„Nimeni nu a primit încă semnul fiarei. Timpul de încercare nu a sosit încă. În fiecare biserică se află creştini adevăraţi, inclusiv în comunitatea romano-catolică. Nimeni nu va fi condamnat, până când nu va avea lumina şi va înţelege obligativitatea respectării poruncii a patra. Totuşi, când se va da decretul care impune sabatul cel fals şi când strigătul cu glas tare al îngerului al treilea îi va avertiza pe oameni împotriva închinării la fiară şi la chipul ei, linia între ce este fals şi ce este adevărat va fi trasată cu claritate. Atunci, aceia care vor continua în nelegiuire vor primi semnul fiarei. Dumnezeu le-a dat oamenilor Sabatul spre a fi un semn între El şi ei, ca un test al credincioşiei lor. Aceia care continuă să nu asculte de Dumnezeu, după ce au primit lumina cu privire la Legea Sa, şi înalţă legile omeneşti mai presus de Legea lui Dumnezeu, chiar în timpul marii crize care se află în faţa noastră, vor primi semnul fiarei”. – Evanghelizarea, p.234.

Cei care vor cădea, când legea duminicală va veni prima oară în Statele Unite, aşa cum este descris în versetul 41, nu sunt cei din afara adventismului, ci aceia din interiorul adventismului, care au refuzat să se pregătească pentru a primi sigiliul lui Dumnezeu. În timpul acela, fraţii vor da pe faţă faptul că, în timpul lor de probă anterior, şi-au pregătit un caracter pentru a primi mai degrabă semnul fiarei, decât sigiliul lui Dumnezeu.

„Dumnezeu le-a dat oamenilor Sabatul ca un semn între El şi ei, ca un test de verificare a credincioşiei lor. Aceia care, după ce lumina cu privire la Legea lui Dumnezeu le este descoperită, continuă să fie neascultători şi să înalţe legile omeneşti mai presus de Legea lui Dumnezeu, în timpul marii crize ce se află în faţa noastră, vor primi semnul fiarei”. – Evanghelizarea, p.235.

Când legea duminicală soseşte, adventismul este considerat răspunzător pentru lumina asupra Legii lui Dumnezeu şi asupra Sabatului.

„Dacă lumina adevărului v-a fost prezentată, descoperindu-vă Sabatul poruncii a patra şi arătându-vă că în Cuvântul lui Dumnezeu nu există nici o temelie pentru respectarea duminicii, şi totuşi continuaţi să rămâneţi la păzirea sabatului fals, refuzând să respectaţi [15] Sabatul pe care Dumnezeu îl numeşte ‘ziua Mea cea sfântă’, atunci voi primiţi semnul fiarei. Când va avea loc lucrul acesta? Când vă veţi supune legii care vă porunceşte să încetaţi să lucraţi duminica şi să vă închinaţi lui Dumnezeu în ziua aceasta, în ciuda faptului că ştiţi că în Biblie nu este niciun cuvânt care arată că duminica trebuie să fie altfel decât o zi de lucru obişnuită, atunci voi sunteţi de acord să primiţi semnul fiarei şi refuzaţi sigiliul lui Dumnezeu”. – Evanghelizarea, p.235.

Adventiştii care primesc sigiliul lui Dumnezeu vor chema atunci celelalte oi să iasă din Babilon, iar acele oi sunt reprezentate în versetul 41 prin Edom, Moab şi căpetenia copiilor lui Amon. În termenii istoriei Laodiceii, cei care „cad” în versetul acesta sunt laodicenii din adventism, în timp ce filadelfienii din adventism îi cheamă pe cei ce reprezintă Sardesul. Toate perioadele profetice ale bisericilor din Apocalipsa 2 şi 3 se repetă în Laodicea.

În capitolul 11, Daniel foloseşte o tehnică literară care a fost observată de câţiva cercetători ai acestui capitol:

1)      Mai întâi, el identifică felul în care Roma preia controlul asupra lumii.

2)      Apoi, arată felul în care Roma tratează poporul lui Dumnezeu.

El urmează modelul acesta pentru fiecare dintre cele trei stadii ale Romei:

Roma păgână:

1)      Roma păgână este menţionată mai întâi în versetul 14, ca fiind „o ceată de derbedei din poporul tău”, dar Roma păgână nu începe să cucerească lumea până în versetul 16.

2)      În versetul 20, Daniel începe să descrie interacţiunea Romei păgâne cu poporul lui Dumnezeu.

În versetele 16-17, Roma păgână învinge Siria, Egiptul şi Israelul. În acel punct, primeşte putere spre a domni pentru „o vreme”, aşa cum spune versetul 24. Roma păgână a cucerit al treilea dintre obstacole (Egiptul) în bătălia de la Actium, în 31 î.Hr., iar apoi a domnit pentru „o vreme” care, din punct de vedere profetic”, înseamnă trei sute şaizeci de ani. În anul 330, Constantin a mutat capitala imperiului de la Roma, la Constantinopol, iar Imperiul a fost împărţit în Răsăritean şi Apusean. În acel punct, „vremea” (trei sute şaizeci de ani) s-a încheiat, iar Roma a început să se fărâmiţeze. Ea a început să se fărâmiţeze din cauză că, în 321, Constantin a promulgat prima lege duminicală, iar principiul care spune că „apostazia naţională este urmată de ruina naţională” a ajuns să fie valabil.

Roma papală:

1)      În versetul 30 şi versetul 31 sunt prezentate caracteristicile care marchează felul în care Roma papală preia controlul asupra lumii.

2)      Apoi, în versetul 32, Daniel începe să spună cum a interacţionat Roma papală cu poporul lui Dumnezeu.

