erau străini de anatomie. Matematicienii de pe Nil au ajuns prin
mijloace empirice la concluzia asupra laturilor unui triughi care abia peste
1000 de ani avea să fie concretizată de Pitagora în teorema care-i poartă
numele. Tehnicienii mesopotamieni rezolvau problema măsurării suprafeţelor prin
încercări repetate. Astronomii, cum era şi firesc, cu un ochi aţintit asupra prezicerilor
astronomice, făceau calcule bazate pe observaţii precise privind evoluţia
planetelor. Pacea şi prosperitatea trebuie să fi domnit în această lume a Nilului,
Eufratului şi Tigrului, căci nu s-a descoperit până acum vreo inscripţie din
perioada aceea care să amintească de vreun război de amploare. Apoi brusc, din inima acestei „Semilune Fertile”, din nisipurile aride ale
deşertului Arabiei au năvălit spre nord, spre Mesopotamia, Siria şi Palestina
hoardele semitice. În valuri interminabile, aceşti amoriţi occidentali, aşa le
sugerează şi numele, s-au năpustit asupra regatelor "Semilunei
Fertile". Imperiul regilor Sumerului şi Akkadului a căzut în 1960 î.Cr. sub atacurile
lor irezistibile. Amoriţii au întemeiat un număr de state şi dinastii. Una din
ele avea să devină şi suverană: prima dinastie a Babilonului care a fost şi
centrul puterii de la 1850 până la 1530 î.Cr. Al şaselea rege al ei a fost
celebrul Hammurabi. Între timp, unul din aceste triburi semitice nomade era destinat să aibă un
rol hotărâtor pentru milioane şi milioane de oameni, până în zilele noastre.
Era un grup mic, poate numai o familie, la fel de neştiută şi neînsemnată ca un
fir de nisip într-o furtună a deşertului: familia lui Avraam, strămoşul
patriarhilor. Capitolul 2 „Terah a luat pe fiul său Avram şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, şi pe Sarai, noru-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieşit împreună din Ur din Haldea...” (Geneza 11:31) „Şi au ieşit împreună din Ur din Haldea”... Creştinii au auzit cuvintele acestea timp de aproape 2000 de ani. Ur, un nume la fel de misterios şi legendar ca uluitoarea varietate de nume de regi şi cuceritori, imperii puternice, temple şi palate de aur cu care Biblia ne încântă. Nimeni nu ştia unde a fost aşezat Urul. Haldea indica,
desigur, Mesopotamia. Cu 30 de ani în urmă, nimeni n-ar fi crezut că în
căutarea Urului menţionat de Biblie se va da de cele mai îndepărtate urme de
civilizaţie, mai vechi chiar decât cele care fuseseră descoperite în Egipt. Astăzi, Urul este o gară, la vreo 190 km de Basra, lângă Golful Persic, una
din numeroasele opriri pe drumul Bagdadului. În mod regulat trenul face o haltă
aici, în zorii dimineţii. După ce zgomotul roţilor se stinge, călătorul lăsat
aici rămâne înconjurat numai de liniştea deşertului. Privirea îi alunecă pe întinderea monotonă de nisip. Pare că stă în
mijlocul unei suprafeţe plate străbătute numai de o cale ferată. Numai într-un
punct este întreruptă întinderea dezolantă. După ce devin mai puternice, razele
soarelui scot în relief un ciot masiv de un roşu mohorât. Arată ca şi cum ar fi fost cioplit de un titan. Pentru beduini, această movilă, în crăpăturile căreia bufniţele îşi găsesc
adăpost, e binecunoscută. Arabii o cunosc din timpuri nememorabile. Numele ei
este Tell al Muqayyar, „movila în trepte”. Strămoşii lor îşi aşezau corturile
la poalele acestei movile. Ea oferă, ca şi în timpurile de demult, adăpost în
faţa furtunilor de nisip. Astăzi ei îşi hrănesc turmele la marginea ei, după ce
ploaia scoate, ca prin farmec, fire de iarbă din pământ. Cândva, cu 4000 de ani în urmă, câmpuri întinse de grâu şi orz dominau
locurile acestea. Grădini de legume, livezi de curmali şi smochini se întindeau
cât vedeai cu ochii. Aceste câmpii fertile ar putea fi comparate cu fermele de
grâu din Canada sau cu plantaţiile legumicole sau pomicole din California.
