Veghetorul nevăzut

Volumul 13, nr. 9, septembrie 2009

Profeţi şi Regi, p.523

„Din cauza nebuniei şi slăbiciunii lui Belşaţar, nepotul lui Nebucadneţar, Babilonul cel îngâmfat avea să cadă în curând. Pentru că a avut acces în tinereţe la o parte din autoritatea imperială, Belşaţar s-a proslăvit în puterea lui şi şi-a înălţat inima împotriva Dumnezeului cerului. El a avut multe ocazii pentru a cunoaşte voinţa divină şi pentru a înţelege răspunderea de o respecta. El ştiuse despre alungarea bunicului lui, prin hotărârea lui Dumnezeu, din societatea oamenilor şi era familiarizat cu pocăinţa lui Nebucadneţar şi cu vindecarea lui supranaturală. Totuşi, Belşaţar a lăsat ca iubirea de plăceri şi proslăvirea de sine să şteargă lecţiile pe care nu trebuia să le uite niciodată. El a risipit ocaziile care  i-au fost date cu atâta îndurare şi a neglijat să folosească mijloacele pe care le avea la îndemână pentru o cunoaşterea mai amplă a adevărului. Belşaţar a trecut cu indiferenţă pe lângă ceea ce Nebucadneţar câştigase până la urmă cu preţul unei umilinţe şi suferinţe nespuse.

„Prea puţin se gândea Belşaţar la faptul că un Martor ceresc era de faţă la petrecerea lui idolatră; că un Observator divin, necunoscut, privea la scena profanării, auzea petrecerea hulitoare şi vedea idolatria. În curând, Oaspetele neinvitat Şi-a făcut simţită prezenţa. Când petrecerea era la culme, a apărut o mână şi a scris pe zidurile palatului litere care străluceau ca focul – cuvinte care, deşi necunoscute mulţimii celei mari, erau o prevestire a nenorocirii pentru conştiinţa acum trezită a împăratului şi a invitaţilor lui.

„Petrecerea îngâmfată s-a liniştit îndată, când bărbaţii şi femeile, cuprinşi de o groază de nedescris, priveau mâna care scria încet literele misterioase. Pe dinaintea lor treceau ca într-o privelişte panoramică faptele vieţii lor nelegiuite; aveau simţământul că erau aduşi înaintea barei de judecată a veşnicului Dumnezeu, a cărui putere tocmai o sfidaseră. Acolo unde, cu câteva clipe înainte, fuseseră râsete şi vorbe de duh hulitoare, erau feţe palide şi strigăte de spaimă. Când Dumnezeu îi face pe oameni să se teamă, ei nu-şi pot ascunde intensitatea groazei”. – Profeţi şi Regi, p.524. [3]

Dragi cititori,

Am început să tratăm un nou subiect în acest număr din septembrie 2009. Speranţa noastră este că veţi citi articolul acesta cu inima deschisă şi veţi înţelege semnificaţia mesajului conţinut în el.

Celor care au urmărit îndeaproape ultimele 11 numere ale publicaţiei, le spunem că intenţionăm să continuăm seria aceasta într-unul dintre numerele următoare. Dacă sunteţi abia la începutul lecturii, vă încurajăm să vizitaţi pagina noastră de Internet la adresa www.futurenews.org. Acolo, veţi găsi toate articolele precedente, în format pdf, disponibile pentru a fi preluate şi tipărite. Articolele care se ocupă de cele şapte peceţi au început în numărul din septembrie 2008, cu o scurtă abatere în numărul din noiembrie 2008, care a tratat solia ploii târzii. Aceste articole merită să fie citite. Materialul pe care îl conţin vă va stârni interesul cu privire la poziţia în care ne aflăm în istorie şi vă va pregăti pentru articolele ce urmează.

Inspiraţia ne învaţă că Dumnezeu nu Se schimbă niciodată şi că lucrările Sale cu oamenii sunt întotdeauna la fel:

„Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi” (Maleahi 3,6).

„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” (Evrei 13,8).

„Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).

„Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în orice reformă mare, sau mişcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi. Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele [4] în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru”. – Tragedia veacurilor, p.343.

Felul lui Dumnezeu de a lucra cu împăratul Nebucadneţar este o ilustraţie a Evangheliei veşnice, deoarece „procedeele Sale cu oamenii sunt întotdeauna aceleaşi”.

