După ce a fost căutat în zadar cineva care putea să interpreteze scrierea de pe zid, în cele din urmă, Daniel este adus în sala de ospăţ şi începe prin a-i aduce aminte lui Belşaţar despre solia de avertizare pe care împăratul o respinsese într-o modalitate evidentă.

„Împărate, Dumnezeul cel Prea Înalt dăduse tatălui tău Nebucadneţar: împărăţie, mărime, slavă şi strălucire; şi din pricina mărimii pe care i-o dăduse, toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile se temeau şi tremurau înaintea lui. Căci împăratul omora pe cine voia, şi lăsa cu viaţă pe cine voia; înălţa pe cine voia, şi scobora pe cine voia. Dar când i s-a îngâmfat inima şi i s-a împietrit duhul până la mândrie, a fost aruncat de pe scaunul lui împărătesc şi a fost despuiat de slava lui; a fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, inima i s-a făcut ca a fiarelor, şi a locuit la un loc cu măgarii sălbatici; i-au dat să mănânce iarbă ca la boi, şi trupul i-a fost udat cu roua cerului, până când a recunoscut că Dumnezeul cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea. Dar tu, Belşaţar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai ştiut toate aceste lucruri. Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din casa Lui au fost aduse înaintea ta, şi aţi băut vin cu ele, tu şi mai marii tăi, nevestele şi ţiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fer, de lemn şi de piatră, care nici nu văd, nici n-aud, şi nici nu pricep nimic, şi n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale! De aceea a trimis El acest cap de mână, care a scris scrierea aceasta” (Daniel 5,18-24).

Belşaţar a cunoscut solia de avertizare.

„Lui Belşaţar i se dăduseră multe ocazii de a cunoaşte şi de a face voia lui Dumnezeu. El văzuse cum bunicul lui, Nebucadneţar, fusese alungat din societate. El văzuse cum intelectul cu care monarhul cel mândru se slăvea pe sine îi fusese luat de Acela care i-l dăduse. El îl văzuse pe împărat alungat din împărăţia lui şi făcut trăiască în tovărăşia fiarelor de pe câmp. Totuşi, dragostea de amuzament şi de slăvire de sine a lui Belşaţar a şters lecţiile pe care nu ar fi trebuit să le uite niciodată, iar el a săvârşit păcate asemănătoare acelora care au adus judecăţile evidente ale lui Dumnezeu asupra lui Nebucadneţar. El a irosit ocaziile care i-au fost acordate cu bunătate, neglijând să folosească ocaziile care au fost la îndemâna lui pentru a se familiariza cu adevărul. ‘Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?’ era o întrebare pe care împăratul cel mare, dar nesăbuit, a trecut-o cu vederea cu indiferenţă”. – Bible Echo, 25 aprilie, 1898.

Daniel i-a amintit lui Belşaţar că ştia întreaga solie de avertizare. Totuşi, care a fost solia de avertizare? A fost solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar.

Nu a fost istoria lui Nebucadneţar din capitolul unu, când i-a cercetat pe Daniel şi cei trei tovarăşi ai lui, după perioada de şcolarizare. Nu a fost solia de avertizare din capitolul doi – visul lui Nebucadneţar cu privire la chipul împărăţiilor pământului. Nu a fost o solie de avertizare clădită pe istoria celor trei tineri care au fost aruncaţi în cuptor. Solia de avertizare pentru Belşaţar a fost solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar în capitolul patru.

Odată ce Belşaţar a dovedit că respinsese solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar, este făcută o declaraţie divină care marchează acea respingere.

„Iată însă scrierea care a fost scrisă: [Mene, Mene, Tekel, Upharsin] ‘Numărat, numărat, cântărit, şi împărţit!’ Şi iată tâlcuirea acestor cuvinte. Numărat, înseamnă că Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt. Cântărit, înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor! Împărţit, înseamnă că împărăţia ta va fi împărţită, şi dată Mezilor şi Perşilor!’” (Daniel 5,25-28). [13]

Tot ce a rămas în procesul din trei paşi al Evangheliei veşnice a fost judecata.

„Dar chiar în noaptea aceea, Belşaţar, împăratul Haldeilor, a fost omorât” (Daniel 5,30).

Istoria lui Nebucadneţar din Daniel 4 este solia de avertizare ce a fost respinsă de Belşaţar. Din cauza acelei respingeri, a urmat o declaraţie divină, iar apoi a fost executată pedeapsa.

Aceiaşi trei paşi ilustraţi în căderea Babelului lui Nimrod au fost repetaţi în căderea Babilonului lui Belşaţar. Dacă înţelegem aceste două evenimente istorice, putem să înţelegem cum constituie ele o paralelă a istoriei millerite.

Respingerea soliei primului înger a început în iunie 1842. Declararea acestei respingeri – solia îngerului al doilea – în vara anului 1844, a fost o paralelă a declaraţiei divine din istoria lui Nimrod şi a lui Belşaţar. Declaraţia din a doua solie îngerească este că „A căzut, a căzut Babilonul”, marcând astfel faptul că istoria căderii Babilonului din anii 1840 a fost ilustrată anterior de două ori în istoria profetică a lui Nimrod şi Belşaţar. Începerea judecăţii în 22 octombrie, 1844, a fost o paralelă a judecăţii aduse, atunci când urmaşii lui Nimrod au fost împrăştiaţi şi limbile au fost încurate, precum şi atunci când Belşaţar a fost ucis, tocmai în noaptea în care scrierea a apărut pe zid.

Inspiraţia ne spune că lucrările lui Dumnezeu cu oamenii sunt întotdeauna la fel:

„Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mişcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt întotdeauna aceleaşi. Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru”. – Tragedia veacurilor, p.343.

