de J.S. Washburn

Doctrina Trinităţii este privită de Biserica Romano-Catolică drept testul suprem al ortodoxiei. De-a lungul dezvoltării bisericii, multe dintre conciliile ei au fost dedicate aproape în întregime dezbaterii Trinităţii şi a controversei ariane şi trinitariene.

„A avut Hristos aceeaşi substanţă ca Tatăl, sau a avut o substanţă asemănătoare?” Este cât se poate de firesc faptul că natura personalităţii lui Dumnezeu a fost centrul, miezul şi cheia învăţăturilor teologiei catolice, capodopera lui Satana în creştinismul contrafăcut apostat.

Doctrinele principale ale papalităţii romane au fost preluate direct din păgânism – semnul crucii, apa sfinţită, călugării, călugăriţele, celibatul preoţilor, păzirea duminicii, etc., etc. Prin urmare, această doctrină catolică a Trinităţii vine din păgânism. În India, avem Brahma, Shiva, Vishnu – o trinitate răzbunătoare şi neiertătoare.

Unde Se află Mijlocitorul Divin între Dumnezeu şi om în păgânism, sau în catolicism? „Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (1 Timotei 2,5). În păgânism şi în Biserica Romano-Catolică nu este niciun mijlocitor, deoarece Hristos este o parte fizică din Dumnezeu, din Dumnezeire, şi ca urmare ajunge să fie necesară inventarea unei mulţimi de mijlocitori omeneşti, Fecioara Maria, Petru, Andrei, etc. şi o mulţime de sfinţi confecţionaţi, nenumărate suflete nemuritoare ale bărbaţilor şi femeilor moarte. În conformitate cu învăţătura catolică a Trinităţii, Isus a ajuns o parte componentă literală şi deplină a marelui judecător aspru, care simte plăcere să tortureze veşnic şi, de aceea, catolicii trebuie să găsească, ori să inventeze o mulţime de mijlocitori omeneşti spirituali. ACEASTĂ ÎNLĂTURARE A LUI ISUS DIN RELAŢIA SA ADEVĂRATĂ CU DUMNEZEU ŞI CU OMUL ÎL DUCE AŞA DE DEPARTE DE NOI, ÎNCÂT AJUNGE SĂ FIE UN EXECUTOR AL CHINULUI VEŞNIC ŞI ÎNCETEAZĂ A FI MÂNTUITORUL NOSTRU IUBITOR.

Deoarece Îl înlătură pe Isus din adevărata Sa poziţie de Mântuitor şi Mijlocitor Divin, doctrina Trinităţii este o monstruozitate păgână nemiloasă. Este adevărat că noi nu putem să măsurăm, sau să definim Divinitatea. Ea este dincolo de înţelegerea noastră limitată, şi totuşi Biblia este foarte simplă şi clară cu privire la subiectul personalităţii lui Dumnezeu. Tatăl, Cel Îmbătrânit de Zile, există din veşnicie. Isus a fost născut din Tatăl. Când vorbeşte prin intermediul psalmistului, Isus zice:

„Domnul Mi-a zis: ‘Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut’” (Psalmi 2,7).

De asemenea, în Proverbe 8 (unde lui Isus I se atribuie numele de Înţelepciune, vezi 1 Corinteni 1,24), citim: „Domnul (Iehova) m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui” (versetul 22). „Am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile” (versetul 25).

Fiul spune despre Sine că a fost născut din Tatăl Său (Iehova). El Îl numeşte pe Tatăl Său ca fiind „Iehova”. În Psalmi 110,1: „Domnul a zis Domnului meu: ‘Şezi la dreapta Mea’, etc.”. În traducerea literală din ebraică: „Iehova i-a zis lui Adonai”, Iehova (Tatăl) i-a zis lui Adonai (Fiul). Psalmi 110,4: „Domnul (Iehova) a jurat, şi nu-I va părea rău: ‘Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec’”. Cine este preot după felul lui Melhisedec? Este Isus. (Vezi Evrei 7,21.22; Marcu 19,35.36.)

În aceste pasaje ale Scripturii, Isus Însuşi spune că numele Tatălui este Iehova, iar numele Său este Adonai. În Exod 23,31, Domnul a spus că îl va trimite pe îngerul Său înaintea poporului, literal, pe „Solul Său”, şi a zis: „Numele Meu este în El”. Prin urmare, Dumnezeu a pus Numele Său în Fiul Lui. Tot astfel, pe pământ, numele fiecărui tată este în fiul lui. Aşadar, este îngăduit a spune că Fiul poate fi menţionat ca Iehova, dar în primul rând şi fundamental Fiul a zis că numele Tatălui Său este Iehova.