Evanghelia veşnică este prezentată în solia primului înger din Apocalipsa 14:

„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. El zicea cu glas tare: ‘Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!’” (Apocalipsa 14,6.7).

Evanghelia din aceste două versete este aceeaşi Evanghelie care i-a fost propovăduită lui Adam şi, ca urmare, este identificată ca fiind Evanghelia veşnică. Ea este aceeaşi Evanghelie din Geneza, până în Apocalipsa.

„Solia proclamată de îngerul care zbura prin mijlocul cerului este Evanghelia veşnică, aceeaşi Evanghelie care a fost declarată în Eden, când Dumnezeu i-a zis şarpelui: ‘Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul’ (Geneza 3,15). Aici a fost prima făgăduinţă cu privire la un Mântuitor care va sta pe câmpul de bătălie spre a lupta cu puterea lui Satana şi spre a-l birui. Domnul Hristos a venit în lumea noastră pentru a reprezenta caracterul lui Dumnezeu, aşa cum este prezentat de Legea Sa sfântă, deoarece Legea Sa este o transcriere a caracterului Său. Domnul Hristos a fost atât Legea, cât şi Evanghelia. Îngerul care proclamă Evanghelia veşnică, proclamă Legea lui Dumnezeu, deoarece Evanghelia mântuirii îi aduce pe oameni la ascultarea faţă de Lege, prin care caracterul lor este format după chipul divin”. – Selected Messages, cartea 2, p.106.

Evanghelia este lucrarea lui Hristos de a pune vrăjmăşie între sămânţa lui Satana şi sămânţa lui Hristos. Evanghelia este lucrarea lui Hristos de a produce două clase de închinători. Când au proclamat prima solie îngerească, milleriţii au prezentat Evanghelia veşnică şi, în acelaşi timp, au avut experienţa Evangheliei veşnice, deoarece până în 22 octombrie, 1844, s-au format şi s-au dezvoltat două clase de închinători. Unii L-au urmat pe Hristos în sfânta sfintelor, iar ceilalţi au continuat să îşi trimită rugăciunile spre sfânta. O clasă a intrat într-o experienţă cu Hristos, iar cealaltă a intrat într-o experienţă cu Satana, deoarece Hristos îndeplinise Evanghelia Sa, prin Duhul Sfânt, şi pusese vrăjmăşie între sămânţa lui Satana şi sămânţa lui Hristos.

Spiritul Profetic identifică într-o modalitate clară faptul că Evanghelia veşnică le-a fost descoperită milleriţilor în „timpul sfârşitului”, în 1798, când cartea lui Daniel a fost desigilată.

„În profeţia primei solii îngereşti din Apocalipsa capitolul 14, este profetizată o mare redeşteptare religioasă, ca urmare a vestirii apropiatei veniri a lui Hristos. Un înger este văzut zburând ‘prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zice cu glas tare: Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!’ (versetele 6.7).

„Faptul că un înger este prezentat a fi vestitorul acestei avertizări este semnificativ. Prin curăţia, slava şi puterea solului ceresc, înţelepciunii divine i-a plăcut să reprezinte caracterul înălţat al lucrării ce trebuia să fie îndeplinită prin solia, puterea şi slava care urmau să o însoţească. Zborul îngerului ‘prin mijlocul cerului’, ‘glasul cel tare’ cu care este [5] avertizarea şi propovăduirea ei tuturor celor ‘care locuiesc pe pământ’ – la orice neam, seminţie, limbă şi norod – arată repeziciunea şi extinderea mondială a mişcării.

„Solia oferă şi lumină cu privire la timpul în care trebuie să aibă loc această mişcare. Ea este declarată a fi o parte din ‘Evanghelia veşnică’ şi anunţă începutul judecăţii. Solia mântuirii a fost predicată în toate veacurile, dar solia aceasta este o parte a Evangheliei care urma să fie predicată numai în zilele de pe urmă, căci numai atunci avea să fie adevărat că ceasul judecăţii a venit. De fapt, proorociile prezintă o succesiune de evenimente care duc la începutul judecăţii. Acest lucru este adevărat în mod deosebit cu privire la cartea lui Daniel. Totuşi, lui Daniel i-a fost cerut să sigileze ‘până la vremea sfârşitului’ partea aceea din proorocie care avea legătură cu zilele din urmă. O solie cu privire la judecată, întemeiată pe împlinirea acelor profeţii, nu putea fi proclamată, decât atunci când va sosi această vreme. Totuşi, în timpul sfârşitului, spune profetul, ‘mulţi vor citi şi cunoştinţa va creşte’ (Daniel 12,4).