Bogatele câmpuri şi culturi erau legate de un sistem de canale şi şanţuri în
linie dreaptă, o capodoperă a irigaţiei. Încă din Epoca de Piatră, specialiştii
folosiseră apa marilor râuri. Cu îndemânare şi metodic ei duceau apa pe malurile
râului, schimbând întinderile pustii în vegetaţii paradisiace. Aproape ascuns de umbra palmierilor, Eufratul curgea atunci pe acolo. Acest
mare râu dătător de viaţă asigura un intens trafic între Ur şi mare. În acea
vreme, Golful Persic tăia mai adânc estuarul Eufratului şi Tigrului. Încă
înainte de a se ridica prima piramidă pe Nil, Tell al Muqayyar se înălţa deja
spre cer. Patru cuburi puse unul peste altul de la cel mai mare spre cel mai
mic, alcătuiau turnul din cărămidă de 25 m. Deasupra pătratului de la bază lung
de 40 m străluceau etajele de mai sus în roşu şi albastru, fiecare înconjurat
de pomi. Etajul superior forma un mic platou, pe care era situat şi Locul Sfânt
la umbra unui acoperiş de aur. Liniştea domnea deasupra sanctuarului, acolo unde preoţii oficiau la
mormântul lui Nannar, Zeul lunii. Zgomotul bogatei metropole Ur, unul din cele
mai vechi oraşe ale lumii, abia pătrundea până aici. În 1854 o caravană de cămile şi măgari încărcaţi cu un număr neobişnuit de
lopeţi şi târnăcoape se apropia de movila singuratică, sub conducerea
consulului englez din Basra. J. E. Taylor nu era îndemnat nici de gustul aventurii, nici de vreun motiv
personal. El pornise în această călătorie la cererea Ministerului de Externe
care, la rândul său, primise sugestia de la British Museum. Muzeul sugera să se
facă o cercetare în căutarea monumentelor din Mesopotamia de sud, acolo unde
Tigrul şi Eufratul se apropie înainte de a atinge Golful Persic. Taylor auzise adesea în Basra despre ciudatele mormane de pietre de care
expediţia lui se apropia acum. I se părea un loc potrivit pentru cercetare. Pe la mijlocul secolului XIX, peste tot în Egipt, Mesopotamia şi Palestina, au început să se facă săpături ca răspuns la dorinţa oamenilor de ştiinţă de a avea o imagine fidelă a trecutului acestei regiuni. Ţinta numeroaselor expediţii care s-au făcut a fost Orientul Mijlociu. Din 550 î.Cr.
şi până atunci, Biblia fusese singura sursă istorică pentru Asia. Numai
Biblia avea ceva de spus despre această perioadă care se pierdea în
obscuritatea trecutului. Popoare şi nume erau adunate laolaltă în Biblie, în
timp ce romanii şi grecii antici nici nu auziseră de ele. Savanţii au asaltat pământurile Orientului Antic începând cu mijlocul
secolului trecut. Nimeni nu cunoştea numele care aveau să fie curând rostite de
oricine. Cu uimire, epoca progresului a consemnat aceste descoperiri. Ceea ce
au reuşit să extragă arheologii din deşerturile Mesopotamiei şi Egiptului
merita într-adevăr atenţia lumii. Aici, pentru prima oară, ştiinţa a forţat uşa
spre misterioasa lume a Bibliei. Viceconsulul francez la Mosul, Paul-Emile Botta era un arheolog entuziast.
În 1843 el a început să sape la Korsabad pe Tigru. Din ruinele unei capitale
vechi de 4000 de ani el a scos la iveală primul personaj istoric al Bibliei:
Sargon, legendarul conducător al Asiriei: „În anul când a venit Tartan la Aşdod
trimes de Sargon, împăratul Asiriei... ” (Isaia 20:1). Doi ani mai târziu un tânăr diplomat englez şi arheolog totodată A. H.
