Planul lui Dumnezeu pentru biserica Sa

Volumul 15, nr. 1, ianuarie 2011

Istoria faptelor apostolilor, p.15

„Despre Israel, Dumnezeu a spus: ‘Te sădisem ca o vie minunată şi de cel mai bun soi: Cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?’ (Ieremia 2,21). ‘Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade’ (Osea 10,1). ‘Acum, dar – zice Domnul – locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via mea: Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu Mă aşteptam să facă struguri buni?’

„‘Vă voi spune însă acum ce voi face viei Mele: Îi voi smulge gardul ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curăţită, nici săpată; spini şi mărăcini vor creşte în ea; voi porunci şi norilor să nu mai ploaie peste ea. Via Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sunt viţa pe care o iubea. El Se aştepta la judecată şi când colo, iată sânge vărsat! Se aştepta la dreptate şi când colo, iată strigăte de apăsare!’ (Isaia 5,3-7). ‘Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită; n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută, ci le stăpâniţi cu asuprire şi cu asprime!’ (Ezechiel 34,4).

„Conducătorii iudei se socoteau prea înţelepţi ca să mai aibă nevoie de învăţătură, prea drepţi ca să mai aibă nevoie de mântuire, prea onoraţi ca să mai aibă nevoie de cinstea care vine de la Hristos. Mântuitorul S-a întors de la ei spre a le încredinţa altora privilegiile de care abuzaseră şi lucrarea pe care o neglijaseră. Slava lui Dumnezeu trebuia descoperită. Cuvântul Său, statornicit. Împărăţia lui Dumnezeu trebuia stabilită în lume. Mântuirea lui Dumnezeu trebuia făcută cunoscut în cetăţile pustiei; şi ucenicii erau chemaţi să facă lucrarea pe care conducătorii iudei n-au făcut-o”. – Istoria faptelor apostolilor, p.15. [3]

Frate Jeff,

Din ultimul tău email şi din comentariile tale de la Pine Valley, înţeleg că spui specific că mesajul despre islam în profeţia biblică (al treilea vai, etc.) este adevărul prezent, mesajul crucial din timpul nostru.

M-am întrebat doar de ce, dintre toate mesajele pe care le susţii (necurmatul, cei 2520, Daniel 11,40-45, cele opt capete din Apocalipsa 17, cele şapte trâmbiţe, cei trei Ilie, etc., etc.) crezi că islamul este mesajul crucial? Şi de ce acum? Sau, ca să mă exprim astfel, „De când a ajuns acesta punctul cheie al tuturor mesajelor tale?”

Oare pentru că „zvonurile de la răsărit” şi „îngerul care coboară de la răsărit” este solia sigilării, tu ai ajuns la concluzia că islamul („vântul de la răsărit” din profeţie) trebuie să fie solia crucială acum, deoarece suntem în timpul sigilării? Sau este pur şi simplu pentru că islamul aduce următorul eveniment profetic, înainte de legea duminicală şi de încheierea timpului nostru de probă, făcând ca această informaţie să fie esenţială pentru înţelegerea noastră?

Mulţumesc pentru anii lucrării tale de slujire. – AS-England.

Frate AS,

Nu îmi amintesc punctele accentuate la Pine Valley, dar eu îmi bazez concluzia pe Isaia 27. „Islamul” este pur şi simplu rezumatul meu cu privire la „dezbatere”, deşi pasajul din Isaia precizează câteva caracteristici specifice care fac parte din dezbatere.

„În ziua aceea, cântaţi o cântare asupra viei celei mai alese: ‘Eu, Domnul, sunt Păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi şi noapte ca să n-o vatăme nimeni’.

„N-am nicio mânie. Dar dacă voi găsi mărăcini şi spini, voi merge la luptă împotriva lor, şi-i voi arde pe toţi, afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.

„În vremile viitoare, Iacov va prinde rădăcină, Israel va înflori şi va odrăsli, şi va umplea lumea cu roadele lui.

„L-a lovit oare Domnul cum a lovit pe cei ce-l loveau? L-a ucis El cum a ucis pe cei ce-l ucideau?

„Cu măsură l-ai pedepsit în robie, luându-l cu suflarea năprasnică a vântului de răsărit. Astfel nelegiuirea lui Iacov a fost ispăşită, şi iată rodul iertării păcatului lui: Domnul a făcut toate pietrele altarelor ca nişte pietre de var prefăcute în ţărână; idolii Astarteii şi stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27,2-9).

„În ziua aceea, cântaţi o cântare asupra viei [4] celei mai alese: ‘Eu, Domnul, sunt Păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi şi noapte ca să n-o vatăme nimeni”.

Israelul, care este adventismul, este via Domnului.

„Via Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sunt viţa pe care o iubea. El se aştepta la judecată, şi când colo, iată sânge vărsat! Se aştepta la dreptate, şi când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5,7).

Pasajul din capitolul 27 este împlinirea finală şi deplină a parabolei viei, al cărei punct culminant este manifestarea şi separarea celor două clase de închinători.