În 14 octombrie, 1939, în biserica din Takoma Park, W.W. Prescott a ţinut o predică al cărei subiect a fost Cel ce vine (The Coming One). Dintr-un exemplar tipărit de vorbitor, citez următoarele pasaje de la paginile 1 şi 2.

„În Vechiul Testament, găsim numele Iehova, sau Domnul, de aproximativ 7000 de ori, iar în Noul Testament, găsim numele lui Isus de aproximativ 1000 de ori şi numele Domnul de mai mult de 700 de ori. Aşadar, Iehova, sau Domnul din Vechiul Testament, S-a manifestat ca Isus, Domnul în Noul Testament, prin urmare, această UNICĂ PERSOANĂ, Iehova-Isus, este menţionată cu numele de aproximativ 8750 de ori”.

Aceasta este una dintre cele mai uluitoare pervertiri a limbii originale a Bibliei, care a fost scrisă vreodată, iar faptul că vine din partea unui om educat pare aproape de neiertat. Asocierea numelui dublu „Iehova-Isus” îşi are cu siguranţă originea la Prescott, deoarece eu nu o reuşesc să o găsesc în Biblie, sau în scrierile Spiritului Profetic. Aşa cum este indicat în Evrei, cu privire la Psalmi 2,7, Psalmi 110,1.4 şi Proverbe 8,22, noi am arătat că Isus spune că numele Tatălui Său este Iehova, iar în comentariul din Evrei cu privire la Psalmi 110,1, numele Fiului este Adonai.

Este adevărat că, în Exod 23,21, Tatăl spune că Numele Său este în Fiul. Acest lucru este adevărat cu privire la fiecare fiu de pe pământ. Numele Tatălui este în Fiul, dar Fiul şi Tatăl sunt DOUĂ PERSOANE, NU „UNA ŞI ACEEAŞI PERSOANĂ”, aşa cum declară Prescott incorect în predica lui.

Tatăl meu a fost mulţi ani un pastor de seamă în Conferinţa Iowa. În 1884, eu mi-am început lucrarea ca pastor în aceeaşi Conferinţă. Tatăl meu a fost pastorul Washburn. Apoi, după hirotonire, şi eu am devenit pastorul Washburn. Totuşi, noi am fost DOUĂ PERSOANE, NU „UNA ŞI ACEEAŞI PERSOANĂ”. Prin urmare, oare ar fi corect, sau adevărat să spunem că, în scrierea unei istorii a Conferinţei Iowa, fiecare referire la pastorul Washburn a fost cu privire la mine? Categoric NU!!! Ar fi întru totul fals, la fel cum este şi declaraţia că, de fiecare dată când cuvintele „Iehova”, sau „Domnul” au apărut în Biblie, acestea s-au referit la Isus şi că Isus şi Tatăl au fost „UNA ŞI ACEEAŞI PERSOANĂ”. De câteva mii de ori, acest cuvânt se referă la Tatăl, şi nu la Fiul.

Declaraţia din predică este o răstălmăcire îngrozitoare a adevărului cu privire la personalităţile divine distincte ale Tatălui şi Fiului. TATĂL ŞI FIUL NU SUNT „UNA ŞI ACEEAŞI PESOANĂ”, CI SUNT DOUĂ PERSOANE LA FEL DE DISTINCTE, PRECUM SUNTEM EU ŞI TATĂL MEU.

În parabolele Sale, Isus a ilustrat şi a explicat lucrurile cereşti prin intermediul celor pământeşti şi a arătat cu claritate că Tatăl şi Fiul NU SUNT „UNA ŞI ACEEAŞI PERSOANĂ”, aşa cum spune pastorul Prescott, urmând doctrina catolică a Trinităţii.

În Ioan 17,21.22 spune: „Mă rog ca toţi (ucenicii) să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. Isus a ştiut, la fel ca noi, că ucenicii NU ERAU UNA ŞI ACEEAŞI PERSOANĂ şi că expresia reprezenta unitatea dintre Tatăl şi Fiul. Din cuvintele lui Hristos reiese că ei nu puteau să fie „una şi aceeaşi persoană”.

Citiţi această declaraţie plină de slavă din Spiritul Profetic, în Mărturii, volumul 8, pagina 269, în care este explicat textul citat, Ioan 17,21.22,: „Ce declaraţie minunată. Unitatea care există între Hristos şi ucenicii Săi nu nimiceşte personalitatea niciunuia. Ei sunt una în scop, gândire, caracter, dar NU ÎN PERSOANĂ. ACESTA ESTE FELUL ÎN CARE DUMNEZEU ŞI HRISTOS SUNT UNA”.