Layard, a descoperit Nimrodul (Kalchu), oraşul pe care Biblia îl numeşte Calah
(Geneza 10:11) şi care acum poartă numele personajului biblic. „El a fost un
viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: ‚Ca Nimrod, viteaz
vânător înaintea Domnului’. El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi
Calne, în ţara Sinear. Din ţara aceasta a intrat în Asiria, a zidit Ninive,
Rehobot-Ir, Calah...” (Geneza 10:9-11) Curând după aceasta, săpăturile sub conducerea maiorului englez Henry
Creswicke Rawlinson, unul dintre cei mai reprezentativi asiriologi, au dus la
descoperirea capitalei asiriene Ninive, în care s-a aflat şi celebra bibliotecă
a lui Assurbanipal. Aceasta era Ninive, cea pe care profeţii au avertizat-o
pentru ticăloşia ei (Iona 1:2) În Palestina, savantul american Edward Robinson s-a consacrat între 1838 şi
1852 reconstituirii topografiei lumii antice. Germanul Richard Lepsius, directorul de mai târziu al Muzeului Egiptean din
Paris, a consemnat monumentele din regiunea Nilului în cursul unei expediţii
care a durat din 1842 până în 1846. Aşa cum francezul Champollion avusese şansa de a descifra hieroglifele
egiptene, tot aşa şi Rawlinson, descoperitorul cetăţii Ninive, a fost unul din
cei care au reuşit să pătrundă tainele scrierii cuneiforme. Documentele vechi
încep să vorbească. Să ne întoarcem însă la caravana care se apropie de Tell al Muqayyar. Taylor şi-a instalat corturile la poalele movilei roşii. El nu avea nici
ambiţii ştiinţifice, nici cunoştinţe care să-i fie de folos. De unde să
înceapă? Unde ar fi mai bine să-şi concentreze oamenii? Movila de cărămidă,
capodoperă arhitecturală a unui trecut încă umbrit, nu-i spune nimic. Probabil
că în miezul ei se află nişte lucruri care ar putea fi expuse în muzeu trezind
interesul experţilor londonezi. Taylor se gândeşte în treacăt la statui,
armuri, ornamente şi chiar la o comoară îngropată. Se apropie şi priveşte mai
atent movila. Pas cu pas, îi studiază exteriorul. Nici un semn că ar exista
vreo cavitate înăuntru. Marele edificiu pare să fie compact. La 10 m deasupra
lui, peretele primului bloc se ridică direct din nisip. Două povârnişuri largi
de piatră duc spre conul mai mic de deasupra. Apoi urmează al treilea şi al
patrulea etaj. Taylor se caţără într-o parte şi-n alta, se târăşte de-a lungul marginilor
sub soarele dogoritor, dar nu găseşte decât ţigle sparte. Într-un sfârşit, ud
de transpiraţie, atinge platforma din vârf. Câteva bufniţe îşi iau zborul din
adăposturile lor din pereţi. Nimic mai mult. Totuşi Taylor nu se descurajează.
În eforturile lui de a pătrunde secretul movilei, el ia o hotărâre pe care
astăzi nu putem decât s-o regretăm. Îi duce pe oameni în vârf şi-i pune să
muncească. Ceea ce supravieţuise timp de decenii, rezistând furtunilor şi soarelui,
devenea dintr-o dată victima neobositelor târnăcoape. Taylor dă ordin să se dărâme etajul de sus. Munca de distrugere începe din
cele patru colţuri simultan. Zi de zi grămezi de cărămizi sunt aruncate la
poalele movilei. După mai multe săptămâni vocile gălăgioase ale oamenilor,
loviturile uneltelor se opresc brusc. Câţiva muncitori, aproape aruncându-se
după movilă în graba lor, aleargă spre cortul lui Taylor. Ţin în mâinile lor
nişte cilindri din lut ars. Taylor este dezamăgit. Se aşteptase la ceva mai
mult. Curăţind cu atenţie lucrurile descoperite, el observă că sulurile din lut
sunt acoperite de inscripţii - şi toate în scriere cuneiformă. Deşi nu înţelege
nimic din ele, este încântat de ceea ce a realizat. Cilindrii sunt trimişi în
condiţii de maximă siguranţă la Londra. Savanţii de pe malurile Tamisei nu sunt
totuşi entuziasmaţi. Erau anii în care experţii îşi aţinteau ochii spre nordul
Mesopotamiei, ieşirea la lumină a palatelor asiriene de sub colinele Ninivei şi
Khorsabadului fiind de-ajuns pentru a pune în umbră orice altă cercetare. Ce
semnificaţie puteau să aibă cilindrii de lut de la Tell al Muzayyar în
comparaţie cu ele? Taylor şi-a continuat totuşi optimist cercetările încă doi
ani. Dar nu s-a mai descoprit nimic La Tell al Muqayyar. Expediţia a fost
abandonată. Abia peste 75 de ani lumea avea să afle ce comori inestimabile ascundea
această movilă antică. Tell al Muaayyar este dat din nou uitării de către cercetători. De îndată
ce Taylor a părăsit movila, hoarde de vizitatori au năvălit asupra ei. Zidurile
dărâmate şi mai ales stratul de deasupra, străpuns de oamenii lui Taylor,
ofereau un material de construcţie abundent arabilor care de-a lungul anilor
n-au obosit în transportarea cărămizilor movilei. Aceste cărămizi, făurite de
mâinile oamenilor cu mii de ani în urmă încă mai purtau numele lui Ur - Nammnu,
primul mare constructor, şi al lui Nabonidus, cuceritorul babilonian care a
refăcut turnul în trepte numit şi zigurat. Furtunile de nisip, ploaia, vântul şi dogoarea soarelui au adăugat toate
câte ceva procesului de distrugere. În timpul primului război mondial trupele engleze, în marşul lor spre
Bagdad, au făcut tabără lângă această străveche construcţie. Ei au observat că
movila nu mai arăta ca înainte. Devenise atât de nivelată datorită acţiunii
destructive începute din 1854, încât un soldat a reuşit să ajungă călare până
în vârf. Şansa a făcut ca printre ofiţeri să se găsească şi un expert, R. Campbell
Thompson din serviciul de informaţii al armatei stabilite în Mesopotamia. În
timp de pace el fusese asistent la British Museum. Thompson a căutat cu un ochi
de expert prin mormanul de cărămizi. Deteriorarea monumentului l-a surprins.
