Parabola celor zece fecioare s-a împlinit până la ultima literă în istoria milleriţilor şi se va împlini încă odată până la ultima literă în timpul celor 144000. Prin urmare, mărturia lui Belşaţar nu este doar o paralelă a istoriei millerite, ci şi a sfârşitului lumii. Mărturia lui Belşaţar este o paralelă a istoriei milleriţilor, când prima, a doua şi a treia solie au fost vestite în 1798, 1842 şi 1844, totuşi Inspiraţia ne-a spus adesea că aceste trei solii se repetă.

„Prima, a doua şi a treia solie îngerească trebuie să fie repetate….

„Mulţi care au ieşit să-L întâmpine pe Mire în timpul soliilor primului şi celui de-al doilea înger au refuzat solia îngerului al treilea, ultima solia crucială ce trebuia să-i fie vestită lumii, iar o poziţie asemănătoare va fi adoptată, când va fi adresată ultima chemare.

„Fiecare detaliu al acestei parabole ar trebui să fie studiat cu atenţie. Noi suntem reprezentaţi fie de fecioarele înţelepte, fie de fecioarele neînţelepte”. – Review and Herald, 31 octombrie, 1899.

„Adesea mi se face referire la parabola celor zece fecioare, dintre care cinci au fost înţelepte şi cinci neînţelepte. Parabola aceasta a fost şi va fi împlinită până la ultima literă, deoarece are o aplicaţie specială pentru timpul acesta şi, asemenea soliei îngerului al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie un adevăr prezent până la sfârşitul timpului”. – Review and Herald, 31 octombrie, 1890.

Aici ni se spune că cele trei solii care s-au împlinit în istoria milleriţilor trebuie „să fie repetate”, iar pasajul face legătură intenţionat între cele trei solii îngereşti şi parabola celor zece fecioare, care „a fost şi va fi împlinită până la ultima literă”.

„Mulţi care au auzit soliile primului şi celui de-al doilea înger au crezut că vor trăi pentru a-L vedea pe Hristos venind pe norii cerului. Dacă toţi aceia care au declarat a crede adevărul şi-ar fi îndeplinit partea ca nişte fecioare înţelepte, solia ar fi fost deja propovăduită până acum în orice neam, seminţie, limbă şi popor. Totuşi, cinci fecioare au fost înţelepte şi cinci au fost neînţelepte. Adevărul ar fi trebuit să fie propovăduit de cele zece fecioare, dar numai cinci făcuseră pregătirea esenţială pentru a se alătura celor din grupul care a umblat în lumina care venise la ei. Solia îngerului al treilea a fost necesară. Ea a trebuit să fie propovăduită. Mulţi care au ieşit să-L întâmpine pe Mire în timpul soliilor primului şi celui de-al doilea înger au refuzat solia îngerului al treilea, ultima solie crucială care trebuie să-i fie vestită lumii.

„O lucrare similară va fi îndeplinită, când celălalt înger, reprezentat în Apocalipsa 18, îşi va vesti solia lui. Solia primului, celui de-al doilea şi al treilea înger va trebui să fie repetată. Chemarea va fi adresată bisericii ‘El a strigat cu glas tare, şi a zis: A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei…. Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei’ (Apocalipsa 18,2-5)”. – Manuscript Releases, vol.16, p.270. [25]

Inspiraţia ne informează direct şi precis că prima, a doua şi a treia solie îngerească trebuie să fie repetate şi, când face lucrul acesta, leagă cele trei solii de împlinirea parabolei celor zece fecioare, care ilustrează „experienţa poporului adventist”. Când va avea loc repetarea celor trei solii îngereşti şi a parabolei celor zece fecioare – în timpul istoriei celor 144000 – mărturia lui Belşaţar va fi o paralelă a acelei istorii, aşa cum a fost pentru istoria millerită, care a fost prima dată când s-au împlinit cele trei solii îngereşti şi parabola celor zece fecioare.

În sensul acesta, Belşaţar reprezintă un popor care cunoaşte istoria şi mărturia lui Nebucadneţar, dar care refuză să accepte avertizarea acestei istorii. În aplicaţia aceasta, istoria lui Nebucadneţar reprezintă începutul adventismului din timpul milleriţilor. Belşaţar „a ştiut toate aceste lucruri”, dar nu a vrut să fie avertizat dinainte. El reprezintă un popor care respinge mesajul ce a fost stabilit la începutul istoriei lui. Belşaţar îi reprezintă pe aceia pe care atât Biblia, cât şi Spiritul Profetic îi identifică drept cei ce refuză să accepte adevărurile fundamentale ale căror baze au fost puse la început.

Adevărurile fundamentale sunt reprezentate de Ieremia ca fiind cărările vechi.