Pastorul Prescott contrazice categoric cuvintele lui Isus din Biblie şi cuvintele Sfântului Spirit Profetic, când declară că Isus şi Tatăl sunt „una şi aceeaşi persoană”. Satana a luat o concepţie păgână cu privire la o monstruozitate cu trei capete şi a aruncat dispreţul într-o modalitate intenţionată asupra Divinităţii, introducând-o în catolicism, ca fiind Dumnezeul nostru cel plin de slavă, ca pe o invenţie absurdă şi imposibilă. Această doctrină monstruoasă, transplantată din păgânism în Biserica Papală Romană caută să îşi strecoare prezenţa ei rea în învăţăturile soliei îngerului al treilea.

În predica tipărită a lui Prescott, la pagina 8, se află declaraţia aceasta:

„Noi nu putem să considerăm cele trei persoane ale Dumnezeirii ca fiind făpturi separabile, fiecare existând şi fiind restrânse la un trup vizibil, asemenea a trei făpturi omeneşti. În Dumnezeire sunt trei persoane, dar ele sunt legate una cu alta într-o modalitate aşa de tainică şi inseparabilă, încât prezenţa fiecăreia este echivalentă cu prezenţa celorlalte”. Aceasta este doctrina Trinităţii, aşa cum a fost exprimată în declaraţia deja citată din pagina 1 a predicii, şi anume că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt „UNA ŞI ACEEAŞI PERSOANĂ”. El declară că ele NU sunt persoane distincte şi separabile, ci una şi aceeaşi persoană şi „că prezenţa fiecăreia este echivalentă cu prezenţa celorlalte”.

Hristos Însuşi spune în Ioan 17,21.22, că Divinitatea este constituită din trei „făpturi distincte”. Deoarece ucenicii erau „făpturi distincte”, iar Hristos compară unitatea Tatălui şi Fiului cu unitatea ucenicilor, care era o unitate deplină a inimii. Prin urmare, această declaraţie a lui Prescott este absolut contrară cu cea din Ioan 17,21.22 şi 1 Corinteni 1,10.

Dacă învăţătura din predica aceasta a lui Prescott ar fi adevărată, atunci, desigur, pentru că cele trei făpturi din doctrina Trinităţii constituie una şi aceeaşi persoană, când Hristos a fost conceput şi născut de Fecioara Maria, Tatăl a fost conceput şi născut de Fecioara Maria; când Hristos a atârnat pe cruce, murind, Tatăl a atârnat pe cruce, murind; când Hristos a fost pus în mormântul cel nou al lui Iosif, Tatăl a fost depus în mormântul cel nou al lui Iosif; dacă persoana lui Hristos a murit, persoana Tatălui, care este considerată una şi aceeaşi cu a Fiului, a murit de asemenea şi fie Tatăl şi Duhul Sfânt au murit odată cu Isus, fie Isus nu a murit.

În condiţiile în care predica lui Prescott este corectă, dacă Isus a fost cu adevărat mort de vineri după-amiază, până duminică dimineaţă, Tatăl şi Duhul Sfânt au fost de asemenea morţi de vineri după-amiază, până duminică dimineaţă. Totuşi, profesorul Prescott este foarte logic. Care dintre părţile acestei dileme este adoptată de el?

Citez dintr-o scrisoare care mi-a fost adresată de J.F. Anderson, fost pastor al bisericii din Takoma Park, datată 16 ianuarie, 1940, 112 St. Louis Avenue, Fort Worth, Texas:

„Ca răspuns la întrebarea ta cu privire la conversaţia mea cu Prescott, îţi spun că, după ce am vorbit despre jertfa înlocuitoare a lui Hristos, el m-a chemat şi a vrut să stea de vorbă cu mine în legătură cu subiectul acesta. A încercat să mă convingă că Hristos NU A MURIT CA FIU AL LUI DUMNEZEU, aşa cum predicasem eu. Când a văzut că nu a putut să mă convingă, a zis: ‘Nu apreciez faptul că mă laşi fără Hristos timp de trei zile şi trei nopţi’. Adu-ţi aminte Pastor Washburn, că declaraţia aceasta a fost făcută, după ce el a adoptat poziţia că Fiul lui Dumnezeu a murit doar în calitate de Fiu al Omului”.

Alţi învăţători ai Trinităţii spun că moartea lui Hristos nu a fost înlocuitoare, ci doar suferinţele Sale. Totuşi plata păcatului este MOARTEA, nu suferinţa. Doar suferinţele lui Hristos nu puteau să plătească pedeapsa. Fiul lui Dumnezeu trebuia SĂ MOARĂ spre a plăti pedeapsa pentru călcarea Legii. „Căci lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi” (Romani 8,3.4). Fiul lui Dumnezeu a murit pentru ca Legea lui Dumnezeu să poată trăi în noi.