Examinând terenul a ajuns la concluzia că în vecinătatea movilei ar mai putea
exista nişte ruine îngropate în nisip. Thompson a notat aceste observaţii cu
mare atenţie după care a trimis un mesaj urgent la Londra. Aceasta a făcut ca
atenţia experţilor să se îndrepte din nou asupra cilindrilor. Inscripţiile de
pe ei aveau să dezvăluie nişte informaţii de o mare importanţă şi în acelaşi
timp o stranie istorie. Cu aproape 2500 de ani înaintea consulului Taylor, un alt om mânat de
acelaşi ţel a răscolit pământul în această regiune: Nabonidus, rege al
Babilonului în secolul VI î.Cr., admirator al trecutului, personalitate de
renume, conducător al unui regat puternic, şi, ceea ce pare surprinzător,
arheolog. La vremea sa el a stabilit că ziguratul era vechi. Numai că tactica
lui a fost diferită de cea a lui Taylor. „Am adus acest zigurat la forma sa iniţială cu mortar şi teracotă".
După ce partea slabă a turnului a fost întărită Nabonidus a stabilit şi numele
constructorului din descifrarea cilindrilor de lut. Din inscripţiile acelea
destul de afectate babilonienii au descifrat numele regelui Ur-Nammu. Era
constructorul turnului chiar regele Urului, oraş menţionat de Biblie, cel
despre care Biblia spune că a fost conducătorul oraşului Ur din Haldea? Pare foarte probabil, căci acelaşi nume biblic mai apăruse de atunci.
Mărturii descoperite şi în alte părţi ale Mesopotamiei mărturisesc despre Ur.
Din aceste scrieri cuneiforme a reieşit că oraşul fusese capitala poporului
sumerian. Pe neaşteptate rămăşiţele de la Tell al Muqayyar treziră un mare
interes. Cercetătorii de la Muzeul Universităţii din Pennsylvania s-au alăturat
arheologilor de la British Museum pentru o nouă investigaţie. Turnul în trepte
de pe Eufrat putea să ascundă taina poporului sumerian şi a cetăţii biblice Ur.
Dar abia în 1923 o echipă combinată de arheologi americani şi engrezi a pornit
la drum. Au fost cruţaţi de o călătorie obositoare pe cămile. Drumul l-au
parcurs cu trenul. Echipamentul, la fel: vagoane, şine, târnăcoape, sape,
coşuri. Arheologii au avut destule fonduri la dispoziţie pentru a răscoli tot
teritoriul. Ei încep săpăturile după un plan şi pe o scară foarte largă.
Deoarece descoperiri însemnate sunt aşteptate, arheologii contează pe o acţiune
de mai mulţi ani. Expediţia e condusă de Sir Charles Leonard Woolley. Acest
englez în vârstă de 43 de ani îşi câştigase deja un prestigiu prin expediţiile
şi săpăturile din Egipt, Nubia, Carchemish, în partea superioară a Eufratului.
Acum acest talentat şi norocos om face din Tell al Muqayyar opera vieţii lui.