„Apostolul Pavel avertizase biserica să nu aştepte revenirea lui Hristos în zilele sale. ‘Ziua aceea nu va veni’, spunea el, ‘până când nu va veni lepădarea de credinţă şi se va descoperi omul fărădelegii (2 Tesaloniceni 2,3). Nu putem aştepta venirea Domnului nostru, până după marea apostazie şi după perioada lungă de domnie a ‘omului fărădelegii’. ‘Omul fărădelegii’, care mai este numit ‘Taina nelegiuirii’, ‘fiul pierzării’ şi ‘acel nelegiuit’, reprezintă papalitatea care, aşa cum a fost prevestit în profeţie, urma să-şi menţină supremaţia timp de 1260 de ani. Această perioadă s-a încheiat în anul 1798. Venirea lui Hristos nu putea avea loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde în avertizarea lui întreaga dispensaţiune creştină, până în anul 1798. În această perioadă trebuia să fie predicată solia cu privire la a doua venire a lui Hristos.

„O astfel de solie nu a fost proclamată niciodată în veacurile trecute. Pavel, aşa cum am văzut, n-a predicat-o; el le arăta fraţilor săi că venirea Domnului urma să aibă loc într-un viitor foarte îndepărtat. Nici reformatorii nu au predicat-o. Martin Luther situa judecata cam la 300 de ani în viitor faţă de timpul lui. Totuşi, de la anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, cunoaşterea profeţiilor a crescut şi mulţi au vestit mesajul solemn al judecăţii ce se apropia”. – Tragedia veacurilor, p.355,356.

Solia primului înger a venit în 1798, când cartea lui Daniel a fost desigilată. Solia urma să anunţe începerea judecăţii în 22 octombrie, 1844. În perioada dintre 1798 şi 1844, găsim sosirea, dezvoltarea, proclamarea, experienţa şi concluzia Evangheliei veşnice reprezentate de primul înger din Apocalipsa 14.

Este important să observăm că, atunci când au îndeplinit lucrarea de propovăduire a soliei primului înger din Apocalipsa 14, milleriţii au propovăduit, de fapt, o profeţie din cartea lui Daniel. Este uşor să privim harta pionierilor din 1843 şi să observăm că, deşi harta reprezintă mesajul pe care l-au proclamat milleriţii, în ea nu se află nicio referire directă la prima solie îngerească din Apocalipsa 14. Milleriţii au propovăduit solia primului înger, prezentând profeţia celor 2300 de ani din Daniel 8,14.

Solia primului înger spune că „a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu”, iar profeţia celor 2300 de ani stabileşte cu exactitate când soseşte în istorie acea judecată. Solia primului înger s-a împlinit prin prezentarea unei profeţii din cartea lui Daniel, iar solia îngerului al treilea se va împlini tot prin prezentarea [6] unei profeţii din cartea lui Daniel. Profeţia din Daniel 8,14, cu privire la cei 2300 de ani, indică începerea judecăţii, iar când aceasta i-a fost prezentată lumii de către milleriţi, mesajul lor a împlinit solia primului înger. Daniel 11,40-45 conţine evenimentele legate de încheierea timpului de probă, iar când profeţia aceasta îi va fi prezentată lumii, solia îngerului al treilea se va împlini. Daniel 8,14 şi Daniel 11,40-45 constituie una şi aceeaşi profeţie, prin faptul că una identifică începutul judecăţii, iar a doua identifică sfârşitul judecăţii.

Când au propovăduit profeţia celor 2300 de ani, milleriţii au împlinit solia primului înger în cel puţin două modalităţi. Ei nu numai că au identificat cu exactitate ceasul istoric când urma să înceapă judecata lui Dumnezeu, ci au şi trăit experienţa Evangheliei veşnice, aşa cum este ilustrată în solia primului înger. Schimbarea caracterului, realizată prin intermediul Evangheliei, are loc prin lucrarea Duhului Sfânt, iar acea lucrare constituie un proces din trei etape.