Aşa cum am arătat, în lucrările Sale cu oamenii, Dumnezeu aduce fără încetare la îndeplinire Evanghelia veşnică în viaţa lor. Aşa cum am văzut, lucrarea aceasta este îndeplinită prin Duhul Sfânt, într-un proces alcătuit din trei etape. Solia de avertizare vestită de Noe şi Sem este o paralelă a soliei de avertizare adresate lui Nebucadneţar, care, la rândul ei, este o paralelă a soliei primului înger din istoria millerită.

Declaraţia divină cu privire la Nimrod şi urmaşii lui este o paralelă a declaraţiei divine din scrierea de pe zid din istoria lui Belşaţar, care, la rândul ei, este o paralelă a declaraţiei divine din solia îngerului al doilea, din 1844, care a vestit că Babilonul căzuse.

Judecata împotriva lui Nimrod şi a aliaţilor lui, când limbile au fost încurcate şi au fost împrăştiaţi, este o paralelă a judecăţii împotriva lui Belşaţar, când a fost ucis, care, la rândul ei, este o paralelă a începutului judecăţii de cercetare, odată cu sosirea îngerului al treilea, în 22 octombrie, 1844.

Este important să analizăm îndeaproape solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar, comparând trăsăturile profetice ale acestor linii profetice paralele. Solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar prefigurează solia de avertizare a primului înger, care, aşa cum am arătat deja, este Evanghelia veşnică. În solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar găsim Evanghelia veşnică prezentată cu claritate şi cu precizie, deoarece Evanghelia veşnică produce întotdeauna două clase de închinători. Dezvoltarea acestor două clase este bazată pe răspunsul lor faţă de solia de avertizare, iar în capitolul patru [14] Nebucadneţar reprezintă ambele clase de închinători.

Lui Nebucadneţar îi fusese adresată o avertizare.

„Am visat un vis, care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu şi vedeniile duhului meu mă umpleau de groază” (Daniel 4,5).

După ce i-a explicat cu înţelepciune visul, Daniel l-a rugat cu dragoste pe Nebucadneţar să accepte solia de avertizare conţinută în vis.

„Atunci Daniel, numit Beltşaţar, a rămas uimit o clipă, şi gândurile lui îl tulburau. Împăratul a luat din nou cuvântul, şi a zis: ‘Beltşaţare, să nu te turbure visul şi tâlcuirea!’. Şi Beltşaţar a răspuns: ‘Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmaşii tăi, şi tâlcuirea lui pentru protivnicii tăi!’ Copacul pe care l-ai văzut, care se făcuse atât de mare şi puternic, încât i se înălţa vârful până la ceruri şi se vedea de la toate capetele pământului; copacul acesta, a cărui frunză era aşa de frumoasă şi care avea roade atât de multe şi în care era hrană pentru toţi, sub care se adăposteau fiarele câmpului, şi în ramurile căruia îşi făceau cuibul păsările cerului, eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi s-a înălţat până la ceruri, şi a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului. Împăratul a văzut pe un străjer sfânt pogorându-se şi zicând: Tăiaţi copacul, şi nimiciţi-l; dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ, şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului, şi să stea la un loc cu fiarele câmpului, până vor trece şapte vremuri peste el. Iată tâlcuirea acestui fapt, împărate, iată hotărârea Celui Prea Înalt, care se va împlini asupra domnului meu împăratul. Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului, şi îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte vremi vor trece peste tine, până vei cunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea. Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului, înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri. De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale, şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale, şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!’” (Daniel 4,19-27).

Solia de avertizare pentru Nebucadneţar a fost un vis interpretat de Daniel. În ciuda cuvintelor de avertizare ale lui Daniel, după un timp, Nebucadneţar a respins solia.

„După doisprezece luni, pe când se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din Babilon, împăratul a luat cuvântul, şi a zis: ‘Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?’ Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului, şi un glas s-a pogorât din cer şi a zis: ‘Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia!’” (Daniel 4,29-31).

Solia de avertizare adresată lui Nebucadneţar reprezintă Evanghelia veşnică. El reprezintă un om care primeşte o solie de avertizare şi o respinge. Respingerea aceasta este urmată de o declaraţie divină, iar apoi de judecată. Atât visul, cât şi interpretarea i-au adresat avertizarea, dar când avertizarea a fost respinsă, „a venit un glas din cer, spunând: ‘Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia!’” – iar declaraţia aceasta a fost urmată de judecată. Nebucadneţar a trăit asemenea unui animal timp de şapte vremi. Aici, Nebucadneţar reprezintă sămânţa lui Satana, care respinge solia de avertizare a Evangheliei veşnice. Totuşi, Evanghelia veşnică identifică încă o clasă care acceptă solia de avertizare şi este sămânţa lui Hristos.

Nebucadneţar reprezintă şi această clasă de închinători, deoarece, după ce s-au încheiat cele şapte vremi, el s-a umilit, convins de păcat, şi a ajuns într-un punct [15] al experienţei lui, în care a putut să-I dea slavă Răscumpărătorului său.

„Ce este îndreptăţirea prin credinţă? Este lucrarea prin care Dumnezeu coboară slava omului în ţărână şi face pentru om ceea ce omul nu are puterea să facă pentru sine prin puterea proprie. Când îşi văd nimicnicia, oamenii sunt pregătiţi să fie îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos. Când încep să-L laude şi să-L înalţe pe Dumnezeu toată ziua, atunci, privind la El, sunt schimbaţi după acelaşi chip. Ce înseamnă înnoirea, naşterea din nou? Înseamnă a-i descoperi omului care este natura lui reală, şi anume că în el însuşi este lipsit de valoare”. – Manuscript Releases, vol. 20, p.117.