Spre deosebire de zelosul dar şi neinspiratul Taylor, ţelul său principal nu
este de loc turnul în trepte. Intenţia sa e să cerceteze aceste movile turtite
care se ridică împrejur, pe întinsa câmpie de nisip. Ochiul său antrenat nu a scăpat din vedere configuraţia lor ciudată, de
platouri. Turtite la vârf, ele coboară într-un mod aproape identic. Movile
asemănătoare există în număr mare, în Orientul Mijlociu, mai mari sau mai mici,
pe malurile râurilor, în mijlocul câmpiilor fertile mărginind drumurile
caravanelor din timpuri imemoriale. Nimeni nu a reuşit încă să le numere. Le
găsim din Delta Eufratului şi a Tigrului până în regiunile muntoase ale Asiei
Mici, unde râul Halys se varsă în Marea Neagră, pe malurile răsăritene ale
Mediteranei, în văile Libanului, pe Orontes în Siria, pe Iordan în Palestina. Aceste mici coline sunt marile cariere ale arheologiei, cu pasiune
cercetate, niciodată epuizate. Ele nu sunt formate de mâna naturii, ci în mod
artificial, înălţate prin contribuţia generaţiilor fără număr dinaintea
noastră, mormane de dărâmături dintr-o epocă trecută din rămăşiţele colibelor,
caselor, templelor, zidurilor, oraşelor sau palatelor. Fiecare din aceste
movile capătă formă treptat, dar în acelaşi fel, pe durata secolelor sau chiar
a mileniilor. La un moment dat, după ce oamenii se aşezaseră, locul a fost
distrus de război, ars sau părăsit de locuitori. Apoi veneau cuceritorii sau
alţi locuitori şi construiau pe acelaşi loc. Generaţie după generaţie, toţi
şi-au construit aşezările, (oraşele) una pe rămăşiţele alteia. De-a lungul
anilor ruinele nenumăratelor adăpostori au crescut, strat peste strat, metru
după metru, devenind movile considerabile. Arabii de azi numesc o astfel de
movilă artificială un Tell. Acelaşi cuvânt era folosit în Babilonul antic. Tell
înseamnă „deal”. Întâlnim cuvântul în Biblie la Iosua 11:13. În timpul
cuceririi Canaanului, unde apar „cetăţile aşezate pe dealuri”, se vorbeşte de
Tulul care este pluralul de la Tell. Arabii fac o clară distincţie între un
Tell şi o înălţime naturală. Pe aceasta o numesc Jebel. Fiecare Tell este în acelaşi timp şi o carte de istorie. Straturile lui
sunt pentru arheologi nişte file de calendar. Pagină de pagină dealul sau
movila aduce trecutul La viaţă. Fiecare strat descifrat exact ne poate indica
vârsta sa, viaţa şi obiceiurile sale, arta şi manierele oamenilor. Această
măiestrie în descifrarea mesajului stratului a atins un înalt grad de
dezvoltare. Pietrele, cioplite sau brute, cărămizile sau urmele de lut trădează natura
clădirilor. Chiar şi pietrele descompuse sau praful de cărămidă pot indica
exact planul unei construcţii. Umbra întunecoasă arată locul unde odată se încingea focul. Ceramică sfărâmată, arme, utilaje godpodăreşti, unelte care se pot găsi
peste tot în ruine pot da un ajutor în munca de detectiv cu trecutul. Ce
recunoscători sunt cercetătorii de azi faptului că lumea antică nu-şi organiza
un serviciu municipal de salubritate! Tot ce ar fi devenit de nefolosit sau
inutil ar fi fost pur şi simplu aruncat, lăsat pradă timpului şi climei. Astăzi diferitele forme, culori, modele de vaze pot fi atât de clar
distinse încât ceramica (olăritul) a devenit unitatea nr.1 de măsură a
arheologului. Simple cioburi fac posibilă o datare precisă. În privinţa
mileniului II î.Cr.- eroarea de calcul al timpului poate să meargă până la cel
mult 50 de ani. Informaţii de preţ au fost pierdute în cursul primelor mari săpături din secolul
trecut deoarece nimeni nu acorda atenţie acestor aparent neînsemnate cioburi de
ceramică. Ele erau date la o parte. Singurele elemente relevante păreau să fie monumentele, basoreliefurile,
statuile, bijuteriile. Astfel s-a pierdut mult din ceea ce putea să fie de
valoare. Activitatea lui Heinrich Schliemann, colecţionarul de antichităţi,
este un exemplu de acest fel. Animat de ambiţie el a avut un singur ţel în
faţă: să descopere Troia lui Homer. De aceea şi-a pus oamenii să sape înainte.