„Când le-a descris lucrarea Duhului Sfânt, Hristos a căutat să le insufle ucenicilor aceeaşi bucurie şi aceeaşi nădejde care se aflau în inima Sa. El Se bucura pentru că putea să-i dea bisericii Sale un ajutor atât de îmbelşugat. Duhul Sfânt era cel mai de seamă dar pe care-l putea cere de la Tatăl pentru înălţarea poporului Său. Duhul trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic. În decursul veacurilor, puterea răului se întărise, iar supunerea oamenilor faţă de această putere satanică era uluitoare. Păcatul nu putea să fie oprit şi înfrânt, decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeieşti. Doar Duhul face să aibă efect lucrarea săvârşită de Mântuitorul lumii. Prin Duhul ajunge inima curată. Prin Duhul ajunge credinciosul părtaş al naturii divine. Hristos a dat Duhul Său cu putere divină pentru a birui toate înclinaţiile spre rău, moştenite şi cultivate, şi pentru a întipări caracterul Său în biserică.

„Isus a spus despre Duhul: ‘El Mă va proslăvi’. Mântuitorul venise pentru a-L proslăvi pe Tatăl, descoperind dragostea Lui. Tot astfel, Duhul trebuia să-L proslăvească pe Hristos, arătând lumii harul Lui. În natura omenească trebuia să se refacă însuşi chipul lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu şi a lui Hristos necesită desăvârşirea caracterului poporului Său.

„‘Când va veni El [Duhul adevărului], va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata’. Predicarea Cuvântului nu va fi de niciun folos fără prezenţa continuă a Duhului Sfânt şi fără ajutorul Său neîncetat. Acesta este singurul Învăţător capabil al adevărului dumnezeiesc. Adevărul va trezi conştiinţa şi va transforma viaţa, numai atunci când este însoţit în inimă de Duhul. Poate că cineva este în stare să prezinte litera Cuvântului lui Dumnezeu, poate că are cunoştinţă cu privire la toate poruncile şi făgăduinţele lui, dar, dacă Duhul Sfânt nu sădeşte adevărul în inimă, niciun suflet nu va cădea pe Stâncă, să se zdrobească. Fără conlucrarea Duhului lui Dumnezeu, învăţătura, oricât de multă, şi avantajele, oricât de strălucite, nu fac din om un mijloc de răspândire a luminii. Semănarea seminţei Evangheliei nu va avea succes, decât atunci când seminţele sunt trezite la viaţă de roua cerului. Înainte ca vreo carte a Noului Testament să fi fost scrisă, înainte ca vreo predică de vestire a Evangheliei să se fi rostit, după înălţarea lui Hristos la cer, Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor plecaţi în rugăciune. După aceea, vrăjmaşii lor au spus: ‘Aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră’ (Fapte 5,28).

„Hristos a făgăduit bisericii Sale darul Duhului Sfânt, [7] şi făgăduinţa ne aparţine în aceeaşi măsură ca şi celor dintâi ucenici. Dar, ca oricare altă făgăduinţă, şi aceasta este dată în mod condiţionat. Sunt mulţi care cred şi mărturisesc că au încredere în făgăduinţa Domnului. Ei vorbesc despre Hristos şi despre Duhul Sfânt şi, cu toate acestea, n-au niciun folos. Ei nu-şi supun sufletul pentru a fi îndrumat şi călăuzit de puterile cereşti. Noi nu putem folosi Duhul Sfânt. Duhul trebuie să ne folosească pe noi. Dumnezeu lucrează prin Duhul în poporul Său ‘şi voinţa şi înfăptuirea după buna Lui plăcere’ (Filipeni 2,13). Dar mulţi nu vor să se supună acestei acţiuni. Ei doresc să se conducă singuri. Din cauza aceasta nici nu primesc darul ceresc. Duhul Sfânt le este dat numai acelora care Îl caută cu umilinţă pe Dumnezeu şi urmează călăuzirea şi harul Său. Puterea lui Dumnezeu aşteaptă să fie cerută şi primită. Această binecuvântare făgăduită, dacă este cerută prin credinţă, aduce cu sine toate celelalte binecuvântări. Ea se dă potrivit cu bogăţiile harului lui Hristos, iar El este gata să dea fiecărui suflet atât cât poate să primească”. – Hristos Lumina lumii, p.671-672.