Roma modernă:

Apoi, Daniel prezintă venirea la putere a puterii Romei şi vorbeşte despre felul în care interacţionează cu poporul lui Dumnezeu.

1)      În versetele 40-42, Daniel descrie felul în care s-a vindecat rana de moarte. La fel ca în cazul Romei păgâne şi al celei papale, Roma modernă învinge mai întâi trei obstacole: Uniunea Sovietică în 1989, Statele Unite în viitorul foarte apropiat şi Naţiunile Unite imediat după aceea. În versetul 43 este menţionată căsătoria satanică dintre papalitate şi cei zece împăraţi.

2)      Apoi, în versetul 44, Daniel descrie solia îngerului al treilea (reprezentată de zvonurile de la răsărit şi de la miazănoapte) şi baia de sânge a persecuţiei aduse de Roma modernă.

Deşi Daniel marchează solia şi răspunsul papalităţii faţă de solie în versetul 44, în realitate, solia a început [16] odată cu legea duminicală, în versetul 41. Cu toate acestea, el rămâne consecvent cu tehnica folosită în versetele precedente, descriind mai întâi felul în care Roma (păgână, papală şi modernă) preia controlul asupra lumii, iar apoi felul în care Roma tratează poporul lui Dumnezeu.

Cei care ajung la timpul de încercare al legii duminicale, ce începe în versetul 41, şi care primesc sigiliul lui Dumnezeu, vor rămâne curaţi pentru veşnicie.

„Ce faceţi, fraţilor, în timpul marii lucrări de pregătire? Aceia care se unesc cu lumea vor fi modelaţi de lume şi pregătiţi pentru semnul fiarei. Acei care nu se încred în ei înşişi, care se umilesc înaintea lui Dumnezeu şi îşi curăţesc sufletul prin ascultarea de adevăr sunt modelaţi de cer şi pregătiţi pentru  a primi sigiliul lui Dumnezeu pe frunte. Când decretul va fi promulgat şi sigiliul va fi pus, caracterul va rămâne pentru veşnicie curat şi fără pată.

„Acum este timpul să ne pregătim. Sigiliul lui Dumnezeu nu va fi pus niciodată pe fruntea unui bărbat, sau a unei femei necurate. El nu va fi pus pe fruntea unui bărbat, sau a unei femei ambiţioase, sau care iubeşte ce este lumesc. El nu va fi pus niciodată pe fruntea bărbaţilor şi femeilor cu limba şi inima înşelătoare. Toţi cei care primesc sigiliul trebuie să fie fără pată înaintea lui Dumnezeu – candidaţi ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Mergeţi înainte, fraţii şi surorile mele. Nu pot să scriu decât pe scurt despre aceste lucruri acum, ci vreau doar să atrag atenţia la necesitatea pregătirii. Cercetaţi Scripturile pentru voi înşivă, ca să puteţi înţelege solemnitatea teribilă a ceasului de faţă”. – Mărturii, vol.5, p.216.

Întocmai cum în istoria millerită a Filadelfiei s-au format şi s-au dat pe faţă două clase de închinători, tot aşa în zilele noastre, în istoria celor 144000 ai Laodiceii, se formează două clase de închinători. O clasă primeşte semnul fiarei, iar cealaltă clasă primeşte sigiliul lui Dumnezeu. Formarea acestor clase, fie pentru viaţă, fie pentru moarte, are loc înainte de legea duminicală, dar este dovedită doar în timpul acelei crize. Ambele grupe vor fi vizibile, când soseşte legea duminicală. Numai atunci, cele două grupe nu vor mai fi împreună.

„Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?” (Amos 3,3).

Legea duminicală este aceea care curăţeşte biserica. În acel punct, biserica trece de la statutul de biserică luptătoare, la cel de biserică biruitoare.

„Lucrarea se va încheia în curând. Membrii bisericii luptătoare, care s-au dovedit credincioşi, vor alcătui biserica biruitoare. În revizuirea istoriei noastre din trecut, după ce am parcurs fiecare pas al înaintării noastre până în starea prezentă, pot să spun: Lăudat fie Dumnezeu! Când văd ce a făcut Dumnezeu, sunt umplută de uimire şi de încredere în Hristos, în calitate de Conducător. Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, cu excepţia faptului de au uita calea pe care ne-a condus Domnul şi învăţăturile Sale din istoria noastră trecută”. – Review and Herald, 12 octombrie, 1905.

Când va veni timpul încercării legii duminicale, cei credincioşi din adventism vor alcătui biserica biruitoare. Biserica biruitoare este reprezentată de biserica Efes.

„Domnul doreşte să vadă că lucrarea de vestire a soliei îngerului al treilea este dusă mai departe cu un succes tot mai mare. Aşa cum a lucrat în toate veacurile spre a da curaj şi putere poporului Său, tot astfel Domnul doreşte mult să ducă la o împlinire triumfătoare scopurile Sale pentru biserică. El le porunceşte sfinţilor să înainteze în unitate, mergând de la putere, la o putere mai mare, de la credinţă, la o credinţă mai mare în neprihănirea şi adevărul lucrării Sale”. – Review and Herald, 11 ianuarie, 1912.

Triumful bisericii lui Dumnezeu a fost văzut „în toate veacurile”, iar Efesul este una dintre aceste ilustraţii. [17]

„Nu în propria lor putere îşi îndeplineau apostolii misiunea, ci în puterea viului Dumnezeu. Lucrarea lor nu era uşoară. Lucrarea de pionierat a bisericii creştine era însoţită de greutăţi şi necazuri amare. În lucrarea lor, ucenicii au întâlnit mereu lipsuri, defăimări şi persecuţie, dar nu şi-au socotit viaţa ca    fiindu-le scumpă, ci s-au bucurat că au fost chemaţi să sufere pentru Hristos. Nehotărârea, şovăiala, slăbiciunea în urmărirea unei ţinte nu şi-au găsit loc în eforturile lor. Ei erau dispuşi să se sacrifice. Conştienţa răspunderii ce stătea asupra lor le curăţa şi îmbogăţea experienţa, iar harul cerului se descoperea în biruinţele pe care le câştigau pentru Hristos. Prin atotputernicia Sa, Dumnezeu lucra prin ei spre a face Evanghelia să triumfe”. – Istoria faptelor apostolilor, p.595.