Straturi care ar fi putut fi de mare preţ au fost aruncate ca resturi
nefolositoare. În sfârşit, Schliemann a descoperit o comoară valoroasă pentru
lumea întreagă... Dar nu era comoara lui Priam, aşa cum credea. Descoperirea sa
aparţinea unei epoci dinaintea lui Priam. Eforturile sale nu au fost
recompensate. Schliemann săpase mai mult decât fusese necesar. Fiind un om de
afaceri, Schliemann a făcut mai mult o treabă de amator. Dar nici
profesioniştii nu au fost la început mai îndemânatici. Abia în ultimile decenii
arheologii au început să aplice metode adecvate. Pornind din vârf şi coborând
în Tell ei studiază fiecare centimetru pătrat de pământ. Fiecare obiect, oricât
de neînsemnat, fiecare bucată de ceramica, sunt examinate. La început ei sapă un şanţ adânc în movilă. Straturile diferit colorate arată ca o prăjitură tăiată. Ochiul lor experimentat poate plasa dintr-o privire toate aşezările umane în perspectiva istorică potrivită. În acest fel a început lucrul şi expediţia anglo-americană de la Tell al Muqayyar, în anul 1923. La începutul
lunii decembrie un nor de praf învăluia movila cu dărâmături care era aşezată
la est de zigurat şi la numai câţiva paşi de rampa pe care se săvârşeau în
vechime procesiunile la altarul zeului lunii, Nannar. Împrăştiat de un vânt uşor,
praful s-a răspândit până când întreaga regiune a turnului a ajuns învăluită
într-o ceaţă fină. Praful de nisip aruncat din sutele de lopeţi
indica începerea lucrărilor. Din momentul în care prima lopată a lovit pământul emoţia a coborât asupra fiecărei bucăţi săpate. Fiecare adâncitură de lopată era ca o călătorie într-un ţinut necunoscut în care nu ştiai ce ar putea să-ţi apară înainte. Emoţia i-a cuprias chiar pe Woolley şi pe tovarăşii lui. Vor fi ei recompensaţi de nişte descoperiri importante pentru toată truda depusă pe deal? Îşi va dezvălui Urul secretele? Nici unul din ei nu bănuia că timp de şase ani, până în 1929, vor fi ţinuţi în tensiune. Aceste săpături ample din sudul Mesopotamiei aveau să scoată la lumină epoca în care un nou teritoriu a apărut din delta celor două mari fluvii şi în care, s-au aşezat primii locuitori. În urma cercetării migăloase care a mers cu 7000 de ani înapoi, fapte şi nume din Biblie, au luat ca niciodată o formă clară. Primul lucru pe care l-au adus la lumină a fost rezervaţia rămăşiţelor de
la cinci temple, care alcătuiseră un semicerc în jurul ziguratului regelui
Ur-Nammu. Arătau ca nişte fortăreţe, atât de groase le erau zidurile. Cel mai
mare, cu dimensiunile de 100 X 60 m, era închinat zeului lunii. Un altul era în
onoarea lui Nin Gal, zeiţă a lunii şi soţie a lui Nannar. Fiecare templu avea o curte interioară înconjurată de o serie de camere.
Străvechile fântâni mai existau încă, cu jgheaburile lor căptuşite cu bitum.
Şanţuri adânci făcute cu cuţitul în mesele de cărămidă arătau locul unde erau
tăiate animalele. Apoi ele erau gătite ca o jertfă obişnuită pe vetrele
templului. Chiar şi cuptoarele pentru pâine mai existau. „După 3800 de ani...
”, observa Woolley în jurnalul său, „am fost în stare să aprindem focul şi să
punem în funcţiune cea mai veche bucătărie din lume.” Astăzi bisericile, curţile de justiţie, birourile financiare, fabricile
sunt nişte instituţii separate. În Ur era altfel. Regiunea sfântă,
împrejurimile templului nu erau rezervate în exclusivitate cultului zeilor.
Preoţii aveau de îndeplinit şi alte îndatoriri dincolo de serviciul divin. În
afară de jertfe ei primeau zeciuiala şi impozitele. Asta nu avea loc decât în
urma unei confirmări scrise. Fiecare plată era înscrisă pe o tablă de lut - probabil
primele taxe de impozit reţinute în lume. Sumele erau notate de scribi
săptămânal, lunar şi anual. Plata în monezi nu era încă cunoscută. Impozitele erau plătite în natură;
fiecare locuitor al Urului plătea în moneda lui: ulei, cereale, fructe, lână,
vite. Acestea ajungeau în depozite încăpătoare, iar articolele alterabile
ajungeau imediat în magazinele templului. Multe bunuri erau produse în
atelierele templului, de exemplu în ţesătoriile stăpânite de preoţi. Un atelier
producea 12 tipuri de îmbrăcăminte. Tăbliţele descoperite ne dau numele
ţesătoarelor, precum şi raţiile ce li se cuveneau. Chiar şi greutatea lânei
date fiecărui muncitor şi numărul de haine scoase din ea erau notate cu grijă.