Dacă Hristos nu a murit, noi nu am putea să păzim Legea niciodată. Fie Hristos trebuia să moară, fie Legea moare în noi. Pentru ca Legea să poată trăi în noi, Fiul lui Dumnezeu a murit. Totuşi, doctrina Trinităţii face moartea lui Hristos să fie imposibilă, aşa cum pare să declare profesorul Prescott. Prin urmare, doctrina catolică a Trinităţii nimiceşte Legea. Nu este de mirare că papalitatea schimbă şi nimiceşte Legea lui Dumnezeu şi o înlocuieşte cu tradiţia şi faptele omeneşti.

Aşa cum a fost declarat în scrisoarea lui Anderson, avem negarea logică îndrăzneaţă a morţii lui Hristos, însăşi temelia Evangheliei – „Fiul lui Dumnezeu nu a murit”, ci numai Fiul Omului, făcând doar o ispăşire omenească. Aceasta este singura poziţie logică pe care orice om poate să o ia, dacă crede doctrina păgână catolică a Trinităţii, care este sora geamănă a doctrinei chinului veşnic şi care este la fel de falsă şi ilogică precum este doctrina purgatoriului şi a păzirii duminicii. Nu este de mirare că papalitatea catolică este autoarea ambelor doctrine, atât a Trinităţii, cât şi a chinului veşnic. Într-o modalitate cât se poate de logică, Biserica Romano-Catolică trebuie să aibă mulţi mijlocitori omeneşti şi, de asemenea, multe fapte omeneşti pentru a câştiga mântuirea fie prin purgatoriu, fie prin sfânta împărtăşire, fie prin chinurile unor pedepse auto-impuse în scopul de a obţine cerul.

Pentru că, în conformitate cu această doctrină falsă a Trinităţii, fiind o partea a uneia şi aceleiaşi persoane a „Trinităţii”, Hristos nu putea să moară, fără ca şi Tatăl şi Duhul Sfânt să moară împreună cu El. Dacă acceptăm Trinitatea catolică, trebuie să acceptăm şi învăţăturile care merg mână în mână cu ea, adică mijlocitorii omeneşti şi faptele, deoarece, în conformitate cu Prescott, Fiul lui Dumnezeu nu a murit. Lui Prescott nu-i plăcea idea că Fiul lui Dumnezeu a fost mort „trei zile şi trei nopţi”. Hristosul profesorului Prescott nu a fost mort, ci a fost viu de vineri după-amiază, până duminică dimineaţă. DACĂ ESTE AŞA, ATUNCI DATORIA NOASTRĂ NU A FOST PLĂTITĂ, IAR NOI SUNTEM PIERDUŢI CU TOŢII. Aceasta este logica adoptării de către Prescott a doctrinei catolice a Trinităţii.

Biblia ne învaţă că Fiul lui Dumnezeu a murit în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Romani 5,10; vezi, de asemenea, Coloseni 1,13-22; 1 Tesaloniceni 1,10). Cuvintele „Fiul lui Dumnezeu” şi „Hristos” sunt sinonime în Matei 16,16. Din nou şi din nou, Scriptura declară că Hristos a murit pentru păcatele noastre, iar acesta este principiul fundamental al Evangheliei.

Nimic nu este mai clar în Scriptură, decât adevărul că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi, iar noi avem o ispăşire divină, nu pur şi simplu una omenească. Aceia care cred că Fiul lui Dumnezeu nu a murit citează o declaraţie nepublicată a lui Ellen White. „Divinitatea nu s-a scufundat şi nu a murit, lucrul acesta ar fi fost imposibil”. Acest fapt este foarte clar, dacă credem declaraţia Bibliei cu privire la moarte, aşa cum se află în Iov 34, 12.14.15: „Nu, negreşit, Dumnezeu nu săvârşeşte fărădelegea…. Dacă nu s-ar gândi decât la El (Dumnezeu), dacă (Dumnezeu) Şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea (Duhul lui Dumnezeu şi suflarea lui Dumnezeu), tot ce este carne ar pieri deodată, şi omul s-ar întoarce în ţărână”.

„CĂCI LA TINE ESTE IZVORUL VIEŢII” (Psalmi 36,9).