În capitolul 4, este clar că, la încheierea celor şapte vremi, Nebucadneţar I-a dat slavă lui Dumnezeu. Mai întâi, prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt, el a fost învăţat să se teamă de Dumnezeu. Apoi, a fost pregătit să-I dea slavă lui Dumnezeu. În starea aceasta, mărturia biblică legată de Nebucadneţar se încheie.

„După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ‘Ce faci?’ În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (Daniel 4,34-37).

În starea aceasta, Nebucadneţar a fost pregătit să stea în picioare la judecată. El fusese convins cu privire la păcat, I-a dat slavă lui Dumnezeu şi a fost pregătit să stea în picioare în ceasul judecăţii lui Dumnezeu. Mărturia lui încă proclamă faptul că Nebucadneţar trăise experienţa Evangheliei veşnice. Prin lucrarea Evangheliei veşnice, sunt formate două clase de închinători, iar procesul specific, alcătuit din trei paşi, este descris cu claritate în capitolul 4 din Daniel.

Când profeţia visului s-a împlinit cu privire la Nebucadneţar, povestirea din capitolul patru a devenit un mesaj de avertizare pentru Belşaţar. Inspiraţia declară cu claritate că Belşaţar a cunoscut mesajul de avertizare, deoarece Daniel îi spusese: „măcar că ştiai aceste lucruri”. Belşaţar nu cunoscuse doar o parte din povestire, ci ştia despre visul care conţinea profeţia, ştia despre interpretarea dată de Daniel şi ştia despre împlinirea acelei profeţii. Întreaga mărturie din Daniel 4 constituie mesajul de avertizarea adresat lui Belşaţar şi, ca urmare, Daniel 4 ilustrează mesajul de avertizare al primului înger din Apocalipsa 14, care este Evanghelia veşnică.

„Belşaţar era copleşit de reprezentarea puterii lui Dumnezeu, care dovedea că în locul acela se aflase în permanenţă un martor, deşi nu nimeni din cei prezenţi nu ştiau, în ciuda faptului că avuseseră destule ocazii de a cunoaşte lucrările şi puterea viului Dumnezeu şi ar fi putut respecta [16] voia Sa. Belşaţar a avut privilegiul de a primi o mare lumină. Bunicul său, Nebucadneţar, fusese cândva avertizat cu privire pericolul slăvirii de sine şi al uitării de Dumnezeu. Iar Belşaţar cunoştea modul în care a fost alungat din mijlocul oamenilor, ajungând asemenea fiarelor de pe câmp. El a desconsiderat toate aceste fapte, ca şi când nu ar fi avut loc niciodată, şi s-a angajat în repetarea păcatelor bunicului său. El a îndrăznit să săvârşească tocmai păcatul care a adus judecăţile lui Dumnezeu asupra lui Nebucadneţar. Belşaţar a fost condamnat nu numai pentru nelegiuirea săvârşită, ci şi pentru că nu a preţuit ocaziile şi posibilităţile pe care le-a avut şi care l-ar fi făcut un om drept, dacă le-ar fi folosit”. – Testimonies to Ministers, p.436.

În Daniel 5, când Belşaţar respinsese mesajul de avertizare al primului înger, aşa cum era reprezentat de Nebucadneţar în Daniel 4, declaraţia că respingerea avusese loc a fost marcată de scrierea de pe zid, iar judecata a fost îndeplinită chiar în noaptea aceea.

„Dar chiar în noaptea aceea, Belşaţar, împăratul Haldeilor, a fost omorât. Şi a pus mâna pe împărăţie Dariu, Medul, care era în vârstă de şaizeci şi doi de ani” (Daniel 5,30.31).

Chiar în noaptea aceea, Dariu a cucerit Babilonul, dar, în realitate, Cir fusese acela care condusese realmente bătălia şi intrase în cetate.

„N-a trecut mult şi a venit lovitura. Babilonul a fost asediat de Cir, nepotul lui Dariu Medul şi comandantul şef al armatelor unite ale mezilor şi perşilor. Dar înăuntrul fortăreţei în aparenţă de neînvins, cu zidurile ei masive şi cu porţile de aramă, ocrotită de râul Eufrat şi asigurată cu hrană din belşug, monarhul cel desfrânat se simţea în siguranţă şi-şi petrecea timpul în veselie şi petreceri”. – Profeţi şi Regi, p.523.

În Biblie, Cir este identificat ca un tip al lui Hristos.

„Eu zic despre Cir: ‘El este păstorul Meu, şi el va împlini toată voia Mea’. El va zice despre Ierusalim: ‘Să fie zidit iarăşi!’ Şi despre Templu: ‘Să i se pună temeliile!’ Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cir, pe care-l ţine de mână, ca să doboare neamurile înaintea lui, şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă” (Isaia 44,28; 45,1).

Cir a fost unsul Domnului şi păstorul Său. Domnul Hristos a fost uns la botezul Său şi este Păstorul cel Bun. Când facem aplicaţia profetică prin care îl identificăm pe Cir ca fiind un tip al lui Hristos, noi recunoaştem că Cir a fost cel despre care era profetizat că va „deschide” „porţile” Babilonului, în noaptea judecăţii lui Belşaţar, ca o paralelă a lucrării lui Hristos care a deschis uşa sfintei sfintelor în 22 octombrie, 1844.

Mesajul de avertizare adresat lui Belşaţar prin intermediul lui Nebucadneţar este o paralelă a mesajului de avertizare al primului înger. Scrierea de pe zid este declaraţia divină care constituie o paralelă a soliei îngerului al doilea cu privire la căderea Babilonului. Judecarea lui Belşaţar chiar în noaptea aceea a fost îndeplinită, când Cir, un tip al lui Hristos, a deschis o poartă pe care, din punct de vedere istoric, niciun om nu putea să o deschidă, iar acest fapt este o paralelă a începerii judecăţii, când îngerul al treilea a sosit, în 22 octombrie, 1844, iar Hristos a deschis o uşă pe care nimeni nu putea să o deschidă, în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc.