„Aşa vorbeşte Domnul: ‘Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!’ Dar ei răspund: ‘Nu vrem să umblăm pe ele!’ Am pus nişte străjeri peste voi: ‘Fiţi cu luare aminte la sunetul trâmbiţei!’ Dar ei răspund: ‘Nu vrem să fim cu luare aminte!’” (Ieremia 6,16-17).

Ellen White marchează cu claritate cărările vechi despre care vorbeşte Ieremia ca fiind adevărurile fundamentale ale adventismului.

„Vrăjmaşul caută să abată minţile fraţilor şi surorilor noastre de la lucrarea pregătirii unui popor care să reziste în aceste zile din urmă. Ideile lui fanteziste urmăresc să abată minţile de la primejdiile şi datoriile acestui timp. Ei nu au preţuit lumina pe care Hristos a venit din cer să i-o dea lui Ioan pentru poporul Său. Ei învaţă că evenimentele din faţa noastră nu sunt destul de importante spre a le da o atenţie deosebită. Ei anulează adevărul de origine cerească şi jefuiesc poporul lui Dumnezeu de experienţa sa din trecut, dându-i în schimb o ştiinţă falsă.

„‘Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună; umblaţi pe ea’ (Ieremia 6,16).

„Nimeni să nu caute să înlăture temeliile credinţei noastre – temelii care au fost puse la începutul lucrării noastre prin cercetare cu rugăciune a Cuvântului şi prin descoperire. Pe aceste temelii am clădit noi de cincizeci de ani încoace. Oamenii îşi pot închipui că au găsit o cale nouă şi că pot pune o temelie mai puternică decât cea care a fost pusă. Însă aceasta este o mare amăgire. O altă temelie decât cea pusă nu poate fi aşezată de niciun om.

„În trecut, mulţi s-au apucat să clădească o nouă credinţă, să statornicească principii noi. Însă cât a dăinuit clădirea lor? A căzut degrabă, căci nu era întemeiată pe Stâncă.

„Primii ucenici n-au avut oare de întâmpinat spusele oamenilor? N-au ascultat ei învăţăturile false şi apoi, după toate, au stat tari şi au zis: ‘Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă?’ (1 Corinteni 3,11) Deci, noi trebuie să ne păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început”. – Mărturii, vol.8, p.296.297.

Ellen White spune cu claritate că vechile cărări pe care trebuie să umblăm astăzi sunt temeliile credinţei noastre, care au fost puse la începutul lucrării. Ea defineşte acele adevăruri fundamentale cu atâta claritate, încât nimeni nu trebuie să greşească. [26]

„Fie ca Dumnezeu să vă ajute să primiţi cuvintele pe care le-am rostit. Cei care stau ca străjeri ai lui Dumnezeu pe zidurile Sionului să fie oameni care pot vedea pericolele din faţa poporului – oameni care pot să facă deosebire între adevăr şi minciună, între neprihănire şi nelegiuire.

„Avertizarea a venit: Nu trebuie să fie îngăduit să vină nimic care va tulbura temelia credinţei, pe care am construit încă de când a venit solia, în 1842, 1843 şi 1844. Eu am fost implicată vestirea acestei solii şi am stat înaintea lumii încă de atunci, credincioasă luminii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Noi nu propunem să coborâm de pe platforma pe care au fost puse picioarele noastre, când L-am căutat pe Domnul cu rugăciune stăruitoare, zi de zi, cercetând lumina. Credeţi că eu aş putea să renunţ la lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu? Ea trebuie să fie ca Stânca veacurilor. Ea m-a călăuzit mereu de la data când a fost dată”. – Review and Herald, 14 aprilie, 1903.

Adevărurile fundamentale ale adventismului sunt soliile care au fost vestite în 1842, 1843 şi 1844. Ellen White numeşte aceste adevăruri – „platforma”, „temelia credinţei” şi „Stânca veacurilor”. În pasajul precedent din Mărturii, vol.8, ea a identificat temelia ca fiind aceea pe care s-a construit în primii „cincizeci de ani” şi, când a menţionat 1 Corinteni 3,11, a făcut referire la acele adevăruri fundamentale ca nefiind altceva, decât Însuşi Hristos. În acel pasaj, când compară adevărurile fundamentale, ea pune acelaşi accent pe adevărurile pe care le-a evidenţiat în pasajul anterior, când le-a comparat cu „Stânca veacurilor”. Poate că unii au considerat mesajele ca fiind simple doctrine, dar Inspiraţia identifică acele adevăruri ca nefiind altceva, decât Isus Hristos.