Într-una din clădirile de judecată s-au găsit copii după sentinţe aranjate după
sistemul din zilele noastre. Timp de trei ierni expediţia anglo-americană a lucrat pe locul
străvechiului Ur şi încă acest extraordinar muzeu al istoriei omului antic
nu-şi dezvăluise toate secretele. În afara templelor, arheologii au avut o
surpriză fără precedent. La sud de tempul în trepte, pe când curăţau o serie de movile, din
dărâmături a ieşit brusc la iveală o formă bine conturată: şiruri peste şiruri
de ziduri şi faţade una după alta. După ce nisipul a fost îndepărtat au ieşit
la iveală o serie de locuinţe ale căror ruine măsurau încă 3 m înălţime.
Printre ele se întindeau câteva alei. Ici-colo pieţe deschise frângeau linia
străzilor. Mai multe săptămâni de muncă îndârjită au fost necesare până când
arheologii au fost confruntaţi cu o privelişte de neuitat. Sub pantele roşii de la Tell al Muqayyar era aşezat un întreg oraş, scăldat
în razele soarelui, trezit din somn după mii de ani de arheologii consecvenţi.
Woolley şi echipa nu-şi mai puteau reţine bucuria. Înaintea lor stătea Urul,
acel "Ur din Haldea", menţionat de Biblie. Cât de bine trăiau locuitorii lui, ce case spaţioase aveau! Nici un alt
oraş din Mesopotamia n-a scos la iveală nişte case atât de confortabile. Comparate cu ele, locuinţele păstrate în Babilon sunt modeste, chiar mizerabile. Profesorul Koldeway, cu ocazia săpăturilor de la începutul secolului n-a găsit altceva decât nişte ridicături simple din pământ, cu un etaj, cu trei sau patru camere înconjurând o curte deschisă. Astfel trăiau oamenii anului 600 î.Cr. În mult admirata metropolă a lui Nebucadneţar, Marele Babilon. Dar cu 1500 de ani înaintea lor, cetăţenii Urului trăiau în case de două etaje, cu 13-14 camere. Etajul inferior era construit din cărămidă, iar cel superior din pământ. Zidurile erau tencuite şi văruite. Vizitatorul antic intra printr-o uşă într-un hol unde găsea un bazin pentru spălarea prafului de pe mâini şi picioare. Ajungea apoi într-o curte interioară, foarte frumos pavată. În jur erau grupate camera de primire, bucătăria, dormitoarele, capela, camerele individuale. Pe o scară de piatră care ascundea şi spălătorul se putea ajunge într-o galerie de unde porneau camerele familiei şi ale oaspeţilor. De sub
dărâmăturile zidurilor şi pereţilor, au ieşit la lumină toate aceste lucruri pe
care interiorul caselor patricienilor le conţineau în mod obişnuit. Nenumărate
cioburi de vaze, oale, ceşti şi tăbliţe de lut acoperite de inscripţii au dus
împreună la formarea unei imagini a vieţii cotidiene a Urului. Ur din Haldea
era la începutul celui de-al doilea mileniu î.Cr. o capitală puternică,
prosperă, plină de culoare. O idee continua să-l urmărească pe Woolley. Se spune că Avraam a plecat din Ur din Haldea. Atunci el trebuie să se fi născut şi crescut într-una din casele acestea cu două etaje. Woolley s-a plimbat pe alei, pe lângă zidurile marilor temple, şi privind în sus a observat turnul în trepte, cu blocurile sale în negru, roşu şi albastru, înconjurat de copaci. „Trebuie să ne
schimbăm în mod radical părerea”, scrie el entuziasmat, „despre patriarhul
evreu având în vedere că el şi-a petrecut anii tinereţii în acest mediu înalt. El
era locuitorul unui mare oraş şi moştenise tradiţia unei civillizaţii bine
dezvoltate. Casele dezvăluie confortul, chiar luxul în care se trăia. Am găsit
copii după imnurile folosite în serviciile din temple, şi alături de ele tabele
matematice. Pe aceste tăbliţe avem pe lângă simple operaţii aritmetice de
adunare şi formule până la extragerea rădăcinii pătrate sau cubice. În alte
texte, scribii au copiat inscripţii de pe clădirile oraşului vechi alcătuind
astfel o scurtă istorie a templelor”. Avraam deci, a fost nu un simplu nomad, ci fiul unui mare oraş al
mileniului II î.Cr. Aceasta a fost o descoperire senzaţională, greu de înţeles. Ziarele şi
revistele au publicat fotografii ale turnurilor şi ruinelor metropolei,
provocând o adevărată senzaţie. Oamenii priveau cu uimire desenul care purta
titlul: „O casă din timpul lui Avraam”, Woolley realizase asta printr-o muncă
de artist. Este
o reconstituire fidelă descoperirilor. Ea arată curtea interioară a unei vile. Două
vase înalte sunt aşezate pe un pavaj de ţiglă. O balustradă de lemn înconjoară
etajul superior, despărţind camerele de curte. Trebuia revăzută oare imaginea
clasică a patriarhului, care-l arăta înconjurat de familia sa şi de vite? Ideea lui Woolley nu a rămas neatacată. Foarte curând s-au găsit teologi şi chiar arheologi care să-l contrazică. În favoarea
lui Woolley stau cuvintele Genesei (11:31): „Terah a luat pe fiul său Avraam...