Dacă analizăm solia de avertizare a primului înger, vedem că aceasta prezintă procesul alcătuit din trei paşi al Evangheliei veşnice – un proces care a fost atât proclamat, cât şi experimentat de milleriţi. În mesajul de avertizare al lui Nebucadneţar, de asemenea, găsim că procesul acesta din trei paşi al Evangheliei veşnice este atât proclamat, cât şi experimentat.

Ellen White de spune că Nebucadneţar [17] şi Belşaţar sunt descrişi din punct de vedere profetic într-o relaţie profetică tip/antitip, cu privire la judecata care a fost îndeplinită în cazul amândurora.

„Către ultimul conducător al Babilonului, venise sentinţa care fusese adresată ca un tip primului lui conducător de către Veghetorul divin: ‘Află împărate... că ţi s-a luat împărăţia’ (Daniel 4,31)”. – Profeţi şi Regi, p.533.

Judecata rostită împotriva lui Nebucadneţar în capitolul patru a fost un tip al judecăţii rostite împotriva lui Belşaţar. Prin urmare, procesul din trei etape al Evangheliei veşnice, reprezentat de Nebucadneţar în capitolul patru, este un tip al procesului din trei etape al Evangheliei veşnice din istoria lui Belşaţar, în capitolul cinci, deoarece nu poate să existe un al treilea mesaj (care este judecata), dacă nu există primul şi al doilea mesaj. Inspiraţia spune că judecata venită asupra lui Nebucadneţar nu numai că este un tip al judecăţii venite asupra lui Belşaţar, ci şi întreaga reprezentare a Evangheliei în capitolul patru este un tip al Evangheliei din capitolul cinci.

Nebucadneţar şi Belşaţar sunt o ilustraţie cu privire la istoriile profetice paralele. Amândoi ilustrează Evanghelia reprezentată şi în istoria milleriţilor, în perioada 1798-1844.

Judecata venită asupra ambilor împăraţi a constat în faptul că li s-a luat împărăţia. Judecata aceea a fost reprezentată în ambele istorii prin „şapte vremi”.

Nebucadneţar şi-a pierdut împărăţia timp de „şapte vremi”, care înseamnă 2520 de zile, iar pierderea împărăţiei lui este un tip al pierderii împărăţiei de către Belşaţar. Judecata venită asupra lui Belşaţar este reprezentată simbolic tot de 2520, deoarece sentinţa „Mene, Mene, Tekel, Upfarsin” constituie formula ce însumează matematic 2520.

Daniel i-a prezentat lui Belşaţar interpretarea divină a acestor cuvinte, dar ele reprezentau şi monedele din perioada aceea, a căror valoare adunată este 2520.

Un „mene” era o monedă ce reprezenta 50 sicli.

Un „techel” era moneda de un siclu în Babilon.

„Upfarsin” reprezintă o jumătate dintr-un „Mene”.

Biblia ne spune că un siclu înseamnă 20 de ghere.

„Iată ce vor da toţi cei ce vor fi cuprinşi în numărătoarea aceasta: o jumătate de siclu, după siclul sfântului locaş, care este de douăzeci de ghere; o jumătate de siclu va fi darul ridicat pentru Domnul” (Exod 30,13).

Prin urmare, un „mene” este 50 de sicli, ceea ce înseamnă 50 x 20 de ghere, adică 1000 de ghere.

Aşadar, „mene, mene” este egal cu 2000 de ghere.

Un „techel” este un siclu, adică egal cu 20 de ghere.

Prin urmare, „mene, mene, techel” este egal cu 2020.

Un „upfarsin” este o jumătate dintr-un „mene”, adică este egal cu 500 de ghere.

Prin urmare, dacă vom calcula suma cuvintelor, obţinem 2520.

Dacă aceste lucruri sunt neobişnuite pentru cititor, nu trebuie să facă decât să caute aceste cuvinte pe internet şi va afla toate dovezile lingvistice şi istorice legate de validitatea valorilor asociate cu scrierea de pe zid, care a marcat sfârşitul împărăţiei lui Belşaţar. [18]

Ellen White arată că judecata lui Belşaţar şi judecata lui Nebucadneţar sunt tipuri, sau paralele una faţă de cealaltă. Judecata executată asupra ambilor împăraţi a fost o înlăturare a împărăţiei lor, iar numărul 2520 este simbolul care face legătura între ele.

„Biblia cuprinde toate principiile pe care oamenii au nevoie să le înţeleagă pentru a fi pregătiţi fie pentru această viaţă, fie pentru cea viitoare. Aceste principii pot fi înţelese de toţi. Niciun om care are spiritul necesar pentru a aprecia învăţăturile ei nu poate citi un pasaj din Biblie fără a  obţine un gând folositor. Totuşi, cea mai valoroasă învăţătură a Bibliei nu trebuie să fie câştigată prin studiu ocazional, sau întrerupt. Marele său sistem al adevărului nu este prezentat în aşa fel, încât să poată fi înţeles de cititorul grăbit sau neatent. Multe din comorile sale stau îngropate la o adâncime mare faţă de suprafaţă şi nu pot fi obţinute decât prin cercetare sârguincioasă şi efort neîncetat. Adevărurile care compun marele întreg trebuie căutate şi adunate, ‘puţin aici, puţin acolo’” (Isaia 28,10).