Soliile care au fost vestite în „1842, 1843 şi 1844” sunt cărările cele vechi pe care trebuie să umblăm, dar Ieremia spune că, atunci când va veni timpul întoarcerii la vechile adevăruri fundamentale ale adventismului, în biserică va fi un grup care refuză să „meargă pe ele” şi „să audă” sunetul „trâmbiţei”. Avertizarea lui Ieremia este repetată de Ellen White.

„Am văzut un grup de oameni care stăteau neclintiţi şi atenţi, şi nu-i încurajau în niciun fel pe aceia care voiau să tulbure credinţa bine întemeiată a bisericii. Dumnezeu îi privea cu un semn de aprobare. Mi-au fost arătate trei trepte – prima, a doua şi a treia solie îngerească. Îngerul meu însoţitor mi-a zis: ‘Vai de acela care va mişca o piatră, sau va muta un ac din aceste solii. Adevărata înţelegere a acestor solii este de o importanţă vitală. Destinul sufletelor depinde de modalitatea în care sunt primite’. Am fost condusă din nou prin perioadele vestirii acestor solii şi am văzut cât de scump plătise poporul lui Dumnezeu experienţa lui. Ea fusese obţinută prin multe suferinţe şi lupte aspre. Dumnezeu îi condusese pe cei din poporul Său pas cu pas, până când îi aşezase pe o platformă solidă şi de neclintit. Am văzut persoane care se apropiau de platformă şi examinau temelia. Unii păşeau imediat pe ea cu bucurie. Alţii au început să caute greşeli la temelie. Ei doreau să fie făcute îmbunătăţiri, iar apoi platforma va fi mai bună şi poporul va fi mult mai fericit. Unii au coborât de pe platformă spre a o examina şi au declarat că a fost pusă greşit. Totuşi, am văzut că aproape toţi stăteau neclintiţi pe platformă şi îi îndemnau pe aceia care coborâseră să înceteze nemulţumirile, deoarece Dumnezeu a fost Meşterul Constructor, iar ei luptau contra Lui. Ei au rememorat [27] lucrările minunate ale lui Dumnezeu, care îi condusese pe platforma neclintită, şi şi-au ridicat cu toţii ochii spre cer, slăvindu-L pe Dumnezeu cu voce tare. Faptul acesta i-a influenţat pe unii care se plânseseră şi părăsiseră platforma şi, cu o înfăţişare umilă, ei au urcat din nou pe ea. – Early Writings, p.258.

În pasajul acesta, temelia şi platforma sunt identificate ca fiind „credinţa bine întemeiată a bisericii”. De asemenea, în acest pasaj se află o avertizare cu privire la unii care vor găsi greşeli în adevărurile fundamentale care au fost stabilite în 1842, 1843 şi 1844, iar cei care vor găsi greşeli în credinţa bine întemeiată a bisericii vor declara că temelia a fost pusă greşit, dar în timp ce vor lupta împotriva adevărurilor fundamentale ale adventismului, vor constata că luptă contra lui Dumnezeu, singura temelie ce poate fi pusă – Stânca veacurilor.

În contextul acesta, mărturia lui Belşaţar are impact asupra istoriei celor 144000. Belşaţar îi reprezintă pe oamenii care au desconsiderat intenţionat solia de avertizare ce a fost întemeiată la începutul istoriei lor. El îi reprezintă pe aceia pe care Ieremia îi declară a fi cei ce nu vor să umble pe cărările vechi şi nici să asculte sunetul trâmbiţei. Ieremia vorbeşte despre cei care au ajuns la hotărârea că credinţa biserici, care a fost întemeiată în anii 1840, nu mai constituie o temelie şi o platformă sigură, aşa cum a identificat-o Inspiraţia.

„În istoria lui Nebucadneţar şi Belşaţar, Dumnezeu le vorbeşte oamenilor din zilele noastre. Condamnarea care va cădea asupra locuitorilor pământului în zilele noastre va avea loc din cauza respingerii luminii. Condamnarea judecăţii nu va fi rezultatul faptului că am trăit cu idei false, ci al faptului că am neglijat ocaziile trimise de cer pentru a descoperi adevărul. Mijlocul de a ajunge să fim familiarizaţi cu adevărul se află la îndemâna tuturor, dar, asemenea împăratului necumpătat şi egoist, noi dăm mai multă atenţie lucrurilor care ne farmecă urechile, care plac ochilor şi satisfac gustul, decât lucrurilor care ne îmbogăţesc mintea, comorile divine ale adevărului. Numai prin adevăr putem să răspundem la marea întrebare: ‘Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?’” – Bible Echo, 17 septembrie, 1894.