Efesul se află în legătură cu Smirna printr-o relaţie de la cauză la efect. Mărturia evlavioasă prezentată lumii în timpul Efesului a fost aceea care a adus persecuţia din timpul Smirnei. În versetul 41, solia îngerului al treilea începe să fie vestită cu zel, în condiţiile sosirii legii duminicale. Deja am arătat felul în care Daniel foloseşte în capitolul 11 o tehnică literară prin care identifică mai întâi modalitatea în care Roma preia controlul asupra lumii, iar apoi modalitatea în care Roma tratează poporul lui Dumnezeu. Rana de moarte a Romei moderne nu este vindecată pe deplin, până când nu este înlăturat şi cel de-al treilea obstacol. Unii indică faptul că Tratatul de la Lateran, din 1929, când papalitatea şi-a primit înapoi puterea civilă, a fost o dovadă că rana de moarte s-a vindecat, dar Inspiraţia spune cu claritate că, pentru ca rana de moarte să fie vindecată, papalitatea nu are nevoie doar să primească înapoi autoritatea civilă, ci şi să aibă capacitatea de a-i persecuta fără reţineri pe aceia pe care îi consideră eretici. Abia după ce al treilea obstacol va fi învins şi va avea loc căsătoria cu împăraţii pământului, Papalitatea va deţine nu numai autoritatea, ci şi puterea economică şi militară în lumea întreagă pentru a putea să-i ucidă încă odată pe cei ce se împotrivesc învăţăturilor ei false. Vindecarea aceasta este identificată în versetul 43, iar în versetul următor este prezentată persecuţia.

După ce papalitatea preia controlul asupra lumii, versetul 44 arată felul în care interacţionează cu poporul lui Dumnezeu.

„Două armate vor sta deosebite şi separate, iar deosebirea aceasta va fi aşa de clară, încât mulţi care vor fi convinşi de adevăr vor trece de partea poporului păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. Când lucrarea aceasta mare va avea loc în marea luptă, înainte de conflictul final, mulţi vor fi trimişi în închisoare, mulţi vor fugi din oraşe pentru a-şi salva viaţa şi mulţi vor fi martiri pentru Hristos, stând în apărarea adevărului. Ei vor fi aduşi înaintea împăraţilor şi conducătorilor şi înaintea consiliilor pentru a înfrunta acuzaţiile false, absurde şi mincinoase aduse împotriva lor, dar vor trebui să stea neclintiţi ca o stâncă de partea principiilor, iar făgăduinţa este aceasta: ‘Zăvoarele tale să fie de fier şi de aramă, Şi puterea ta să ţină cât zilele tale!’ (Deutronom 33,25). Nu veţi fi ispitiţi peste puterea de a rezista. Domnul Isus a suportat toate aceste lucruri şi chiar mult mai multe. Porunca explicită a lui Dumnezeu trebuie să fie respectată, deoarece Dumnezeu a lucrat. Luca 21,8-19”. – The 1888 Materials, p.484.

În versetul 41, biserica este curăţită în Statele Unite şi, pe măsură ce legea duminicală înaintează în fiecare ţară din lume, adventiştii din acele ţări vor da pe faţă caracterul pe care l-au format în timpul de probă. Înainte de legea duminicală, biserica este o biserică luptătoare, alcătuită din fecioarele înţelepte şi neînţelepte, sau din grâu şi neghină, sau din aur şi zgură, sau din cei înţelepţi şi cei răi, sau din oi şi capre. La promulgarea [18] legii duminicale, biserica este schimbată prin procesul de punere la încercare şi de curăţire, ajungând să fie biserica biruitoare, iar lucrarea care a fost săvârşită în Ziua Cincizecimii şi cu ocazia strigătului de la miezul nopţii se va repeta cu o putere chiar mai mare.

„Aceste evenimente urmează să se repete cu o putere chiar şi mai mare. Revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii a fost ploaia timpurie, dar ploaia târzie va fi mai abundentă. Duhul Sfânt aşteaptă ca noi să-L cerem şi să-L primim. Puterea Duhului Sfânt Îl va descoperi încă odată pe Domnul Hristos în plinătatea slavei Sale. Oamenii vor înţelege valoarea Mărgăritarului de mare preţ şi vor declara asemenea apostolului Pavel: ‘Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos, Isus, Domnul meu’ (Filipeni 3,7.8)”. – Parabolele Domnului Hristos, p.121.

„Voi stabiliţi venirea Domnului prea departe. Am văzut că ploaia târzie vine la fel de neaşteptat ca strigătul de la miezul nopţii şi de zece ori mai puternică”. – Spalding and Magan, p.4.