„Când sunt căutate şi puse laolaltă în acest fel, se va descoperi că se potrivesc perfect unul cu celălalt. Fiecare Evanghelie este un supliment la celelalte, fiecare profeţie o explicaţie a alteia, fiecare adevăr este o dezvoltare a unui alt adevăr. Tipurile din sistemul iudaic sunt clarificate de Evanghelie. Fiecare principiu din Cuvântul lui Dumnezeu îşi are locul său, fiecare fapt îşi are implicaţia lui. Structura completă, ca plan şi execuţie, dă mărturie despre Autorul ei. Nicio minte în afară de a Celui Infinit nu putea concepe, sau împlini o asemenea structură”. – Educaţia, p.123.

Dacă recunoaştem faptul că 2520 este un simbol care marchează judecata, atât a lui Nebucadneţar, cât şi a lui Belşaţar, am descoperit un „fapt” care îşi are „implicaţia lui” în istoria al cărei tip sunt cele două exemple – al istoriei milleriţilor şi al istoriei primului şi celui de-al doilea înger.

„În istoria lui Nebucadneţar şi Belşaţar, Dumnezeu le vorbeşte oamenilor din zilele noastre. Condamnarea care va cădea asupra locuitorilor pământului în zilele noastre va avea loc din cauza respingerii luminii. Condamnarea judecăţii nu va fi rezultatul faptului că am trăit cu idei false, ci al faptului că am neglijat ocaziile trimise de cer pentru a descoperi adevărul. Mijlocul de a ajunge să fim familiarizaţi cu adevărul se află la îndemâna tuturor, dar, asemenea împăratului necumpătat şi egoist, noi dăm mai multă atenţie lucrurilor care ne farmecă urechile, care plac ochilor şi satisfac gustul, decât lucrurilor care ne îmbogăţesc mintea, comorile divine ale adevărului. Numai prin adevăr putem să răspundem la marea întrebare: ‘Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?’” – Bible Echo, 17 septembrie, 1894.

Nebucadneţar şi Belşaţar ne vorbesc astăzi.

„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10,11.12).

Mărturiile lui Nebucadneţar şi Belşaţar sunt o paralelă a istoriei milleriţilor din perioada 1798-1844. Solia de avertizare a primului înger a fost vestită în 1798, la încheierea profeţiei celor 2520 de ani pentru împărăţia Israelului de Nord. Acea profeţie cu privire la timp a început, atunci când împărăţia din nord a fost dusă în robie şi împrăştiată printre popoare, în 723 î.Hr. Paralela soliei de avertizarea a primului înger, în mărturia lui Belşaţar, a avut loc în istorie, când profeţia celor 2520 de zile pentru Nebucadneţar s-a împlinit. Ambele solii de avertizare, atât solia primului înger, cât şi cea adresată lui Nebucadneţar reprezintă Evanghelia veşnică. În ambele profeţii, [19] când solia de avertizare a fost respinsă, a avut loc o declaraţie, o sentinţă de judecată ,care a marcat faptul că respingerea a ajuns să fie deplină.

Declaraţia divină rostită împotriva lui Belşaţar a fost scrierea celor 2520 de pe perete, care a adus judecata asupra lui chiar în noaptea aceea. Declaraţia divină a celui de-al doilea înger, care a început în vara anului 1844, a adus judecata în 22 octombrie, 1844. Profeţia celor 2520 de ani împotriva împărăţiei lui Iuda, care a început când Manase a fost dus în Babilon, în 677 î.Hr., s-a împlinit în 22 octombrie, 1844, când judecata de cercetare a început în sfânta sfintelor. Solia de avertizare pentru Belşaţar a sosit în istorie ,când cele 2520 de zile pentru Nebucadneţar s-au încheiat, iar judecata lui Belşaţar a sosit imediat după ce acea cifră de 2520 a fost scrisă pe zid. Solia de avertizare a primului înger a sosit în 1798, la încheierea celor 2520 de ani ai profeţiei împotriva împărăţiei de nord, iar judecata a început odată cu sosirea îngerului al treilea, la încheierea profeţiei celor 2520 de ani împotriva împărăţiei de sud, în 22 octombrie, 1844.

În Cuvântul lui Dumnezeu nu există accidente!

„Prima solie a lui Zaharia a fost asigurarea că niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu dă greş şi o făgăduinţă de binecuvântare pentru toţi aceia care se vor prinde de cuvântul cel sigur al proorociei”. – Profeţi şi Regi, p.576.

„După învierea Sa, Isus S-a arătat ucenicilor Săi pe calea către Emaus şi, începând ‘de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era cu privire la El’ (Luca 24,27). Inimile ucenicilor s-au trezit, credinţa s-a aprins. Ei erau ‘născuţi din nou la o nădejde vie’, chiar înainte ca Isus să li Se descopere. Planul Lui era să le lumineze înţelegerea şi să le prindă credinţa de ‘Cuvântul temeinic al profeţiei’. El dorea ca adevărul să prindă o rădăcină puternică în mintea lor, nu numai pentru că era susţinut de mărturia Sa, ci datorită dovezilor neîndoielnice prezentate de simbolurile şi umbrele legii tipice şi de profeţiile Vechiului Testament. Urmaşii lui Hristos trebuie să aibă o credinţă inteligentă nu numai pentru ei, ci şi pentru a-i putea duce lumii cunoştinţa despre Hristos. Ca prim pas în răspândirea acestei cunoştinţe, Isus i-a îndreptat pe ucenici către ‘Moise şi toţi proorocii’. Aceasta era mărturia dată de Mântuitorul înviat cu privire la valoarea şi importanţa Scripturilor Vechiului Testament”. – Tragedia veacurilor, p.349.