„În istoria lui Nebucadneţar şi Belşaţar, Dumnezeu le vorbeşte naţiunilor din zilele noastre. Trebuie să punem la inimă lecţiile pe care El a căutat să-i înveţe pe împăraţii răzvrătiţi, deoarece, dacă Belşaţar ar fi urmat o cale aflată în armonie cu învăţătura dată bunicului său, nu şi-ar fi păstrat doar împărăţia, ci şi viaţa. El a desconsiderat lecţiile şi a continuat în răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, săvârşind tocmai păcatele pentru care bunicul lui fusese mustrat şi pedepsit. De asemenea, el s-a înălţat în mândrie, iar judecata finală a lui Dumnezeu a căzut asupra lui şi asupra casei lui. Marele lui păcat a fost că, în ciudat faptului că Dumnezeu îi dăduse lumină, el a refuzat să meargă pe căile neprihănirii”. – Signs of the Times, 20 iulie, 1891

Adevărurile fundamentale ale adventismului sunt adevărurile reprezentate pe hărţile din 1843 şi 1850. Nu este o întâmplare faptul că ambele hărţi prezintă perioada profetică de 2520 de ani din Levitic 26. Cele două teme ale profeţiei celor 2520 de ani din Levitic 26 (împrăştierea şi adunarea lui Israel) marchează atât începutul, cât şi încheierea istoriei milleriţilor. De asemenea, aceste teme sunt reprezentate simbolic la începutul şi la sfârşitul ilustraţiei lui Belşaţar cu privire la istoria millerită. Totuşi, în zilele noastre, are loc un atac împotriva interpretării pionierilor cu privire la perioada profetică de 2520 de ani.

În ultimele luni, fratele Prewitt a publicat o lucrare în care demonstrează că înţelegerea millerită a perioadei profetice de 2520 de ani din Levitic 26 este incorectă. [28]

El îşi întemeiază argumentul pe limba ebraică folosită de Moise în Levitic. Totuşi, profeţiile cu privire la cei 2520 de ani din Levitic 26 au fost menţionate specific în cartea lui Daniel ca ajungând până la începutul şi sfârşitul istoriei millerite, în 1798 şi, respectiv, în 1844. Faptul acesta a fost demonstrat în articolul nostru fără nicio referinţă la Levitic 26.

Pentru ca fratele Prewitt să respingă înţelegerea millerită cu privire la cei 2520 de ani este nevoie să dezvolte o înţelegere alternativă a inspiraţiei Spiritului Profetic, care îi îngăduie să treacă peste, sau să înlăture, declaraţiile în care Ellen White susţine direct mesajele pe care ea   le-a identificat ca fiind temeliile adventismului. Ca un exemplu, am dori să indicăm faptul că niciun studiu onest al istoriei milleriţilor din 1840, până în 1844, nu ar duce la concluzia că ei nu au predicat profeţia celor 2520 de ani. Ambele hărţi arată, şi poate fi demonstrat, că aceasta a fost o parte a mesajului pe care ei l-au predicat atunci. Fratele Prewitt nu numai că trebuie să înlăture afirmaţia că mesajul din 1842, 1843 şi 1844 constituie adevărurile fundamentale, ci şi să reinterpreteze următoarea declaraţie:

„Trebuie să aveţi o credinţă deplină în făgăduinţele lui Hristos. El a spus: ‘Şi învăţaţi-i tot ce v-am poruncit Eu’. Domnul are multe suflete preţioase în Battle Creek, iar ele au nevoie tocmai de cuvintele învăţăturii pe care le-a dat-o Hristos. Evanghelia lui Hristos este plină de dragoste şi bogată în asigurări şi mângâieri. Fiecare suflet trebuie să înţeleagă acum temelia credinţei lui. Prezentaţi adevărul într-un limbaj simplu şi sub inspiraţia Duhului Sfânt. Noi avem Cuvântul, acea Carte minunată care conţine tocmai învăţătura necesară în timpul acesta.

„Timpul de încercare soseşte chiar acum. Trebuie să zidim pe Stânca aceea care va rezista furtunii şi încercărilor. Când vedem împlinirea profeţiei, ştim că sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Prezentaţi principiile veşnice ale adevărului. Arătaţi ce declară Cuvântul lui Dumnezeu că va avea loc pe pământul acesta. Dumnezeul care i-a dat lui Daniel învăţături cu privire la evenimentele finale ale istoriei acestui pământ, care vor confirma cu siguranţă mărturia slujitorilor Săi, când ei le vor vesti cu glas tare la timpul rânduit.

„Toate soliile vestite în 1840-1844 trebuie să fie propovăduite cu putere acum, pentru că sunt mulţi oameni care s-au rătăcit. Soliile trebuie să ajungă la toate bisericile.

„Domnul Hristos a spus: ‘Ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun că, mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit’ (Matei 13,16.17). Binecuvântaţi sunt ochii care au văzut evenimentele petrecute în 1843 şi 1844.