Efesul şi Smirna se repetă în istoria Laodiceii, iar istoria Laodiceii este timpul când se împlinesc ultimele şase versete din Daniel 11. Versetele acestea redau evenimentele legate de încheierea timpului de probă – ele sunt „cărticica”. Am identificat anterior că peceţile şi trâmbiţele din Apocalipsa funcţionează pe baza principiului repetării şi al dezvoltării celor şapte biserici din Apocalipsa 2 şi 3. Prima pecete, reprezentată de calul alb, repetă şi dezvoltă biserica Efes, iar pecetea a doua, reprezentată de calul roşu, repetă şi dezvoltă biserica Smirna. Totuşi, calul alb biruitor al primei peceţi reprezintă şi biserica triumfătoare din timpul ploii târzii. Zaharia vorbeşte despre adevărul acesta:

„Cereţi de la Domnul ploaie, ploaie de primăvară! Domnul scoate fulgerele, şi vă trimite o ploaie îmbelşugată, pentru toată verdeaţa de pe câmp. Căci terafimii vorbesc nimicuri, ghicitorii proorocesc minciuni, visurile mint şi mângâie cu deşertăciuni. De aceea, ei rătăcesc ca o turmă, sunt nenorociţi, pentru că n-au păstor. Mânia Mea s-a aprins împotriva păstorilor, şi voi pedepsi pe ţapi. Căci Domnul oştirilor Îşi cercetează turma, casa lui Iuda, şi o va face ca pe calul Său de slavă în luptă. Din el va ieşi Piatra din capul unghiului, din el va ieşi ţăruşul, din el va ieşi arcul de război; din el vor ieşi toate căpeteniile laolaltă. Ei vor fi ca nişte viteji care calcă în picioare noroiul de pe uliţe; în luptă, se vor lupta, pentru că Domnul va fi cu ei; iar călăreţii vor fi acoperiţi de ruşine. Voi întări casa lui Iuda, şi voi izbăvi casa lui Iosif; îi voi aduce înapoi, căci Mi-este milă de ei, şi vor fi ca şi când niciodată nu i-aş fi lepădat; căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, şi-i voi asculta. Efraim va fi ca un viteaz; inima lor se va bucura ca de vin; fiii lor vor vedea lucrul acesta şi se vor veseli, inima lor se va bucura în Domnul. Le voi fluiera şi-i voi aduna, căci i-am răscumpărat, şi se vor înmulţi cum se înmulţeau odinioară. Îi voi risipi printre popoare, şi îşi vor aduce aminte de Mine în ţări depărtate; vor trăi împreună cu copiii lor, şi se vor întoarce. Îi voi aduce înapoi din ţara Egiptului, şi-i voi aduna din Asiria; îi voi aduce în ţara Galaadului şi în Liban, şi nu le va ajunge locul. Israel va trece prin strâmtorile mării, va lovi valurile mării şi toate adâncimile râului Nil se vor usca; mândria Asiriei va fi frântă, şi toiagul de cârmuire al Egiptului va pieri. Îi voi întări în Domnul, şi vor umbla în Numele Lui, zice Domnul!” (Zaharia 10).

Istoria tuturor mişcărilor de reformă este o paralelă a istoriei celor 144000, iar istoria aceasta este istoria Laodiceii. [19] Istoriile paralele ale tuturor bisericilor din Apocalipsa 2 şi 3 se repetă în istoria Laodiceii. Ultimele şase versete din Daniel 11 redau evenimentele legate de încheierea timpului de probă pe care, în conformitate cu Ellen White, mulţimile din adventism nu le înţeleg. Versetele acestea reprezintă evenimentele care duc până în momentul când Mihail se ridică în picioare, dar se împlinesc în istoria profetică a Laodiceii.

În timpul sfârşitului pentru cei 144000, în 1989, „Leul din seminţia lui Iuda” a desigilat ultimele şase versete din Daniel 11 pentru „cercetătorii profeţiei” care căutau „încoace şi încolo” în Cuvântul profetic al lui Dumnezeu. Când „Leul din seminţia lui Iuda” a adus o „creştere a cunoştinţei” cu privire la versetele acestea, succesiunea evenimentelor descrise de ele a fost recunoscută şi propovăduită. În 11 septembrie, 2001, „Leul din seminţia lui Iuda” a coborât spre a confirma principiul profetic pe care îl identificase ca fiind cheia înţelegerii soliei speciale pentru generaţia aceasta.

Cheia a fost reprezentată în Apocalipsa 10, când „cele şapte tunete” urmau să fie pecetluite până înainte de încheierea timpului de probă, în conformitate cu Apocalipsa 22,10-11. Ellen White a comparat pecetluirea celor „şapte tunete”, cu pecetluirea cărţii lui Daniel. Mai mult, ea a spus că cele „şapte tunete” au reprezentat evenimentele care au avut loc în istoria millerită, dar a adăugat şi că ele reprezintă, de asemenea, evenimentele viitoare care se vor desfăşura în ordinea lor. Cele „şapte tunete” reprezintă şi confirmă principiul că istoria millerită se repetă în istoria celor 144000, iar din 2001 „Leul din seminţia lui Iuda” nu numai că a confirmat acest aspect profund al lucrării Sale, ci şi a scos în evidenţă importanţa unei înţelegeri corecte a cărţii celei mici – aceste ultime şase versete – în termenii unei probleme de viaţă şi moarte.

În următorul număr al revistei noastre, vom demonstra cum şi de ce ultimele şase versete din Daniel 11 sunt solia îngerului al treilea.

„Tirania ideală este cea produsă din neştiinţă chiar de victimele ei. Sclavii perfecţi sunt, prin urmare, cei care se supun sclaviei singuri, bucuroşi şi fără să îşi dea seama.

„Zguduirea iniţială produsă de un adevăr este direct proporţională cu profunzimea cu care a fost crezută o minciună. Nu faptul că pământul este rotund i-a tulburat pe oameni, ci faptul că pământul nu era plat. Când o ţesătură de minciuni frumos împachetate le-a fost vândută maselor de-a lungul generaţiilor, adevărul va părea cât se poate de absurd, iar cel care îl rosteşte va părea un nebun care delirează”. – Dresden James.