„Ori de câte ori Scripturile sunt studiate fără un spirit de rugăciune, umil şi gata să primească învăţătură, atât pasajele cele mai simple şi mai lămurite, cât şi cele mai grele vor fi denaturate în înţelesul lor adevărat. Conducătorii papali aleg părţi din Scriptură care slujesc cel mai bine scopurilor lor, le interpretează pentru a-i susţine şi, după aceea, le prezintă poporului, în timp ce interzic privilegiul de a studia Biblia şi de a înţelege adevărurile ei sfinte. Întreaga Biblie trebuie să le fie prezentată oamenilor exact aşa cum este ea. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi învăţat din Biblie deloc, decât să le fie interpretate greşit învăţăturile Scripturii.

„Biblia a fost dată cu scopul de a fi o călăuză pentru toţi aceia care doresc să cunoască voia Făcătorului lor. Dumnezeu le-a dat oamenilor cuvântul cel sigur al profeţiei. Îngerii şi Însuşi Hristos au venit să-i descopere lui Daniel şi lui Ioan lucrurile care aveau să se întâmple în curând. Aceste probleme importante care au legătură cu mântuirea noastră n-au fost lăsate învăluite de mister. Ele    n-au fost descoperite ca să-l încurce şi să-l rătăcească pe cercetătorul sincer după adevăr. Domnul spunea prin profetul Habacuc: ‘Scrie viziunea şi explic-o... [20] ca să se poată citi uşor’ (Habacuc 2,2). Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit pentru toţi aceia care îl studiază cu o inimă plină de rugăciune. Orice suflet sincer va veni la lumina adevărului. ‘Lumina este semănată pentru cel drept’ (Psalmi 97,11). Nicio biserică nu poate înainta în sfinţenie, dacă membrii ei nu caută cu stăruinţă după adevăr ca după o comoară ascunsă”. – Tragedia veacurilor, p.521.

Este important să recunoaştem că Nebucadneţar şi Belşaţar reprezintă istoria milleriţilor din perioada sosirii şi a proclamării primelor două solii îngereşti. Mărturia lor profetică se referă în primul rând la sfârşitul lumii.

„Noi nu suntem niciodată uitaţi de Dumnezeu. El este bucuria şi mântuirea noastră. Fiecare dintre profeţii din vechime a vorbit mai puţin despre timpul lui şi mai mult despre timpul nostru, aşa că profeţiile lor sunt valabile pentru noi. ‘Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor’ (1 Corinteni 10,11). ‘Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească’ (1 Petru 1,12). – Selected Messages, cartea 3, p.338-339.

În adventismul din zilele noastre sunt câteva învăţături satanice şi greşite, al căror scop este să sugereze că, atunci când apostolul Pavel a afirmat că exemplele Bibliei au fost scrise pentru aceia care trăiesc la sfârşitul lumii, de fapt, „a vrut să spună că acele istorii biblice oferă învăţături morale pe care trebuie să le înţelegem, în scopul de a avea succes în calitate de creştini la sfârşitul lumii”. (Noi locuim foarte aproape de Ouachita Hills College, al cărei profesor de istorie şi religie, Eugene Prewitt, promovează această concepţie falsă şi al cărei studenţi au declarat adesea că „relatările istorice din Biblie oferă învăţături morale pentru sfârşitul lumii, dar istoria biblică nu se repetă la sfârşitul lumii”.)

Învăţătura aceasta este satanică, deoarece este un adevăr spus pe jumătate, care respinge într-o modalitate directă faptul că relatările istorice din Biblie trebuie să se repete la sfârşitul lumii. Dacă acel adevăr spus pe jumătate ar fi fost corect, atunci Ellen White ar fi un profet mincinos, deoarece ea declară de repetate ori, cu exemple precise, că istoriile biblice se vor repeta la sfârşitul lumii. Cei care prezintă această jumătate de adevăr înţeleg că sunt în contradicţie cu mărturia clară a Spiritului Profetic, aşa că au dezvoltat câteva abordări ale Spiritului Profetic, care le îngăduie să reinterpreteze declaraţiile ei clare, care spun că istoria se repetă, într-o modalitate ce susţine punctul lor de vedere fals, continuând să pretindă că acceptă pe deplin Spiritul Profetic.

Deşi sunt diferite variante ale acestor abordări, ideea falsă principală este că istoria Bibliei nu se repetă la sfârşitul lumii. Ca o consecinţă a acestei poziţii greşite, validitatea Spiritului Profetic poate să fie susţinută numai prin aplicarea unei interpretări false a declaraţiilor Spiritului Profetic. Această aplicare îngăduie ca rolului şi scopului Spiritului Profetic să le fie acordată doar o importanţă formală. Apoi, această aplicare le permite învăţătorilor falşi să declare că acceptă pe deplin Spiritul Profetic, în timp ce, în realitate, îl resping.

Dacă scrieţi cuvintele „istorie” şi „repetă” într-un program de căutare în scrierile lui Ellen White pe CD-ROM, cu simbolul *, îngăduind să fie găsite toate variantele cuvintelor istorie şi repetă, veţi ajunge la 239 de locuri în care Ellen White vorbeşte despre repetarea istoriei la sfârşitul lumii. Desigur, unele dintre acele locuri [21] se află repetarea aceleiaşi declaraţii, dar ideea este pur şi simplu că nu există nicio şansă de a nega faptul că Ellen White a susţinut că istoriile biblice se repetă la sfârşitul lumii. Printre istoriile biblice care se repetă la sfârşitul lumii şi pe care Ellen White le scoate în evidenţă sunt acelea cu privire la diferiţi învăţători falşi, asemenea celor care susţin în prezent că istoria biblică nu se repetă.