Perioada dintre 1798 şi 1844 a fost perioada soliilor primului şi celui de-al doilea înger. Prima solie a sosit în 1798 şi a primit putere în 11 august, 1840. A doua solie a sosit în iunie 1842 şi a primit putere în august 1844. În această perioadă, puterea Duhului Sfânt s-a manifestat şi a adus la îndeplinire mesajul Evangheliei veşnice pentru milleriţi.

„O putere transformatoare a însoţit propovăduirea primei şi a celei de a doua solii îngereşti, la fel cum însoţeşte solia îngerului al treilea. În mintea oamenilor au fost stabilite convingeri durabile. Puterea Duhului Sfânt s-a manifestat. A avut loc un studiu atent al Scripturilor, punct cu punct. Aproape nopţi întregi au fost dedicate unei cercetări stăruitoare a Cuvântului. Noi am cercetat adevărul ca pe o comoară ascunsă. Domnul ni S-a descoperit. Lumina a venit asupra profeţiilor, iar noi am ştiut că primeam învăţătura divină”. – Selected Messages, cartea 2, p.109.

Puterea transformatoare a Duhului Sfânt a adus la îndeplinire mesajul Evangheliei veşnice pentru milleriţi în perioada 1798-1844. Lucrarea Duhului Sfânt, care realizează transformarea cerută de Evanghelie, este constituită de un proces din trei etape:

1)      Convingerea cu privire la păcat.

2)      Neprihănire.

3)      Judecată.

Sanctuarul, unde găsim „calea” lui Dumnezeu, ne învaţă tocmai acelaşi adevăr.

„Dumnezeule, căile Tale sunt sfinte! Care Dumnezeu este mare ca Dumnezeul nostru?” (Psalmi 77,13).

[„Calea Ta, O Dumnezeule, este în sanctuar: Care Dumnezeu este mare ca Dumnezeul nostru” (Psalmi 77,13 – traducere din versiunea engleză). ]

Calea lui Dumnezeu este aceea de a convinge cu privire la păcat, neprihănire şi judecată. Dacă ne gândim la curtea sanctuarului, găsim acolo convingerea cu privire la păcat. În sfânta, vedem neprihănirea ilustrată în viaţa sfinţită. În sfânta sfintelor, găsim proslăvirea realizată prin legătura cu judecata. Lucrarea de transformare săvârşită de Evanghelia veşnică prin puterea Duhului Sfânt este un proces din trei etape.

Acea lucrare din trei etape este consemnată într-o modalitate precisă în versetul şapte din Apocalipsa 14, când îngerul strigă: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui”. A ne teme de Dumnezeu înseamnă a fi convinşi cu privire la păcat. A-I da slavă lui Dumnezeu înseamnă a-i îngădui Duhului Sfânt să folosească această convingere cu privire la păcat spre a-l aduce pe păcătosul cel convins la piciorul crucii, în scopul de a primi îndreptăţirea. Când este îndreptăţit, credinciosul va primi imediat puterea Duhului Sfânt pentru a-I da slavă Tatălui lui ceresc, printr-o experienţă continuă a sfinţirii. Apoi, Duhul Sfânt îi va da putere credinciosului să stea în picioare la judecată şi, în felul acesta, să dea cinste atât Tatălui, cât şi Fiului. [8]

1)      A ne teme de Dumnezeu înseamnă convingerea cu privire la păcat.

2)      A-I da slavă lui Dumnezeu înseamnă manifestarea neprihănirii.

3)      Acea manifestare a neprihănirii conduce la judecată.

Solia primului înger este Evanghelia veşnică, iar procesul din trei etape pe care Duhul Sfânt îl foloseşte spre a realiza transformarea credinciosului este identificat într-o modalitate precisă în această solie. Milleriţii au avut experienţa Evangheliei, pe parcursul istoriei dintre prima şi a doua solie îngerească.

1)      William Miller a vestit o solie înspăimântătoare care a adus cu ea convingerea cu privire la păcat.

2)      În perioada vestirii soliei strigătului de la miezul nopţii, între 17 şi 22 octombrie, 1844, cei care au proclamat solia I-au dat slavă lui Dumnezeu.

3)      Apoi, în 22 octombrie, 1844, ei au intrat în perioada judecăţii de cercetare.