„Solia a fost vestită. Şi nu trebuie să fie nicio întârziere în repetarea soliei, pentru că semnele timpului se împlinesc, iar lucrarea finală trebuie să fie făcută. O mare lucrare va fi făcută într-un timp scurt. Curând va fi vestită o solie rânduită de Dumnezeu, care va ajunge ca un strigăt puternic. Atunci, Daniel se va scula în partea sa de moştenire, pentru a-şi vesti mărturia”. – Manuscript Releases, vol.21, p.437.

Teologii moderni ai adventismului îşi folosesc adesea cunoştinţele de specialitate în domeniul limbilor ebraică şi greacă pentru a stabili concepte care sunt în dezacord cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu. Totuşi, acest pasaj din urmă nu este în ebraică, sau greacă, ci este în engleza americană, scris de o profetesă care avut puţină educaţie lumească. În pasaj, ea a declarat că „soliile vestite în 1840-1844 trebuie să fie propovăduite cu putere acum”. Ea nu spune că UNELE dintre soliile vestite în 1840-1844 trebuie [29] să fie cu putere acum – ci spune că „toate”! Limba engleză îi permite oricui doreşte să vadă, de asemenea, că ea face legătură între toate mesajele din 1840-1844 şi „strigătul cu glas tare” al îngerului al treilea, care are loc în timpul celor 144000 şi în perioada ploii târzii. Ea spune că ar trebui să repetăm mesajele. Care mesaje? Cele care trebuie să fie vestite cu putere acum şi care au fost soliile vestite în 1840-1844.

Pentru a demonstra că milleriţii au înţeles greşit profeţia celor 2520 de ani, fratele Prewitt va pune la încercare limba ebraică din Levitic 26. Înainte de 1844, argumentul împotriva interpretării millerite cu privire la profeţia celor 2560 de ani a fost bazată tot pe limba ebraică din Levitic 26. El nu face decât să reînvie un argument care a fost repetat de-a lungul anilor. Argumentul este incorect, dar nu este singura problemă pe care trebuie să o trateze, ci trebuie să trateze şi acest citat precedent (şi mai sunt şi alte pasaje similare în Spiritul Profetic). „Toate soliile vestite în 1840-1844 trebuie să fie vestite cu putere acum”.

Probabil că el va ignora pur şi simplu susţinerea inspirată a mesajelor fundamentale. Probabil că va folosi vreo interpretare a Spiritului Profetic, care îi îngăduie să pună interpretarea lui teologică omenească legată de declaraţia anterioară mai presus de cuvântul scris al profetesei.

Ambele hărţi susţin şi identifică profeţia celor 2520 – şi ambele hărţi au fost susţinute de Spiritul Profetic. Oare este posibil ca declaraţia lui Ellen White cu privire la hărţile din 1843 şi 1850 să trebuiască a fi interpretată şi de teologii moderni, înainte ca nouă să ni se dea voie să acceptăm engleza simplă? Când vorbeşte despre harta din 1850, ea afirmă că hărţile din 1843 şi 1850 fuseseră „poruncite de Dumnezeu”. Noi ştim că ea se referă la aceste două hărţi, deoarece, în Tragedia veacurilor, ea identifică faptul că harta de la 1843 a fost produsă ca împlinire a profeţiei din Habacuc 2 şi declară acelaşi lucru cu privire la harta din 1850 în pasajul următor.

„…Am văzut că Dumnezeu era implicat în publicarea hărţii de către fratele Nichols. Am văzut că în Biblie se afla o profeţie cu privire la harta aceasta şi că, dacă harta aceasta era plănuită pentru cei din poporul lui Dumnezeu, dacă este suficientă pentru unul, este suficientă şi pentru ceilalţi şi că, dacă cineva avea nevoie de o hartă nouă, pictată la o scară mai largă, toţi aveau nevoie în aceeaşi măsură.

„Am văzut că fratele Case, care dorea o altă hartă, avea un spirit neliniştit, tulburat, nemulţumit şi nerecunoscător. Am văzut că aceste hărţi pictate avuseseră un efect negativ asupra adunării. Ele au cauzat un spirit uşuratic de ridiculizare în adunare.

„Am văzut că hărţile poruncite de Dumnezeu au avut o influenţă favorabilă asupra minţilor, chiar şi fără nicio explicaţie. În reprezentarea îngerilor de pe hărţi se află o anumită lumină plăcut şi cerească. Mintea este condusă aproape imperceptibil la Dumnezeu şi la cer. Totuşi, celelalte hărţi care au fost făcute dezgustă mintea şi o fac să se gândească mai mult la pământ, decât la cer. Imaginile care reprezintă îngerii arată mai mult asemenea prietenilor, decât asemenea unor făpturi din cer. Am văzut că hărţile ocupaseră zile şi săptămâni mintea fratelui Case, în timp ce el ar fi trebuit să caute înţelepciunea cerească de la Dumnezeu şi să crească în darurile Duhului şi în cunoaşterea adevărului”. – Manuscript Releases, vol.13, p.359.