„Istoria se repetă. Având Biblia deschisă în faţa lor şi susţinând că onorează învăţăturile ei, mulţi conducători religioşi din timpurile noastre nimicesc credinţa în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se ocupă de disecarea Cuvântului şi pun părerile lor mai presus de declaraţiile lui lămurite. În mâinile lor, Cuvântul lui Dumnezeu îşi pierde puterea regeneratoare. Din cauza aceasta, necredinţa se dezlănţuie şi nelegiuirea înfloreşte”. – Hristos Lumina lumii, p.258.

„În zilele apostolilor, ereziile cele mai nesăbuite au fost prezentate ca fiind adevăruri. Istoria s-a repetat şi se va repeta. Întotdeauna vor fi unii care, printr-o conştiinciozitate aparentă, vor căuta umbrele, preferându-le în locul realităţilor. Ei acceptă ideile false în locul adevărului, deoarece acestea sunt îmbrăcate într-o haină nouă, despre care cred că acoperă ceva minunat. Totuşi, dacă haina este dată la o parte, se vede că sub ea nu se află nimic”. – Selected Messages, cartea 1, p.162.

Ellen White îl parafrazează pe Solomon pentru a scoate în evidenţă că istoria se repetă.

„În istorie şi în profeţie, Cuvântul lui Dumnezeu descrie conflictul îndelungat şi continuu dintre adevăr şi ideile false. Conflictul acesta se desfăşoară încă. Lucrurile care au fost în trecut se vor repeta”. – Selected Messages, cartea 1, p.162.

Solomon a afirmat acelaşi principiu pe care Ellen White l-a repetat mai târziu.

„Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: ‘Iată ceva nou!’ de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră” (Eclesiastul 1,9.10).

Solomon nu stabileşte lecţiile morale care trebuie să fie învăţate de cei ce trăiesc la sfârşitul lumii şi nici Ellen White, sau apostolul Pavel nu fac lucrul acesta. A spune că noi trebuie să învăţăm lecţiile morale care sunt ilustrate în istoriile sfinte ale Bibliei, dar să respingem principiul biblic ce este prezentat cu atâta claritate atât în Biblie, cât şi în Spiritul Profetic, care identifică faptul că istoria biblică urmează să fie repetată în istoria celor 144000, înseamnă nu numai o respingere a lui Ellen White, ci şi a Bibliei. Şi înseamnă o respingere, chiar dacă aceia care promovează această acceptare formală, satanică, a unui adevăr spus pe jumătate se află în mijlocul elitei adventismului, din care fac parte campionii şi apărătorii Bibliei şi ai Spiritului Profetic.

„Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El. Ce este, a mai fost, şi ce va fi, a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut” (Eclesiastul 3,14.15).

Aici, Solomon ne spune nu numai că istoria se va repeta, ci şi că ni se va cere să înţelegem acea istorie care urmează să se repete. Desigur, acesta este şi sfatul găsit în Spiritul Profetic.

„Dacă ne gândim la istoria noastră din trecut, la modul în care am făcut fiecare pas înainte până la poziţia în care ne aflăm în prezent, eu pot să spun: Lăudat fie Dumnezeu! Când văd ce a făcut Dumnezeu pentru noi, sunt umplută de uimire şi de încredere în conducerea Domnului Hristos. Nu avem niciun motiv de teamă pentru viitor, decât acela de a uita modul în care ne-a condus Domnul”. – Testimonies to Ministers, p.31.

Domnul ne cere să înţelegem istoria sfântă, deoarece, aşa cum a spus Solomon: „Ce este, a mai fost, şi ce va fi, a mai fost”. [22]

„Biblia a adunat laolaltă comori pentru această ultimă generaţie. Toate evenimentele solemne din istoria Vechiului Testament s-au repetat şi se repetă în aceste zile din urmă. Moise vorbeşte încă, învăţându-ne despre renunţarea la sine, prin faptul că a dorit să fie şters din Cartea vieţii pentru ca semenii lui să poată fi mântuiţi. David conduce lucrarea de mijlocire a bisericii pentru mântuirea oamenilor până la sfârşitul lumii. Profeţii încă mărturisesc despre suferinţele lui Hristos şi despre slava care va urma. Toate adevărurile acumulate sunt valabile pentru noi, ca să putem profita de învăţăturile lor. Noi ne aflăm sub influenţa întregului. Ce fel de oameni ar trebui să fim noi, cei cărora li s-a dat ca moştenire această lumină bogată. Puterea acumulată a concentrat toată influenţa trecutului, la care s-a adăugat lumina cea nouă şi sporită a prezentului, şi le-a fost dată tuturor celor ce vor urma lumina. Credinţa lor va creşte şi va fi exercitată acum, punând în mişcare o energie şi un zel sporit şi, prin dependenţa de puterea lui Dumnezeu, ei vor răspândi lumina Soarelui Neprihănirii până la marginile pământului”. – Selected Messages, cartea 3, p.339.

Capitolele patru şi cinci din Daniel reprezintă mesajul de avertizare şi experienţa milleriţilor din timpul istoriei primelor două solii îngereşti, deoarece istoria lui Belşaţar este o paralelă clară a istoriei primelor două solii îngereşti. Totuşi, profeţii din vechime se concentrau în principal asupra istoriei celor 144000 de la sfârşitul lumii. În acord cu faptul acesta, istoria lui Belşaţar este o paralelă a istoriei milleriţilor şi trebuie să fie, de asemenea, o paralelă a istoriei celor 144000, deoarece istoria millerită trebuie să se repete la sfârşitul lumii – în istoria celor 144000.

Istoria primelor două solii îngereşti este o paralelă a istoriei lui Belşaţar. Istoria primelor două solii îngereşti este istoria milleriţilor şi, de asemenea, istoria împlinirii parabolei celor zece fecioare, în perioada 1798-1844.