Mesajul lui Miller a fost primul pas realizat de Duhul Sfânt în lucrarea Evangheliei – convingerea cu privire la păcat. Pasul al doilea a fost manifestarea puterii lui Dumnezeu în timpul vestirii soliei strigătului de la miezul nopţii, când milleriţii I-au dat slavă lui Dumnezeu. Pasul al treilea a fost începerea judecăţii de cercetare, în 22 octombrie, 1844. Istoricii adventismului, ne spun că, la 22 octombrie, 1844, mişcarea a scăzut de la 50000 de oameni, la 50 de oameni, iar în punctul acela Evanghelia veşnică îşi îndeplinise lucrarea de a pune vrăjmăşie între sămânţa lui Satana şi sămânţa lui Hristos. Cei care au intrat prin credinţă în sfânta sfintelor, L-au văzut pe Hristos ca Mare Preot, dar cei care au rămas în sfânta l-au găsit acolo pe Satana, personificându-L pe Hristos. Din 1798, până în 1844, procesul din trei etape al Evangheliei veşnice a fost realizat pentru milleriţi, în timp ce ei au proclamat această Evanghelie veşnică.

Ca adventişti de ziua a şaptea, noi înţelegem că prima solie îngerească a sosit în 1798 şi a primit putere în 1840, când îngerul din Apocalipsa a coborât, având cărticica lui Daniel deschisă în mână. De asemenea, înţelegem că îngerii din Apocalipsa nu reprezintă îngeri reali, ci sunt simboluri profetice ale lucrării îndeplinite de poporul lui Dumnezeu în acel punct corespunzător al istoriei.

„Am avut ocazii preţioase de a câştiga experienţă. Am avut o experienţă cu privire la vestirea soliilor primului, celui de-al doilea şi al treilea înger. Ei sunt reprezentaţi zburând prin mijlocul cerului, proclamând o solie de avertizare pentru lume şi având o misiune specială pentru oamenii care trăiesc în ultimele zile ale istoriei acestui pământ. Nimeni nu aude glasul acestor îngeri, deoarece ei sunt un simbol al poporului lui Dumnezeu, care lucrează în armonie cu cerul. Bărbaţi şi femei, iluminaţi de Duhul lui Dumnezeu, sunt sfinţiţi prin adevăr şi proclamă cele trei solii în ordinea lor”. – Schiţe din viaţă, p.429.

Înţelegem că, deşi primul înger a venit în 1798, când cartea lui Daniel a fost desigilată, îngerul cel puternic din Apocalipsa a coborât şi a dat putere mesajului abia în 11 august, 1840, când a fost confirmat principiul an/zi. De asemenea, înţelegem că primul înger din Apocalipsa 14 şi îngerul din Apocalipsa 10 constituie unul şi acelaşi înger şi că ambii sunt simboluri care reprezintă două aspecte ale lucrării săvârşite de poporul lui Dumnezeu în acea perioadă istorică. Unul marchează venirea soliei, în 1798, iar celălalt marchează împuternicirea soliei, în 1840. [9]

Uriah Smith exprimă acest adevăr foarte bine:

„Cronologia evenimentelor din Apocalipsa 10 este stabilită de faptul că îngerul acesta este identic primului înger din Apocalipsa 14. Elementele de identitate dintre ei sunt uşor de văzut:

1)         Ambii au o solie specială;

2)         Ambii îşi vestesc solia cu glas tare;

3)         Ambii folosesc un limbaj similar, referindu-se la Marele Creator şi făcător al cerurilor, pământului, mării şi al lucrurilor care se află în ele;

4)         Ambii proclamă timpul, unul declarând ca nu va mai fi zăbavă, iar celălalt că a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu.