„Fiecărui om care a avut lumina adevărului prezent îi revine datoria de a dezvolta adevărul acela la un nivel mai înalt, decât cel la care a fost dezvoltat înainte. Domnul ne va considera răspunzători pentru influenţa pe care am fi putut să o exercităm, dar nu am exercitat-o, din cauză că nu am încercat cu seriozitate să înţelegem care este responsabilitatea noastră în lumea aceasta. Nu trebuie să credem că, deoarece suntem doar o lumină firavă, nu trebuie să fim atenţi pentru a străluci. Valoarea cea mare a luminii noastre constă în faptul de a străluci în mijlocul întunericului moral al lumii – de a străluci nu spre a ne face pe plac şi a ne slăvi pe noi înşine, ci pentru onoarea lui Dumnezeu. Dacă Îi slujim lui Dumnezeu şi lucrarea noastră corespunde cu abilitatea pe care ne-a dat-o El, acesta este lucrul pe care îl aşteaptă Dumnezeu de la noi”. – Review and Herald, 21 septembrie, 1897.

Frate Jeff:

Am primit recent un email de la un frate care îmi cerea să explic o problemă ce apare cu privire la interpretarea profetică făcută de Josiah Litch, care a prezis corect căderea Imperiului Otoman în 11 august, 1840 şi a adus o putere minunată mişcării millerite, din cauză că a dovedit acurateţea [20] principiului an/zi în calculul profetic.

S-a afirmat că până şi Josiah Litch s-a dezis de interpretarea lui, din cauza acestei probleme. Nu ştiu dacă este aşa, dar ştiu că, din nefericire, Litch a fost unul dintre cei ce au refuzat lumina mai mare de după 1844 şi a căzut, dar faptul acesta nu Îl face pe Dumnezeu mincinos.

Pentru cei care nu au auzit-o, problema este următoarea: Din cauza schimbării făcute în calendar de papa de la Roma în 1582, perioada din Apocalipsa 9,15 ar fi trebuit să se încheie în 21 august, nu în 11 august. Primele mele gânduri cu privire problema aceasta au fost că partea importantă a constat în faptul că evenimentele profetice au dat putere mişcării şi solia a fost vestită în lumea întreagă, aşa cum era arătat în Apocalipsa 10. Nu este nicio îndoială că profeţia s-a împlinit.

Totuşi, de atunci m-am gândit mult la situaţia aceasta, am meditat şi      m-am rugat cu privire la ea. Am ştiut că era un răspuns şi m-am rugat să îl descopăr. Apoi, noaptea trecută, în meditaţiile mele, am găsit răspunsul – a fost aşa de simplu, încât l-am trecut cu vederea. Ca de obicei, Biblia este propriul interpret desăvârşit! Citeşte textul următor:

Apocalipsa 9,15: „Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni”.

Observă ordinea elementelor de timp – este exact opusă felului în care le-am reda noi oamenii – noi am pune mai întâi partea cea mai lungă, apoi celelalte, iar la sfârşit partea cea mai scurtă – aşa procedăm noi când calculăm profeţia aceasta. Totuşi, nu este ceea ce spune Biblia – deoarece pune „ceasul” mai întâi.

Această perioadă începe în 27 iulie, 1449. Prin urmare, dacă adăugăm ceasul – ne conduce până în 11 august 1449 – apoi adăugăm ziua, apoi luna, iar apoi anul şi ajungem la 11 august 1840. Schimbarea făcută de papa în calendar a avut loc în octombrie 1582, prin urmare, nu are absolut niciun efect asupra profeţiei, dacă este calculată corect şi dacă, după ce este adăugat ceasul, la 1449, restul sunt ani, iar schimbarea calendarului nu are niciun efect asupra rezultatului.

Crezi că este o întâmplare faptul că Domnul a făcut profeţia în modalitatea aceea? În niciun caz! Acesta este încă un exemplu cu privire la lucrarea minunată a Dumnezeului nostru, care ştie viitorul şi conduce ‘roatele din roţi’ fără greşeală. Fraţi şi surori, avem o platformă profetică solidă pe care să stăm – să nu coborâm niciodată de pe ea, până când vom păşi în Împărăţia Domnului şi Împăratului nostru – Palmoni, Numărătorul cel Minunat! (Daniel 8,13 – ebraică). PT – Canada, http://www.remnant-prophecy.com

Frate Pippenger:

Când vorbim despre faptul că Hristos ilustrează sfârşitul de la început, ce istorisiri biblice ilustrează acest fapt? Sunt familiarizată cu istoria Ierusalimului din vechime, care a fost rezidit la al treilea decret, iar apoi istoria Ierusalimului modern, care este rezidit la al treilea decret. Mai există şi alte ilustraţii similare acesteia? Dacă sunt, unde se află? Avem un mic grup de studiu biblic şi vom parcurge subiectul acesta marţi seara. Mulţumesc pentru timpul tău şi pentru binecuvântarea pe care au constituit-o studiile tale pentru mine. Îmi place îndeosebi să folosesc cheile profetice în studiul Bibliei. – BP – AR.

Soră BP:

Îmi vin în minte câteva exemple:

1) Evenimentul istoric care marchează începutul celor 1260 de ani de supremaţie papală a avut loc, când conducătorul goţilor a fost alungat din Roma, în 538, şi s-a încheiat când papa a fost înlăturat din Roma, în 1798.

2) Cei 391 de ani ai profeţiei celor 15 zile din Apocalipsa 9,14.15 au început, când ultimul împărat al Romei Răsăritene a renunţat la suveranitatea naţională în faţa celor patru mari sultani otomani şi s-a încheiat când ultimul sultan otoman a renunţat la suveranitatea naţională în faţa celor patru mari puteri europene.