Ray DeCarlo este o altă voce din tărâmul auto-subvenţionat al adventismului, care îşi prezintă lucrarea ca fiind „adevărul prezent”, dar care de asemenea atacă hărţile şi profeţia celor 2520 de ani. El a stat de mai multe ori înaintea celor din poporul lui Dumnezeu şi le-a spus deschis că lucrurile care au fost prezentate despre cei 2520 de ani sunt false, iar apoi a continuat să spună că profeţia celor 2520 de ani [30] nici măcar nu este reprezentată pe harta din 1850. De mai multe ori, după ce el a făcut declaraţia aceasta, unii au mers la el cu harta şi i-au spus că afirmaţia lui era greşită, deoarece profeţia celor 2520 de ani se află pe harta din 1850. Apoi, el a început să spună că „acest fapt este nerelevant” şi să desconsidere îngrijorarea lor cu privire la incorectitudinile declarate în public. Evident, s-a gândit că, deşi ştie că profeţia celor 2520 de ani se află pe harta din 1850, majoritatea oamenilor nu au acces la hartă şi, având în vedere reputaţia lui, tot ce trebuie să facă este să mintă cu privire la subiect, în scopul de a-şi determina auditoriul să înceteze orice căutare suplimentară a adevărurilor reprezentate pe hartă. El se simte îndreptăţit să facă toate aceste lucruri, deoarece este convins că profeţia celor 2520 de ani este greşită.

Totuşi, indiferent de câte ori el (şi alţii) ar putea să nege faptul că profeţia celor 2520 de ani este menţionată pe harta din 1850, aceasta nu schimbă realitatea. Întocmai la fel stau lucrurile şi cu harta din 1843, despre care ni s-a spus că „a fost îndrumată de mâna Domnului şi că nu trebuia să fie modificată”, cu excepţia faptului că inspiraţia divină ar fi făcut lucrul acesta”.

„Am văzut că harta din 1843 a fost îndrumată de mâna lui Domnului şi că nu trebuia să fie modificată, că toate cifrele au fost aşa cum le-a vrut El, că mâna Sa era pusă peste ele şi ascundea o greşeală în anumite cifre, aşa încât nimeni să nu o vadă, până când mâna Lui s-a dat la o parte”. – Early Writings, p.74-75.

Mulţi dintre noi nu sunt familiarizaţi cu declaraţia de mai sus despre harta din 1843, care se află în Early Writings, unde ni se spune că harta nu trebuia să fie modificată, dar puţini îşi dau seama că acest pasaj a fost preluat dintr-un alt pasaj precedent, aflat în Spalding and Magan, unde ni se spune că harta din 1843 poate să fie modificată, însă numai „prin Inspiraţie”.

„Am văzut că adevărul trebuia să fie prezentat cu claritate pe table, pentru că pământul şi tot ce este pe el este al Domnului, şi că nu trebuia să fie cruţat niciun mijloc necesar pentru a-l face să fie clar. Am văzut că harta cea veche a fost îndrumată de Domnul şi că nicio cifră nu trebuia să fie modificată, cu excepţia faptului că inspiraţia divină ar fi făcut lucrul acesta. Am văzut că cifrele de pe hartă erau aşa cum le dorea Dumnezeu şi că mâna Lui se află peste ele şi ascundea o greşeală făcută în câteva cifre, aşa încât nimeni să nu o vadă, până când mâna avea să fie retrasă”. – Spalding and Magan, p.1.

O analiză atentă a istoriei adventismului timpuriu ne informează că inspiraţia divină a fost folosită de Domnul, prin Ellen White, spre a-l îndruma pe soţul ei să facă o hartă nouă. Harta din 1850 a fost harta în care sunt prezentate corecturile hărţii din 1843. Din acest motiv, faptul că profeţia celor 2520 de ani se găseşte pe ambele hărţi împiedică pe oricine să folosească Spiritul Profetic spre a sugera că „una dintre greşelile” peste care Domnul Şi-a ţinut mâna în cazul hărţii din 1843 a fost aceea a profeţiei celor 2520. Argumentul folosit adesea în zilele noastre este că, deoarece ni se spune că „mâna Sa era pusă peste unele cifre şi ascundea o greşeală, aşa încât nimeni să nu o poată vedea, până când mâna Sa nu se va da la o parte”, noi trebuie să înţelegem că harta din 1843 conţine informaţii greşite. Cei care folosesc argumentul acesta sunt cei menţionaţi de Ieremia, care refuză să umble pe cărările vechi şi, de asemenea, sunt cei care s-au hotărât să clădească o temelie nouă, dar care în realitate atacă Stânca veacurilor.