„Totuşi, solia din Apocalipsa 14,6 are loc la începutul timpului sfârşitului. Ea este o proclamare a venirii ceasului judecăţii lui Dumnezeu şi, de aceea, trebuie să îşi aibă aplicaţia în ultima generaţie. Apostolul Pavel nu a predicat despre sosirea ceasului judecăţii. Luther şi colaboratorii lui nu au predicat despre acest fapt. Pavel a vorbit despre o judecată care va veni într-un viitor nedefinit, iar Luther a plasat-o la cel puţin trei sute de ani în viitor, faţă de timpul lui. Mai mult, apostolul Pavel avertizează biserica să nu predice faptul că judecata lui Dumnezeu a venit, până la un anumit timp. În 2 Tesaloniceni 2,1-3, el spune: ‘Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării”. Aici, Pavel ni-l prezintă pe omul fărădelegii, cornul cel mic, papalitatea şi, în avertizarea lui, cuprinde întreaga perioadă a supremaţiei papalităţii care, aşa cum am observat deja, a continuat 1260 de ani şi s-a încheiat în 1798. Prin urmare, în 1798, restricţia cu privire la proclamarea venirii zilei judecăţii a încetat. În 1798 a început timpul sfârşitului, iar sigiliul de pe cărticică a fost rupt. Aşadar, odată cu perioada aceea, îngerul din Apocalipsa 14 a început să proclame faptul că a sosit ceasul judecăţii şi, tot de la data aceea, îngerul din cap 10 şi-a ocupat poziţia pe mare şi pe uscat şi a declarat că nu va mai fi zăbavă. Nu poate fi nicio îndoială cu privire la identitatea lor, iar toate argumentele pentru localizarea unuia sunt la fel de valabile în cazul celuilalt”. – Uriah Smith, Thoughts on Daniel and the Revelation, p.522.

 Ştim că solia primului înger a sosit în 1798 şi că, după aceea, a primit putere în 11 august, 1840. Prin împuternicirea soliei, a început un proces de punere la încercare şi, prin iunie 1840, bisericile au început să îşi închidă uşile (uşile timpului lor de probă) împotriva soliei primului înger. Prin vara anului 1844, anunţul profetic că Babilonul căzuse a fost vestit, deoarece proclamarea celui de-al doilea înger a sosit în istorie. Dacă nu ar fi fost vestită prima solie, nu ar fi putut exista o a doua, deoarece soliile sunt guvernate de o relaţie „de la cauză, la efect”, iar Inspiraţia ne-a spus că soliile sunt legate între ele, identificând astfel, printre altele, că pentru a avea o a doua solie, aceasta trebuie să fie precedată de prima solie.

„Prima şi a doua solie au fost vestite în 1843 şi 1844, iar acum ne aflăm în timpul propovăduirii celei de a treia, dar încă trebuie să fie propovăduite toate cele trei. Acum este la fel de important cum a fost oricând înainte ca ele să le fie repetate acelora care caută adevărul. Noi trebuie să le proclamăm prin cuvântări şi scrieri, [10] prezentându-le în ordinea lor, precum şi aplicaţia profeţiilor care ne aduc la solia îngerului al treilea. Fără prima şi a doua solie nu poate să fie a treia. Aceste solii trebuie să-i fie vestite lumii în publicaţii, în cuvântări, arătând în linia istoriei profetice lucrurile care au fost şi cele care vor fi”. – Selected Messages, cartea 2, p.104.

„Soliile primului, al doilea şi al treilea înger sunt legate între ele”. – Selected Messages, cartea 2, p.117.

Cele trei solii îngereşti sunt legate între ele printr-o relaţie de la cauză la efect, aşa cum este ilustrat prin căderea Babilonului. Cea de a doua solie îngerească proclamată în vara anului 1844 a fost cauzată de faptul că solia primului înger fusese respinsă.

Solia celui de-al doilea înger este:

„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: ‘A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!’” (Apocalipsa 14,8).

Ca adventişti de ziua a şaptea, noi credem că atât căderea Babilonului din istoria lui Belşaţar, cât şi căderea turnului Babel din istoria lui Nimrod sunt exemple biblice, sau tipuri care prefigurează căderea Babilonului spiritual din anii 1840 şi, de asemenea, căderea Babilonului de la sfârşitul lumii. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că procesul din trei etape – lucrarea Duhului Sfânt care îndeplineşte Evanghelia veşnică – pe care l-am identificat deja în istoria milleriţilor, poate fi identificat şi în ilustraţia biblică a căderii Babelului lui Nimrod şi a Babilonului lui Belşaţar.

Toate cele trei evenimente istorice respectă acelaşi model alcătuit din trei paşi:

1)      Ele încep cu un mesaj de avertizare, care este respins în cele din urmă.

2)      Odată ce mesajul de avertizare este respins, are loc o declaraţie divină care confirmă acest fapt.

3)      După sentinţa divină care confirmă respingerea mesajului, soseşte judecata.

Pentru milleriţi, solia primului înger a fost o avertizare cu privire la faptul că judecata lui Dumnezeu era pe punctul de a sosi. Solia îngerului al doilea a arătat că avertizarea primului înger fusese respinsă de bisericile protestante. Apoi, în 22 octombrie, 1844, a sosit solia îngerului al treilea, deoarece a început judecata. Acelaşi proces din trei paşi este marcat în istoria căderii Babelului lui Nimrod.