3) Profeţiile celor 1290 şi 1335 de ani din Daniel 12 au început în 508, când a început lucrarea de pregătire necesară pentru a pune papalitatea pe tronul lumii. Aceasta este marcată de [21] alungarea vizigoţilor, care a fost îndeplinită de regele francez Clovis. Acest fapt a avut loc în 508 şi tot în 508 a avut loc trecerea dispensaţiunii satanice de la păgânism (când a fost înlăturat), la papalitate (când a început să fie instaurată).

Cei 1290 de ani încep în 508 cu o victorie militară a unui rege francez şi se încheie în 1798 tot cu o victorie militară a unui rege francez. Cei 1335 de ani încep în 508 cu o schimbare a dispensaţiunii satanice (de la păgânism, la papalitate) şi se încheie în 1843 cu o schimbare a dispensaţiunii satanice (de la papalitate, la profetul mincinos).

4) Profeţia celor 2520 de ani împotriva regatului de sud al lui Iuda a început prin călcarea legământului şi s-a încheiat în 1844 prin refacerea legământului.

5) Profeţia celor 2520 de ani împotriva regatului de nord al Israelului a început odată cu luarea în robie a împăratului Israelului (împăratul de la miazănoapte) şi s-a încheiat cu luarea în robie a papei (împăratul de la miazănoapte).

6) Cei 2300 de ani au început la decretul al treilea şi s-au încheiat la solia a treia.

7) Cartea lui Daniel începe cu un război literal împotriva unui Israel literal (Babilonul fiind biruitor) şi se încheie cu un război între Babilonul spiritual şi Israelul spiritual (Israelul fiind biruitor).

8) Biblia începe cu creaţiunea pământului şi se încheie cu re-creaţiunea pământului înnoit.

Jeff.

Salut Jeff,

Sunt un pastor AZS din Australia.

Am ascultat recent câteva dintre prezentările tale cu privire la cei 2520 de ani şi am găsit un material cu adevărat excelent în ele. Mulţumesc pentru cercetările pe care le-ai făcut. Am găsit câteva binecuvântări în ele. Recent, am ţinut o predică în care am inclus cei 2520 de ani. După acea predică, o persoană mi-a indicat un citat din Tragedia veacurilor, cu privire la faptul că cele 2300 de zile constituie profeţia cea mai lungă legată de timpul sfârşitului. Acest citat se află la pagina 351:

„Experienţa ucenicilor care au predicat ‘Evanghelia Împărăţiei’ la prima venire a lui Hristos îşi are corespondentul în experienţa acelora care au predicat solia celei de a doua veniri a Sa. După cum ucenicii au mers predicând: ‘S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape’, tot astfel Miller şi tovarăşii lui au predicat că perioada profetică din urmă şi cea mai lungă, scoasă în evidenţă de Biblie, era gata să se încheie; că judecata era aproape, iar împărăţia veşnică urma să se arate. Predicarea venirii, de către ucenici, se întemeia pe cele şaptezeci de săptămâni din Daniel capitolul 9. Dar solia lui Miller şi a tovarăşilor săi anunţa încheierea celor 2300 de zile, din Daniel 8,14, din care cele şaptezeci de săptămâni erau doar o parte. Predicarea fiecăruia s-a întemeiat pe împlinirea unei alte părţi din aceeaşi mare perioadă profetică”.

Poţi să comentez citatul acesta şi să ne împărtăşeşti gândurile tale? Am verificat versiunea din 1888 a cărţii şi propoziţia aceasta nu apare acolo. Ajutorul tău cu privire la acest citat ar fi preţios, deoarece eu văd dovezi foarte convingătoare pentru cei 2520 de ani.

În al doilea rând, poţi să comentezi cu privire la nota suplimentară ataşată declaraţiei din Early Writings, p.74? Aici este nota suplimentară, aflată la pagina 86.

„Viziunea că Domnul ‘Îşi întinsese mâna pentru a doua oară spre a salva rămăşiţa poporului Său’, de la pagina 74, se referă doar la unirea şi puterea care au existat cândva în mijlocul acestor aşteptători ai lui Hristos şi la faptul că El începuse să unească şi să aducă la existenţă din nou pe poporul Său”.

Din acest pasaj înţeleg că Ellen White se referă la împrăştierea de după dezamăgirea din 1844, deoarece aceia au fost cei ce aşteptau venirea lui Hristos şi acum erau adunaţi. Aş fi recunoscător să aflu gândurile tale cu privire la acest pasaj. Multe binecuvântări, AE – Australia. [22]

Pastor AE:

Eu am încetat să identific pasajul din Early Writings ca fiind împrăştierea din cei 2520, din cauza comentariului din nota suplimentară. Eu nu cred că este incorect ce am prezentat, dar pur şi simplu înţeleg acest punct ca fiind un loc în care oamenii ar putea să se poticnească (îndeosebi, când sunt mulţi care îi încurajează pe alţii să se poticnească de lucrurile pe care le prezentăm noi). Când am prezentat pasajul din Early Writings pentru prima dată, uitasem de nota suplimentară, deşi eram familiarizat cu ea. Înţeleg că este un argument împotriva întregului mesaj legat de 2520, aşa că am renunţat la acest pasaj.

Eu cred că avem dovezi ample care susţin că împrăştierea din perioada 1844-1850 este o paralelă a împrăştierii din profeţia celor 2520 de ani. Spun acest lucru, din câteva motive. Voi cita doar puţine.

În Early Writings, Ellen White se referă la perioada 1844-1850, dar ea asociază acest timp de adunare cu întinderea pentru a doua oară a mâinii lui Dumnezeu spre a aduna rămăşiţa poporului lui Dumnezeu – o expresie din Isaia 11,11. Pare clar că aplicaţia principală a celei de a doua adunări din Isaia nu este aducerea la existenţă a Israelului spiritual modern, în 1844, ci este adunarea finală ce se îndeplineşte în timpul ploii târzii/cei 144000.