Este inutil să se folosească declaraţia lui Ellen White spre a sugera că harta conţine greşeli, deoarece tocmai în aceeaşi carte ea spune care era greşeala. Cineva ar putea dori să spună că harta este plină de greşeli, dar dacă foloseşte argumentul din Early Writings, p.74 în scopul acesta, interpretează greşit Spiritul Profetic, deoarece Ellen White defineşte greşeala chiar în aceeaşi carte: [31]

„I-am văzut pe cei din poporul lui Dumnezeu aşteptându-L cu bucurie pe Domnul lor. Totuşi, Dumnezeu a avut în plan să-i pună la încercare. Mâna Lui acoperea o greşeală în calculul perioadelor profetice. Cei care Îl aşteptau pe Domnul lor nu au descoperit greşeala aceasta şi nici oamenii cei mai învăţaţi care se împotriveau datelor nu au reuşit să o vadă. Dumnezeu a plănuit ca poporul Său să se confrunte cu o dezamăgire. Data a trecut, iar cei care Îl aşteptaseră cu bucurie pe Mântuitorul lor erau trişti şi descurajaţi, în timp ce aceia care nu iubiseră venirea lui Isus, ci primiseră solia de teamă, au fost mulţumiţi că El nu a venit la data aşteptată. Mărturisirea lor nu le atinsese inima şi nu le curăţise viaţa. Trecerea datei a fost plănuită bine pentru a da pe faţă astfel de inimi. Oamenii aceştia au fost primii care s-au întors şi i-au batjocorit pe cei întristaţi şi dezamăgiţi, care au iubit cu adevărat venirea Mântuitorului lor. Am văzut înţelepciunea dovedită de Dumnezeu, prin faptul că a avut grijă de cei din poporul Său şi i-a trecut printr-o cercetare pentru a-i descoperi pe aceia care urmau să se retragă şi să se întoarcă în ceasul încercării.

”Domnul Isus şi întreaga oştire îngerească îi privea cu simpatie şi îi iubea pe aceia care aşteptau cu plăcere să-L vadă pe Acela pe care Îl iubea sufletul lor. Îngerii zburau în jurul lor pentru a-i susţine în ceasul încercării lor. Aceia care neglijaseră să primească solia cerească au fost lăsaţi în întuneric, iar mânia lui Dumnezeu era aprinsă împotriva lor, pentru că nu primiseră lumina pe care o trimisese El din cer. Cei credincioşi, dezamăgiţi, care nu au putut să înţeleagă de ce Domnul lor nu a venit, nu au fost lăsaţi în întuneric. Ei au fost conduşi din nou la Biblie pentru a cerceta perioadele profetice. Mâna Domnului a fost retrasă de deasupra cifrelor, iar greşeala a fost explicată. Ei au văzut că perioadele profetice care au ajuns la 1844 şi că aceleaşi dovezi pe care le prezentaseră pentru a arăta că perioadele profetice s-au încheiat în 1843 arătau că ele se vor încheia în 1844. Lumina din Cuvântul lui Dumnezeu a strălucit asupra poziţiei lor, iar ei au descoperit un timp de întârziere. – ‘Chiar dacă [viziunea] zăboveşte, aşteapt-o’. În dragostea lor faţă de venirea imediată a lui Hristos, ei trecuseră cu vederea întârzierea împlinirii viziunii, care a avut ca scop să-i descopere pe adevăraţii aşteptători. Ei au avut din nou un punct în timp. Totuşi, eu am văzut că mulţi dintre ei nu au putut să se ridice deasupra dezamăgirii lor aspre, ca să aibă acel zel şi acea energie care caracterizase credinţa lor în 1843”. – Early Writings, p.235-237.

La pagina 74, Ellen White ne spune că Domnul Îşi ţinuse mâna peste „o” greşeală în anumite „cifre”. A fost o greşeală – singular – care a afectat unele cifre – plural. La pagina 235, ea spune că a fost „o greşeală în calculul perioadelor profetice”, iar apoi, la pagina 236, ea declară că, atunci când „mâna Domnului a fost îndepărtată de pe cifre”, „greşeala a fost explicată”. Singura greşeală de pe hartă cu privire la care puteţi să folosiţi scrierile lui Ellen White pentru a o confirma este aceea cu privire la anul 1843, care a fost reprezentat de mai multe ori, dar a fost o singură greşeală! Apoi, când Domnul a poruncit să fie pregătită o hartă nouă, venise timpul ca acele cifre să fie modificate de inspiraţia divină.