Toată viaţa, îngerească, omenească, animală şi vegetală vine de la Dumnezeu şi le este împrumutată pur şi simplu făpturilor create de Dumnezeu. Înainte ca o creatură să primească viaţa, aceasta a fost a lui Dumnezeu. Atâta vreme cât creaturile au viaţa, aceasta este a lui Dumnezeu, iar dacă Dumnezeu ia înapoi propria viaţă, creaturile se întorc unde au fost înainte de a primi viaţa de la Dumnezeu. Totuşi, viaţa aceasta nu este o persoană distinctă. Ea este viaţa lui Dumnezeu, luată înapoi acolo unde s-a aflat, înainte de a le fi dată creaturilor. Este adevărat că noi suntem părtaşi ai naturii divine, dacă suntem creştini. Totuşi, faptul acesta nu înseamnă că, în timpul morţii, suntem nişte persoane conştiente. Dumnezeu Îşi ia viaţa înapoi, iar noi suntem morţi. TOT AŞA A FOST CU HRISTOS.

Când a fost născut din Tatăl, Hristos a primit viaţa lui Dumnezeu, Tatăl Său. Când a murit pe cruce, Isus a zis: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul” (sau viaţa), iar viaţa lui Dumnezeu a fost înapoiată Tatălui şi, pentru o vreme, trei zile şi trei nopţi, viaţa aceea a fost la Tatăl, acolo de unde venise. La înviere, acea viaţă îi este redată celui care a murit (Psalmi 104,30). Totuşi, de la moartea Lui, de vineri după-amiază, până duminică dimineaţă, Fiul lui Dumnezeu a fost mort.

„EL S-A DAT PE SINE ÎNSUŞI LA MOARTE” (Isaia 53,12).

Citiţi această declaraţie clară din Spirit of Prophecy, volumul 3, pagina 203: „Când Şi-a închis ochii, murind pe cruce, sufletul lui Isus nu s-a dus imediat la cer…. TOT CE CONŢINEA VIAŢA ŞI INTELIGENŢA LUI ISUS A RĂMAS ÎMPREUNĂ CU TRUPUL SĂU ÎN MORMÂNT. CÂND A IEŞIT, EL A FOST O FĂPTURĂ ÎNTREAGĂ. EL NU A TREBUIT SĂ-ŞI CHEME SUFLETUL DIN CER”.

Această declaraţie contrazice categoric învăţătura lui Prescott. Într-adevăr, aşa cum spune Scriptura, „noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”. Fiul lui Dumnezeu a murit pentru omul căzut. Noi avem o ispăşire divină întru totul suficientă. Doctrina papală a Trinităţii nimiceşte Evanghelia şi ne lasă fără speranţă, deoarece îl obligă pe susţinătorul ei, pastorul Prescott, să nege acel mare adevăr al Scripturii, şi anume că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru păcatele lumii. Orice învăţătură care determină un om să nege că Fiul lui Dumnezeu a murit trebuie să fie o învăţătură rea, o învăţătură anti-creştină, care nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana.

Faptul că Tatăl şi Fiul sunt persoane distincte şi separate este absolut esenţial pentru Planul de Mântuire. A fost o necesitate absolută şi esenţială ca, atunci când Hristos a fost mort, Tatăl să fi trăit pentru a susţine toate lucrurile şi pentru a-L scoate pe Isus din mormânt. Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu Tatăl şi om. Dacă Tatăl şi Fiul sunt „una şi aceeaşi persoană”, atunci Hristos este mijlocitor între Sine Însuşi şi om. Hristos a fost făcut după chipul Tatălui Său. Tatăl este o persoană. Fiul este o altă persoană distinctă şi separată.

„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc aprins” (Daniel 7,9).

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui” (Daniel 7,13).

Aici sunt două persoane distincte şi separate. Scriptura este clară cu privire la punctul acesta, aşa cum este clară cu privire la orice subiect al adevărului biblic.

Pentru că păgânii au crezut în nişte zei care aveau un trup cu mai multe capete şi pentru că Biserica Romano-Catolică a adoptat direct din păgânism aceste idei, cum ar fi chinul veşnic, închinarea la morţi, semnul crucii şi Trinitatea, oare este doctrina Trinităţii cu ceva mai sfântă, decât aceea a chinului veşnic, a păzirii duminicii, sau decât oricare altă doctrină papală păgână? CATEGORIC NU! Faptul că Hristos nu este mijlocitorul în Biserica Romano-Catolică demonstrează că Trinitatea nimiceşte adevărul că Hristos este singurul mijlocitor.

Aşa-zisa biserică creştină, papalitatea, care a fost autoarea doctrinei Trinităţii, nu Îl recunoaşte pe Hristos ca fiind singurul mijlocitor, ci Îl înlocuieşte cu o mulţime de spirite ale bărbaţilor şi femeilor moarte, ca fiind mijlocitori. Dacă susţineţi doctrina Trinităţii, în realitate, Hristos nu mai este mijlocitorul vostru.