au ieşit împreună din Ur din Haldea”. Dar sunt referinţe în Biblie care pot
duce şi la o altă concluzie. Când Avraam îşi trimite servitorul din Canaan în
oraşul Nahor pentru a-i aduce fiului său Isaac o soţie, el vorbeşte de Nahor ca
de „ţara” sa, (Geneza 24:4) spunând „...din casa tatălui meu şi din patria mea”
(Geneza 24:7). Nahorul este aşezat în nordul Mesopotamiei. După cucerirea ţării
promise, Iosua se adresează poporului cu următoarele cuvinte: „Părinţii voştri
Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor locuiau în vechime de cealaltă parte
a Râului (Eufrat)” (Iosua 24: 2). Ca şi în alte locuri din Biblie, aici
Râul înseamnă Eufratul. Oraşul Ur a fost scos la lumină de pe malul drept al
râului Eufrat. Privit din Canaan, oraşul era aşezat de aceeaşi parte, nu de cealaltă
parte a râului. Nu cumva Woolley s-a grăbit în concluziile sale? Ce dovadă avea
el că Terah şi fiul său Avraam au trăit într-adevăr în Ur? "Prima călătorie de la Ur la Haran nu are nici o bază arheologică, în
afară de descoperirea în sine a oraşului” declară profesorul W. F. Albright de
la Universitatea John Hopkins. Acest cercetător, el însuşi conducătorul mai
multor săpături reuşite şi personalitate de seamă în arheologia Palestinei şi a
Orientului Mijlociu, declară în continuare: „Faptul remarcabil că nici una din
traducerile greceşti ale Bibliei nu menţionează Urul, ci numai pământul
Haldeei, ar putea să însemne că mutarea locului de origine al lui Avraam în Ur
apare abia după aceea, nefiind cunoscută în secolul III î.Cr." Urul a ieşit la lumină ca o capitală sumeriană, una din cele mai vechi
civilizaţii ale Mesopotamiei. După cum se ştie, sumerienii nu erau semiţi ca
evreii. Când marea invazie a nomazilor semiţi a năvălit din deşerturile arabe
prin anul 2000 î.Cr. prima lor întâlnire a fost cu casele, canalele şi
plantaţiile întinse ale Urului. Este posibil ca din amintirea acestei călătorii prin pământurile „Semilunei
Fertile”, în care se situa şi Urul, să rezulte şi menţiunea biblică. Cercetarea
asiduă a ultimelor decenii ne confirmă că Avraam nu ar fi putut să fie
locuitorul acestei metropole sumeriene. Altfel s-ar contrazice toate
descrierile Vechiului Testament care ne vorbesc de viaţa patriarhului: Avraam
este un locuitor al cortului, se muta cu turmele sale de pe o păşune pe alta,
de la un izvor la atul. El nu duce viaţa unui orăşean, ci viaţă tipică de
nomad. Aşa cum vom vedea, abia spre nordul "Semilunei Fertile”, istoria
patriarhilor biblici va ieşi din obscuritate mistică, intrând pe terenul
istoriei. Capitolul 3 | |
Vizualizari: 304 | Raging: 0.0/0 |
Total comentarii : 0 | |