„Dar ce pierdere au suferit aceia care se ridicaseră împotriva lui Dumnezeu! Scopul lui Dumnezeu a fost ca, atunci când oamenii ar fi pornit să întemeieze naţiuni în diferite părţi ale pământului, să ducă împreună cu ei cunoaşterea voinţei Lui, astfel ca lumina adevărului să strălucească cu putere înaintea generaţiilor care aveau să vină. Noe, predicatorul cel credincios al neprihănirii, a trăit cincizeci de ani după potop. Sem a mai trăit cinci sute de ani, şi urmaşii lor au avut astfel ocazia de a cunoaşte cerinţele lui Dumnezeu şi istoria felului în care El S-a purtat cu părinţii lor. Dar ei n-au fost binevoitori să asculte aceste adevăruri care nu le plăceau. Ei nu doreau să ştie ceva despre Dumnezeu. Prin încurcarea limbilor, ei au fost izolaţi în mare măsură de aceia care puteau să le dea lumină”. – Patriarhi şi profeţi, p.120.

Noe şi Sem i-au adresat lui Nimrod şi adepţilor lui o solie de avertizare, dar aceasta a fost respinsă. După ce solia a fost respinsă, a avut loc declaraţia divină care identifica respingerea aceasta.

„Domnul S-a pogorât să vadă cetatea şi turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. [11] Şi Domnul a zis: ‘Iată, ei sunt un singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedeca să facă tot ce şi-au pus în gând” (Geneza 11,5.6).

Declaraţia că „nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând” a fost o declaraţie a faptului că ei respinseseră solia de avertizare vestită de Noe şi Sem. Ştim faptul acesta, deoarece simbolismul de aici se bazează pe istoria antediluviană, când judecata Potopului a fost precedată de o declaraţie divină cu privire la gândirea nelegiuită a antediluvienilor:

„Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului, şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci Domnul a zis: ‘Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani’. Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea, şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: ‘Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare, şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut’” (Geneza 6,1-7).

Când luăm în considerare că Evanghelia veşnică este un proces din trei paşi, este interesant că în istoria Potopului găsim solia de avertizare vestită timp de o sută douăzeci de ani, numai pentru a fi urmată de o respingere a acesteia, aşa cum este dovedit de faptul că toate gândurile antediluvienilor erau rele, aşa încât Dumnezeu a făcut o declaraţie tocmai cu privire la acest lucru, iar apoi a urmat judecata Potopului. Când antediluvienii au dat pe faţă faptul că respinseseră solia de avertizare a lui Noe, acest lucru a fost dovedit de gândirea lor îndreptată fără încetare spre rău.

În timpul lui Nimrod, declaraţia care arată că el şi aliaţii lui respinseseră solia de avertizare s-a referit încă odată la gândirea lor. Nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Ei respinseseră solia de avertizare, iar apoi a venit declaraţia divină care marchează respingerea lor. După acea declaraţie divină, a urmat judecata reprezentată prin împrăştierea oamenilor şi încurcarea limbilor.

„‘Haidem! să Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora’. Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ, şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” (Geneza 11,7-9).

Am văzut modalitatea în care lucrarea Duhului Sfânt de a îndeplini mesajul Evangheliei veşnice, alcătuită din trei paşi şi reprezentată de cele trei solii îngereşti din istoria millerită, a fost prefigurată în istoria căderii turnului Babel. Aceiaşi trei paşi sunt consemnaţi în istoria căderii Babilonului lui Belşaţar.

În Daniel 5, când Belşaţar îşi găseşte sfârşitul fără a primi niciun ajutor, găsim că o solie de avertizare este respinsă, după care urmează o declaraţie divină care confirmă că avertizarea a fost respinsă, iar apoi urmează judecata. Belşaţar recunoaşte într-o modalitate evidentă că are o problemă uriaşă, atunci când pe zid apare o mână care scrie.

„În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om, şi au scris, în faţa sfeşnicului, [12] pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână, care a scris. Atunci împăratul a îngălbenit, şi gândurile atât l-au tulburat că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor, şi genunchii i s-au izbit unul de altul” (Daniel 5,5.6).