Asemenea autorului ei, Satana, doctrina Trinităţii este un nimicitor; o caricatură absurdă şi lipsită de respect, o farsă blasfematoare a unităţii libere şi pline de slavă a inimii, a scopului şi dragostei desăvârşite şi atotputernice şi a vieţii creatoare a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.

În Noul Testament, citim de multe ori că Hristos S-a rugat lui Dumnezeu. Dacă cele trei persoane ale aşa-zisei Trinităţi erau întotdeauna împreună, întotdeauna inseparabile, trei persoane într-o singură persoană, într-o părtăşie câte se poate de intimă una cu alta, şi dacă, aşa cum spune Prescott, Hristos a fost întotdeauna Iehova Tatăl, DE CE A TREBUIT HRISTOS SĂ SE ROAGE? ŞI OARE NU SE RUGA REALMENTE LUI ÎNSUŞI?

Când a zis: „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi” (Ioan 5,30), oare Isus a fost o parte din „una şi aceeaşi persoană” a Trinităţii? Când a zis: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14,28), El a recunoscut existenţa unei persoane mai presus de Sine Însuşi, o persoană separată. Deşi, aşa cum afirmă Scriptura şi Spiritul Profetic, El NU a fost „una şi aceeaşi persoană” cu Tatăl, totuşi Isus a fost în armonie absolută cu Tatăl Său şi I-a adus o ascultare deplină, un exemplu pentru fiecare înger şi pentru fiecare creatură din univers. Păcatul va înceta să existe pentru totdeauna şi „toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15,28). Acest pasaj şi multe altele fac doctrina Trinităţii să fie imposibilă.

Când a venit în lumea aceasta ca făptură omenească, Isus Şi-a asumat acelaşi risc cu care se confruntă fiecare om, şi anume „riscul eşecului şi al pierderii veşnice”. Pentru Isus a fost cu putinţă să dea greş, să cadă în păcat şi să fie pierdut. Citez una dintre cele mai frumoase şi emoţionante declaraţii din Spiritul Profetic, Hristos Lumina lumii, pagina 49: „Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său să vină ca un copil omenesc neajutorat în lumea în care Satana pretindea stăpânirea. El I-a îngăduit să înfrunte pericolele vieţii la fel ca orice suflet omenesc, să ducă luptele asemenea fiecărui copil, cu riscul eşecului şi al pierderii vieţii veşnice”.

„Inima tatălui omenesc este plină de dragoste după fiul lui. El priveşte chipul copilaşului lui şi tremură la gândul pericolelor vieţii. El doreşte nespus să-l apere de puterea lui Satana, să-l reţină de la ispite şi lupte. Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu pentru a Se confrunta cu o luptă mai înverşunată şi cu un risc mult mai îngrozitor, aşa încât calea vieţii să fie făcută sigură pentru copilaşii noştri”.

„Aici este dragostea. Minunaţi-vă, O, ceruri! Şi fii uimit, O, pământule”.

Dacă, aşa cum era posibil, Hristos ar fi suportat „eşecul şi pierderea veşnică” şi, dacă doctrina Trinităţii care spune că Hristos a fost „una şi aceeaşi persoană” cu Tatăl este adevărată, atunci şi Tatăl ar fi fost pierdut, iar universul ar fi fost anihilat. Acest pasaj frumos indică faptul că Tatăl ceresc şi Fiul Său sunt persoane separate, la fel cum sunt orice tată pământesc şi fiul lui.

Întreaga doctrină a Trinităţii este întru totul străină de toate învăţăturile Bibliei şi ale Spiritului Profetic. Apocalipsa nu oferă nici cea mai vagă aluzie la ea. Această concepţie păgână monstruoasă nu îşi găseşte niciun loc în tot universul liber al Tatălui nostru ceresc binecuvântat şi al Fiului Său, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos.

Cele trei persoane distincte şi separate ale Dumnezeirii au fost prezente la botezul lui Isus care, când a ieşit din apă, a auzit vocea Tatălui proclamând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit”, iar Duhul Sfânt a coborât asupra lui Isus în forma unui porumbel, ca binecuvântare divină. Tatăl, prima din cele trei persoane, I-a vorbit din cer Fiului Său, cea de a doua persoană, iar Duhul Sfânt, cea de a treia persoană, a confirmat declaraţia Tatălui care spunea că Isus era Fiul Preaiubit al lui Dumnezeu. Aici sunt cele trei persoane distincte pe care Spiritul Profetic le numeşte „Cerescul Trio” (Seria B, Nr.7, pagina 62).