„Aceste profeţii cu privire la o mare redeşteptare spirituală într-o vreme de întunecime profundă îşi găsesc împlinirea în liniile înaintate ale centrelor misionare, care ajung în cele mai îndepărtate regiuni ale pământului. Grupele de misionari în ţările păgâne au fost asemănate de prooroc cu nişte semne puse pentru călăuzirea acelora care caută lumina adevărului.

„‘În ziua aceea’, zice Isaia, ‘Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El şi slava va fi locuinţa Lui. În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său…. El va înălţa un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda de la cele patru capete ale pământului’ (Isaia 11,10-12)”. – Profeţi şi Regi, p.375-376.

Împrăştierea din perioada 1844-1850 se încheie cu adunarea şi prefigurează împrăştierea din visul lui Miller. O examinare atentă a împrăştierii din visul lui Miller plasează adunarea – reprezentată de Omul care mătură gunoiul şi adună giuvaerurile – la sfârşitul lumii. Prin urmare, vreau să spun că eu nu mai folosesc deloc ilustraţia pe care o menţionezi, deoarece, dacă cineva are o înţelegere superficială a diferitelor împrăştieri şi adunări din istoria biblică, acea înţelegere superficială îl poate determina să respingă întregul mesaj cu privire la cei 2520 de ani. Eu nu am înţeles problema aceasta la început, dar o înţeleg acum. Foarte puţini mi-au pus întrebarea aceasta, de fapt, tu eşti doar al doilea, dar cred că putem să înţelegem împrăştierea din perioada 1844-1850 ca o ilustraţie a împrăştierii adventismului din visul lui Miller, întocmai cum şi împrăştierea Israelului din vechime este tot un adevăr paralel. Prin urmare, adunarea din 1844 prefigurează atât adunarea din 1850, cât şi adunarea celor 144000 din ceasul al unsprezecelea al parabolei lucrătorilor de la sfârşitul timpului.

Alături de aceste gânduri, aş spune că aplicaţia cea mai precisă a termenului „pustiirea Sionului” este împrăştierea din profeţia celor 2520 de ani, deşi Ellen White foloseşte acel termen tocmai în legătură cu declaraţiile la care se face referire în Early Writings.

„… Îngerul a spus: Pustiirile Sionului s-au îndeplinit. Am văzut că el l-a îndepărtat pe primul şi l-a stabilit pe al doilea, adică, aceia care au fost în credinţă vor ajunge răzvrătiţi şi lepădaţi, iar alţii [23] care nu auziseră doctrina adventistă şi nu o respinseseră vor primi adevărul şi le vor lua locul”. – Manuscript Releases, vol.5, p.202.

Aici, „pustiirile Sionului” sunt puse în legătură cu îndepărtarea primilor şi pentru a-i stabili pe următorii, fapt ce are o aplicaţie mai precisă la sanctuarul pământesc şi la sanctuarul ceresc, la primul şi cel de-al doilea legământ şi, chiar mai specific, la contextul Israelului din vechime şi cel modern. Acest fapt identifică sfârşitul împrăştierii în 1844, dar ea îl foloseşte în contextul încheierii împrăştierii în perioada 1844-1850.

„Îngerul a zis: Pustiirile Sionului sunt îndeplinite – timpul de împrăştiere a trecut…”. – Spalding and Magan, p.4.

În orice caz, eu nu mai prezint acel argument din Early Writings, deşi cred că este valabil. Sper că înţelegi.

Cu privire la cei 2520 de ani şi la comentariul legat de perioada cea mai lungă a timpului profetic. William Miller a descoperit prima dată cei 2520 de ani, iar el ne informează că tocmai aceasta a fost profeţia care l-a condus la cei 2300 de ani. El a înţeles că aceste profeţii sunt legate între ele şi aşa este. Ele sunt legate între ele, la fel cum sunt legate profeţiile celor 1290 şi 1335 de ani din Daniel 12. Atât profeţia celor 1290 de ani, cât şi a celor 1335 de ani încep cu acelaşi eveniment istoric, în 508, şi au o legătură relevantă, de asemenea, în termenii faptelor pe care le reprezintă. Tot astfel sunt legate şi profeţiile celor 2520 şi 2300 de ani.

Istoricii ne spun că de la 1842, până la strigătul de la miezul nopţii, toţi milleriţii au predicat acelaşi mesaj, iar mesajul a fost cel reprezentat pe harta din 1843. Toţi au predicat atât profeţia celor 2520, cât şi a celor 2300 de ani, dar, întocmai asemenea lui Miller, ei au înţeles că ambele erau legate între ele. Chiar în citatul pe care l-ai prezentat, Ellen White menţionează cele şaptezeci de săptămâni şi spune că au fost o parte din profeţia celor 2300 de ani. Profeţiile care sunt legate între ele constituie o parte a aceleiaşi profeţii pe care milleriţii au înţeles-o şi au predicat-o, susţinând că profeţia celor 2520 de ani era legată de profeţia celor 2300 de ani. Declaraţia lui Ellen White („Miller şi asociaţii lui au proclamat că perioada profetică cea mai lungă şi ultima scoasă în evidenţă în Biblie era pe punctul să se încheie”) este în acord cu înţelegerea millerită cu privire la relaţia dintre ambele profeţii şi cu felul în care ei au prezentat ambele profeţii.

Acesta este un punct asupra căruia unii se poticnesc, dar corespunde corect cu ce au predicat ei şi ne îngăduie să împlinim porunca următoare:

„Toate soliile vestite în 1840-1844 trebuie să fie propovăduite cu putere acum, pentru că sunt mulţi oameni care s-au rătăcit. Soliile trebuie să ajungă la toate bisericile. – Manuscript Releases, vol.21, p.437.