„Următoarea noastră conferinţă a avut loc în Fairhaven. Fratele Bates şi soţia lui au fost prezenţi. A fost o adunare destul de bună. La întoarcerea noastră la fratele Nichols, Domnul mi-a dat o viziune şi mi-a arătat că adevărul trebuie să fie prezentat cu claritate pe table şi că faptul acesta îi va face pe mulţi să se hotărască pentru adevăr prin cele trei solii îngereşti, dintre care ultimele două urmau să fie prezentate cu claritate pe table”. – Manuscript Releases, vol.16, p.207.

„Am văzut că Dumnezeu era implicat în publicarea hărţii de către fratele Nichols. Am văzut că în Biblie era o profeţie cu privire la harta aceasta şi că, dacă harta aceasta este plănuită pentru poporul lui Dumnezeu, dacă este suficientă pentru unul, este suficientă şi pentru [32] altul, şi am văzut că, dacă cineva avea nevoie de o hartă nouă, desenată la o scară mai mare, toţi aveau nevoie de ea în aceeaşi măsură”. – Manuscript Releases, vol.13, p.359.

Domnul poruncise să fie produsă harta lui Nichols, din 1850, şi i-a arătat lui Ellen White că harta aceasta a fost de asemenea o împlinire a profeţiei – a profeţiei din Habacuc 2 – de unde provine expresia: „scrie-o pe table, ca să se poată citi uşor”. Alături de îndrumarea de a schimba anul 1843, adică greşeala din unele cifre ce trebuia să fie corectată din harta precedentă, a fost şi îndrumarea de a adăuga pe hartă cei trei îngeri.

Singura modalitate de a respinge susţinerea divină a acestor două hărţi este aceea de a inventa vreo interpretare alternativă a scrierilor lui Ellen White, care îi îngăduie teologului modern să pună mândria lui omenească mai presus de adevărurile fundamentale ale adventismului.

Eu am folosit cuvintele „mândria omenească” pentru a exprima o idee precisă.

-         După ce a publicat o lucrare nu numai pentru a demonstra de ce pionierii au greşit cu privire la cei 2520 de ani, ci şi pentru a demonstra de ce aceia care s-au întors la interpretarea pionierilor se află în întuneric, Eugene Prewitt este acum pe cale să publice o carte care conţine o negare a profeţiei celor 2520 de ani.

-         Ray DeCarlo a ajuns la concluzia că a accepta acele adevăruri fundamentale este ceva aşa de greşit, încât este acceptabil chiar şi să folosească minciuna spre a-i împiedica pe oameni să fie duşi în rătăcire – aşa cum crede el.

-         Doug Bachelor de la Amazing Facts, binecunoscutul evanghelist Kenneth Cox şi Marvin Moore (şi alte voci cunoscute din adventism) nu au nicio rezervă, când prezintă opinii cu privire la Daniel 12, care se află în opoziţie directă cu adevărurile aflate pe aceste hărţi sfinte.

-         Biblical Research Department al bisericii nu numai că a declarat public faptul că nu mai are încredere în interpretarea profeţiei celor 2520, ci şi că nu mai susţine nici interpretarea pionierilor cu privire la trâmbiţe (care, de asemenea, este reprezentată pe aceste hărţi).

Când prezintă aceste idei greşite, aceşti oameni (şi alţii) merg pe urmele lui Belşaţar, care a desconsiderat mesajul fundamental ce i-a fost reprezentat de cele şapte vremi ale lui Nebucadneţar. Relatările care prefigurează atât istoria milleriţilor, cât şi pe aceea a celor 144000 constituie istoria lui Nebucadneţar şi Belşaţar.

Când reprezintă o paralelă a istoriei celor 144000 de la sfârşitul lumii, Belşaţar reprezintă un om care, în mândria lui omenească, a respins mesajul ce a fost stabilit la începutul istoriei lui. Respingerea lui este declarată şi judecata lui este exprimată prin numărul 2520.

Putea Cuvântul lui Dumnezeu să fie atât de precis pentru istoria noastră?

Este posibil ca tocmai simbolul judecăţii lui Nebucadneţar şi Belşaţar să fie tocmai simbolul pentru aceia din adventism, care au fost identificaţi profetic drept cei ce resping mesajul aflat la temelia adventismului?

 Este posibil ca tocmai lucrarea îndeplinită acum de teologii moderni din adventism să împiedice înţelegerea adevărurilor fundamentale, să-i atace şi să le facă rău celor care caută o înţelegere a acestor adevăruri, să fie tocmai lucrarea reprezentată de scrierea de mână pe zidul poporului lui Dumnezeu de la sfârşitul lumii, pentru că, prin respingerea avertizării, ei pronunţă o judecată împotriva lor înşişi?