La pagina 8 din predica profesorului Prescott, acesta spune că Duhul lui Dumnezeu şi Duhul lui Hristos şi Hristos sunt „expresii echivalente”, adică Hristos este Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt este Hristos. Prin urmare, învăţătura logică a profesorului Prescott este că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt „una şi aceeaşi persoană”; Duhul Sfânt este Hristos, iar Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt „una şi aceeaşi persoană”. Aşadar, când accentuează expresia „persoana lui Hristos”, el trebuie să se refere la faptul că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt una şi aceeaşi persoană, „persoana lui Hristos”.

Învăţătura catolică a Trinităţii (trei persoane într-o persoană) este o idee falsă monumentală şi un izvor de rău mortal.

Dumnezeu i-a dat fiecărei făpturi din univers, îngerească, sau omenească, o personalitate şi o individualitate distinctă şi separată şi doreşte ca noi să păstrăm acea individualitate şi personalitate distinctă şi separată faţă de orice altă făptură. În felul acesta, fiecăruia îi este dată libertatea şi dreptul de a alege. Cât de pline de slavă sunt privilegiile libertăţii de a alege voinţa lui Dumnezeu şi de a fi în unitate deplină cu toţi cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi ascultă de Acela care este izvorul vieţii şi al libertăţii.

„DUMNEZEU A FĂCUT PE OM DUPĂ CHIPUL SĂU, L-A FĂCUT DUPĂ CHIPUL LUI DUMNEZEU” (Geneza 1,27).

Dacă Dumnezeu ar fi fost o trinitate (trei persoane într-o persoană), omul creat după chipul Său ar fi fost o trinitate. Dar nu este. Dumnezeu i-a dat fiecărei făpturi din univers o personalitate distinctă şi separată şi o voinţă, o personalitate proprie. Nici chiar Dumnezeu nu pătrunde cu forţa în acea personalitate sfântă şi separată. El îi dă fiecărei persoane libertatea de a face propriile alegeri.

În grădina Ghetsemani, Isus S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26,39). Aici, voinţa lui Isus a fost ca acel pahar al agoniei şi al morţii să fie îndepărtat de la El. Totuşi, El Şi-a supus de bunăvoie propria voinţă, faţă de voinţa Tatălui Său.

ACEASTA A FOST UNITATEA LIBERTĂŢII.

Tatăl are o personalitate proprie şi o voinţă divină proprie. Fiul a fost o persoană distinctă şi separată, cu o voinţă proprie. Fiul a fost liber să facă alegeri personale şi a ales de bunăvoie voinţa Tatălui, în locul voinţei proprii.

AICI SE AFLĂ LIBERTATEA DIVINĂ DESĂVÂRŞITĂ ÎNTRE TATĂL CEL PLIN DE SLAVĂ, SINGURUL SĂU FIU ŞI DUHUL SFÂNT, CA UN EXEMPLU PENTRU TOATE FĂPTURILE CREATE DE EL ŞI PENTRU BISERICA SA.

Libertatea de care Dumnezeu a dorit să se bucure oamenii Săi este împărtăşită în cerul desăvârşirii pline de slavă de către cele „trei persoane vii ale Cerescului Trio, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. – Seria B, nr.7, pagina 62.

„ACOLO UNDE SE AFLĂ DUHUL DOMNULUI ESTE LIBERTATE” (2 Corinteni 3,17).

În cer, acolo unde Se află Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, este libertate. Dumnezeu ne-a făcut liberi şi ne lasă liberi pentru toate veşnicia pe pământ şi în cer, iar slava neprihănirii Sale constă în faptul că, fără nicio umbră de constrângere, noi alegem de bunăvoie să împlinim voinţa Dumnezeului nostru cel plin de slavă. Totuşi, în Biserica Romano-Catolică, sau Greco-Catolică, acolo unde Trinitatea a fost împrumutată din religia păgână a lui Satana, nu există nicio libertate, ci numai robie şi tiranie, cruzime, întuneric şi moarte.

Acolo unde Trinitatea este doctrina centrală, un om aflat într-o poziţie supremă, papa, îşi exercită tirania asupra episcopilor; episcopii asupra preoţilor; iar preoţii asupra oamenilor. Acesta este rodul natural, logic al doctrinei lor centrale, cheie, a Trinităţii. Nimeni nu poate să nege faptul că acolo unde Trinitatea este condiţia supremă, se află tiranie, cruzime, tortură şi moarte. În cele din urmă, când oamenii se ridică în disperare şi nimicesc Biserica Catolică, fie Romană, fie Greacă, pendulul se balansează şi are loc tiranie, nimicire, necredinţă, despotism şi ruină. Lucrul acesta s-a văzut în Revoluţia Franceză, când sângele a curs pe străzile Parisului, în revoluţia îngrozitoare din Spania şi în evenimentele înspăimântătoare din Rusia, unde necredinţa, forţa, uciderea şi întunericul câştigă supremaţia, mai rău decât în ţările păgâne cele mai întunecate. Când se revoltă, oamenii educaţi sub influenţa principiului catolic al Trinităţii înfiinţează un alt guvern bazat pe acelaşi principiu al despotismului şi tiraniei.