„Parabola celor zece fecioare din Matei capitolul 25 ilustrează, de asemenea, experienţa poporului adventist. În Matei capitolul 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi cu privire la semnele venirii Sale şi ale sfârşitului veacului, Hristos arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria lumii şi a bisericii de la prima şi până la a doua Sa venire, şi anume: distrugerea Ierusalimului, marea încercare a bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale, întunecarea soarelui şi lunii şi căderea stelelor. După aceea, El a vorbit despre venirea Împărăţiei Sale, spunându-le şi parabola care descrie cele două categorii de slujitori care aşteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe cu aceste cuvinte: ‘Atunci Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece fecioare’. Aici este vorba de biserica din timpul sfârşitului, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea capitolului 24. În această parabolă, experienţa lor este ilustrată prin tabloul unei nunţi din Orient.

"‘Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!’ (Matei 25,1-6)

„Venirea lui Hristos, aşa cum a fost vestită de prima solie îngerească, a fost înţeleasă ca fiind reprezentată prin venirea mirelui. Reforma larg [23] răspândită, care avusese loc prin vestirea apropiatei Sale veniri, corespundea cu ieşirea fecioarelor. În această parabolă, ca şi în aceea din Matei capitolul 24, sunt reprezentate două clase. Toţi şi-au luat candelele, adică Biblia şi, prin lumina ei, au ieşit să-L întâmpine pe Mire. Dar, atunci când şi-au luat candelele, cele neînţelepte n-au luat cu ele untdelemn, aşa cum au făcut cele înţelepte. Cei reprezentaţi de fecioarele înţelepte primiseră harul lui Dumnezeu, puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare. În temere de Dumnezeu, ei studiaseră Scripturile pentru a cunoaşte adevărul şi căutaseră cu stăruinţă curăţia inimii şi a vieţii. Aceştia avuseseră o experienţă personală, o credinţă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, care nu putea fi distrusă prin dezamăgire sau întârziere. Ceilalţi şi-au luat candelele, dar n-au luat untdelemn. Ei acţionaseră dintr-o pornire momentană. Temerile le fuseseră trezite de solia solemnă, dar se sprijiniseră doar pe credinţa fraţilor, fiind mulţumiţi cu lumina slabă a bunelor emoţii fără o înţelegere profundă a adevărului, sau o lucrare reală a harului în inimă. Aceştia au mers în întâmpinarea Domnului plini de nădejdea unei răsplătiri imediate, dar nu erau pregătiţi pentru întârziere şi dezamăgire. Când au venit încercările credinţa lor i-a părăsit, iar lumina s-a stins”. – Tragedia veacurilor, p.393.

Parabola celor zece fecioare a fost împlinită în istoria milleriţilor, când au fost proclamate primele două solii îngereşti. Istoria aceea este reprezentată în tip şi în istoria lui Belşaţar. Prin urmare, istoria lui Belşaţar prezintă nu numai o paralelă a istoriei milleriţilor, ci şi a celor 144000.

Parabola celor zece fecioare s-a împlinit până la ultima literă în istoria millerită şi trebuie să fie împlinită din nou, până la ultima literă, în istoria celor 144000. Dacă acest fapt este adevărat, şi mai mult ca sigur că este, atunci mărturia lui Belşaţar nu este doar o paralelă a istoriei milleriţilor, ci şi a istoriei celor 144000.

„Când solia îngerului al treilea este predicată aşa cum ar trebui, predicarea ei este însoţită de o putere şi ajunge să aibă o influenţă durabilă. Ea trebuie să fie însoţită de puterea divină, deoarece altfel nu va realiza nimic. Adesea mi se face referire la parabola celor zece fecioare, dintre care cinci au fost înţelepte şi cinci neînţelepte. Parabola aceasta a fost şi va fi împlinită până la ultima literă, deoarece are o aplicaţie specială pentru timpul acesta şi, asemenea soliei îngerului al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie un adevăr prezent până la sfârşitul timpului. În parabolă, toate cele zece fecioare au avut candele, dar numai cinci au avut untdelemnul salvator, cu care să menţină candelele arzând. Această parabolă reprezintă starea bisericii. Cei înţelepţi şi cei neînţelepţi au Biblia şi li s-au asigurat mijloacele harului, dar mulţi nu preţuiesc faptul că trebuie să aibă ungerea divină. Ei nu ascultă invitaţia: ‘Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Pentru că jugul Meu este uşor şi povara Mea nu este grea’.

„Domnul Isus doreşte să şteargă chipul celor pământeşti din mintea urmaşilor Săi şi să întipărească acolo chipul celor cereşti, pentru ca ei să poată ajunge una cu El, reflectând caracterul Său şi aducându-I laude Aceluia care i-a chemat din întuneric, la lumina Sa minunată. Faptul că vi s-a îngăduit să staţi în prezenţa Soarelui Neprihănirii nu a avut scopul ca voi să absorbiţi şi să ascundeţi razele strălucitoare ale neprihănirii lui Hristos, ci să puteţi ajunge o lumină pentru alţii. Vrăjmaşul are în rândul nostru oameni prin care lucrează pentru a stinge lumina căreia Dumnezeu i-a îngăduit să strălucească asupra inimii şi să ilumineze încăperile minţii. Unii au primit lumina preţioasă a [24] neprihănirii lui Hristos, dar nu acţionează în conformitate cu ea. Ei sunt fecioarele neînţelepte. Ei preferă fanteziile vrăjmaşului, mai degrabă decât un clar ‘Aşa zice Domnul’. Când binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra lor, pentru ca ei să poată ajunge nişte mijloace de răspândire a luminii, ei nu au înaintat de la lumină, la o lumină mai mare. Ei au îngăduit să pătrundă îndoiala şi necredinţa, aşa încât adevărul pe care îl văzuseră a ajuns o incertitudine pentru ei”. – Review and Herald, 19 august, 1890.