Dacă profeţia celor 2520 de ani nu este perioada cea mai lungă de timp profetic, atunci cum aş putea eu să prezint mesajul acela cu putere acum? Dacă nu este o profeţie cu privire la timp, atunci este o greşeală din partea milleriţilor, dar, în orice caz, ei au predicat-o în perioada 1840-1844. Dacă recunosc relaţia dintre cei 2300 ani şi cei 2520 de ani într-o modalitate fundamentală, aşa cum au făcut Miller şi tovarăşii lui, atunci pot să înţeleg declaraţia inspirată pe care o citezi într-o modalitate care să susţină ambele pasaje. Dacă nu pot să înţeleg cei 2520 în modalitatea aceasta, nu numai că îmi voi pune întrebări mari cu privire la felul în care milleriţii au înţeles cei 2520 de ani, ci voi pune la îndoială şi integritatea Spiritului Profetic.

Eu am o opinie personală, aşa că nu sunt dogmatic cu privire la ea. Chiar dacă este corectă, nu am convingerea că este important să o promovez. Această opinie este următoarea.

Prima dată când am recunoscut că primii 2520 de ani s-au încheiat în 1798 şi ceilalţi 2520 de ani s-au încheiat în 1844 [24] şi că între cele două încheieri era o diferenţă de 46 de ani, precum şi faptul că iudeii declaraseră în Ioan 2,20 că au trebuit 46 de ani pentru construirea templului, am avut propria mea mică epifanie. Mi-am dat seama că iudeii au făcut acea declaraţie cu privire la lipsa lor de dispoziţie de a înţelege ce le spunea Hristos despre trupul Său ca templu şi am recunoscut, de asemenea, că tocmai această neînţelegere a fost folosită mai târziu ca premisă falsă pentru a-L răstigni.

Ca urmare, am recunoscut că, dintre toate adevărurile profetice pe care le prezentăm, cel cu privire la cei 2520 de ani este acela cu privire va apărea zguduirea. Nu pot să spun că am o dovadă cu privire la acest fapt, deoarece multe dintre concepţiile pe care le prezentăm sunt atacate, dar cea legată de cei 2520 de ani este printre primele pe listă. În legătură cu cei 2520 de ani sunt unele aspecte, cum ar fi această declaraţie la care faci referire, dincolo de care mulţi nu pot să treacă, deşi aceia care nu pot să treacă dincolo de ele încă nu au fost în stare să împace problemele ce apar, dacă iau în considerare numeroasele declaraţii de susţinere ale lui Ellen White în legătură cu solia care a fost predicată în perioada aceea şi care a inclus cei 2520 de ani.

„Deşi a dat dovezi ample pentru credinţă, Dumnezeu nu va îndepărta niciodată toate scuzele pentru necredinţă. Toţi cei care caută cârlige de care să îşi agaţe îndoielile, le vor găsi. Cei care refuză să accepte şi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, până când orice obiecţie va fi îndepărtată şi nu va mai fi nicio ocazie pentru îndoială, nu vor ajunge niciodată la lumină”. – Tragedia veacurilor, p.527.

Cum să-l înfrângem pe Satana

„Care sunt subiectele în această mare luptă dintre bine şi rău? De ce a avut Satana aşa de mult succes în a încurca atât de mulţi oameni? Cum putem să tratăm cu îndoielile noastre şi să le biruim?

„Marea luptă dintre Hristos şi Satana, care s-a desfăşurat timp de aproape şase mii de ani, se va încheia în curând, iar cel rău îşi dublează din nou eforturile pentru a înfrânge lucrarea lui Hristos în favoarea omului şi pentru a ţine strâns sufletele în capcanele lui. Scopul pe care caută el să îl atingă este să-i ţină pe oameni în întuneric şi nepocăinţă, până când lucrarea de mijlocire a Mântuitorului se încheie şi nu mai există o jertfă pentru păcat.

„Dacă nu se face niciun efort special pentru a ne împotrivi puterii lui, dacă indiferenţa predomină în biserică şi în lume, Satana nu este îngrijorat, deoarece el nu se află în niciun pericol de a-i pierde pe cei ce îi ţine robi ai voinţei lui. Totuşi, când atenţia este atrasă asupra lucrurilor veşnice şi sufletele se întrebă: ‘Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?’ el este prezent, căutând să lupte cu o putere egală cu puterea lui Hristos şi să contracareze influenţa Duhului Sfânt.

„Scripturile declară că într-o ocazie, când îngerii lui Dumnezeu au venit înaintea Domnului, Satana a venit şi el împreună cu ei (Iov 1,6), nu pentru a se închina înaintea Împăratului veşnic, ci pentru a-şi promova planurile răutăcioase împotriva celui neprihănit. El este prezent cu acelaşi scop în locurile unde oamenii se adună spre a se închina lui Dumnezeu. Deşi este ascuns de privirile noastre, el lucrează cu toată sârguinţa pentru a pune stăpânire pe mintea închinătorilor. Asemenea unui general abil, el îşi face planurile dinainte. Când vede că solul lui Dumnezeu cercetează Scripturile, el observă subiectul ce le va fi prezentat oamenilor. Apoi, îşi foloseşte viclenia şi inteligenţa spre a controla circumstanţele în aşa fel, încât solia să nu ajungă la aceia pe care îi amăgeşte tocmai cu privire la acel punct. Cei care au nevoia cea mai mare de avertizare vor fi nevoiţi să ia parte la vreo afacere care cere prezenţa lor, sau vor fi împiedicaţi prin alte mijloace să audă cuvintele care ar putea să se dovedească pentru ei ca o mireasmă de viaţă spre viaţă”. – Darkness Before Dawn, p.5.