Doctrinele păgâne ale Trinităţii, care sunt supreme în Biserica Romano-Catolică şi Greco-Catolică, şterg lumina cu privire la libertatea dată de Dumnezeu şi umplu lumea cu întuneric şi sânge, fie atunci când sunt impuse logic, ca fiind singura religie, fie atunci când oamenii plini de acelaşi spirit se revoltă şi se răzbună în acelaşi fel în care au suferit, instaurând un alt guvern bazat pe acelaşi principiu al despotismului şi dictaturii.

Nicio făptură vie nu poate să nege că acolo unde Trinitatea a fost doctrina supremă a venit o robie îngrozitoare, distrugere şi ruină, iar libertatea s-a pierdut cu desăvârşire. Priviţi la Italia, Spania, Rusia, Hitler şi Austria catolică, Stalin care a studiat spre a fi preot, Franco în Spania, Mussolini în Italia. Lumea este în chinuri din cauza acţiunii şi reacţiei doctrinei blasfematoare a Trinităţii. Rodul doctrinei Trinităţii este doar răul, doar cruzimea, despotismul, opusurile libertăţii personale pline de slavă din cerul Tatălui şi Duhului Sfânt, al Fiului lui Dumnezeu şi al copiilor Săi de pe pământ şi al fiilor lui Dumnezeu.

Doctrina păgână catolică a păzirii duminicii este tot aşa de sfântă, precum este doctrina păgână catolică a Trinităţii şi nimic mai mult. Pastorul Prescott are la fel de multă autoritate pentru a susţine duminica drept Sabat, cât are pentru a susţine că Tatăl şi Fiul sunt „una şi aceeaşi persoană”, „Iehova-Isus”. Dacă crede cuvintele pe care Hristos le-a spus când a declarat că ucenicii trebuie să fie UNA, după cum Hristos şi Tatăl sunt UNA, el nu poate să mai spună niciodată că ei sunt „una şi aceeaşi persoană”. Dacă doreşte să creadă următorul pasaj de la pagina 422 din Divina vindecare: „Ei sunt una în scop, gânduri, caracter, dar nu în PERSOANĂ. ACESTA ESTE FELUL ÎN CARE DUMNEZEU ŞI HRISTOS SUNT UNA”, el nu va mai împrumuta niciodată doctrina centrală a catolicismului pentru a o prezenta adventiştilor de ziua a şaptea.

Adventiştii de ziua a şaptea declară că iau Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind autoritatea supremă şi că au „ieşit din Babilon”, că au renunţat pentru totdeauna la tradiţiile inutile ale Romei. Dacă ar trebui să ne întoarcem la nemurirea sufletului, la purgatoriu, la chinul veşnic şi la păzirea duminicii, oare ar fi acest fapt altceva decât apostazie? Totuşi, dacă sărim peste toate aceste doctrine minore, secundare şi acceptăm şi predicăm doctrina centrală a catolicismului, Trinitatea, şi spunem că Fiul lui Dumnezeu nu a murit, chiar dacă expresiile noastre par a fi spirituale, oare este acest lucru altceva, sau ceva mai puţin decât apostazie?... şi chiar Omega apostaziei?

Mulţumim lui Dumnezeu pentru Spiritul Profetic! În predica tipărită a pastorului Prescott, observ că el citează din învăţăturile unor pastori păzitori ai duminicii din alte biserici. El citează 1205 cuvinte din „I ams of Christ”, de Samuel H. Giesy, din Peter Payne, Thomas Dehany Barnard, James M. Campbell şi H. Grattan Guiness, dar citează numai 75 de cuvinte din Spiritul Profetic, ceea ce înseamnă şaisprezece cuvinte din scrierile unor predicatori populari din afară pentru un cuvânt din lumina binecuvântată pe care Dumnezeu a dat-o poporului Său prin Duhul Sfânt. Dacă ar fi citit mai mult scrierile Spiritului Profetic şi mai puţin învăţăturile pastorilor populari păzitori ai duminicii, dacă ar fi primit cu o credinţă simplă învăţăturile din Mărturia lui Isus, el nu ar fi făcut greşeala de a prezenta doctrina păgână a Trinităţii, sau de a aduce orice alte argumente spre a răsturna credinţa bine întemeiată a poporului care crede în marea solie finală.