„Ca popor, iudei au dat greş în ce priveşte împlinirea scopului lui Dumnezeu, iar via le-a fost luată. Privilegiile pe care le-au folosit în mod abuziv şi lucrarea pe care au privit-o cu uşurătate le-au fost încredinţate altora.

„Parabola viei nu i se aplică doar poporului iudeu. Ea conţine o învăţătură şi pentru noi. Biserica din această generaţie a fost înzestrată de Dumnezeu cu privilegii şi binecuvântări mari, iar El aşteaptă roade corespunzătoare”. – Parabolele Domnului Hristos, p.296.

Parabola viei scoate în evidenţă înlăturarea din adventism a acelora care neglijaseră să împlinească planul lui Dumnezeu de a prezenta solia adevărului prezent, pe care Leul din seminţia lui Iuda o desigilase în 1989, prin căderea Uniunii Sovietice, fiind o împlinire a Daniel 11,40. Desigilarea din ultimele şase versete din Daniel 11, care a avut loc imediat după 1989, a fost o paralelă a desigilării pasajului din Daniel 8,14 pentru milleriţi.

Daniel 8,14 identifică începerea judecăţii din 22 octombrie, 1844, iar propovăduirea soliei de avertizare este reprezentată de primul înger din Apocalipsa 14. Îngerul acela a sosit în 1798. Acestea sunt faptele profetice trecute adesea cu vederea de adventiştii de ziua a şaptea.

Adventiştii înţeleg că milleriţii au proclamat prima solie îngerească, iar istoricii ne vorbesc despre trei sute de predicatori milleriţi care au îndeplinit lucrarea de propovăduire a soliei, din mai, 1842, până la prima dezamăgire din 22 martie, 1844. Toţi cei trei sute de predicatori milleriţi au folosit în lucrarea lor în exclusivitate harta pionierilor din 1843. Ei au vestit prima şi chiar a doua solie îngerească şi au folosit în acest scop harta din 1843, dar prima şi a doua solie îngerească din Apocalipsa 14 nu au fost reprezentate nici unde pe hartă.

Mesajul propovăduit de milleriţi a fost Daniel 8,14 şi diferitele profeţii asociate, care erau reprezentate pe hartă, dar lucrarea de proclamare a acelui mesaj este reprezentată simbolic de prima şi a doua solie îngerească din Apocalipsa 14. Predicatorii şi teologii adventismului din zilele noastre se ocupă de conţinutul teologic asociat cu cele trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, dar rareori le aplică aşa cum a făcut-o Ellen White şi cum au fost aplicate în istoria adventistă.

„Am avut ocazii preţioase de a câştiga experienţă. Am trecut prin perioadele soliilor celor trei îngeri. Ei sunt reprezentaţi zburând prin mijlocul cerului, proclamând o solie de avertizare pentru lume şi având o misiune specială pentru oamenii care trăiesc în ultimele zile ale istoriei acestui pământ. Nimeni nu aude glasul acestor îngeri, deoarece ei sunt un simbol al poporului lui Dumnezeu, care lucrează în armonie cu cerul. Bărbaţi şi femei, iluminaţi de Duhul lui Dumnezeu, sunt sfinţiţi prin adevăr şi proclamă cele trei solii în ordinea lor”. – Schiţe din viaţă, p.429.

„Un alt înger trebuie să vină din cer. Acest înger reprezintă vestirea soliei strigătului [5] cu glas tare, care trebuie să vină de la cei ce se pregătesc să strige cu putere şi cu un glas tare: ‘A căzut, a căzut Babilonul cel mare şi a ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat şi o închisoare a oricărei păsări necurate’ (Apocalipsa 18,1.2)”. – Selected Messages, cartea 3, p.412.

„Ioan a văzut ‘un alt înger care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui’ (Apocalipsa 18,1). Lucrarea aceea este vocea poporului lui Dumnezeu care a proclamat o solie de avertizare pentru lume”. – The 1888 Materials, p.926.

Cei trei îngeri din Apocalipsa 14 şi chiar din capitolul 18 reprezintă profetic lucrarea pe care poporul lui Dumnezeu o îndeplineşte, vestind atât începutul, cât şi încheierea judecăţii. Lucrarea milleriţilor este reprezentată de primul şi cel de-al doilea înger din Apocalipsa 14, iar mesajul milleriţilor a fost Daniel 8,14. Milleriţii au îndeplinit planul lui Dumnezeu pentru ei şi sunt fără vină, deşi în adventismul din zilele noastre sunt multe glasuri care nu fac nimic altceva, decât să submineze adevărurile pe care Dumnezeu le-a întemeiat, folosindu-i pe milleriţi. Acei învăţători falşi sunt foarte activi în prezentarea dovezilor, deoarece ei cred că milleriţii au tras concluzii greşite, şi caută să arate cât de mulţi milleriţi s-au rătăcit din punct de vedere spiritual. Nu aşa i-a judecat Dumnezeu.

„Am văzut că dezamăgirea acelora care au crezut în venirea Domnului în 1844 nu a fost la fel de mare ca dezamăgirea primilor ucenici. Profeţia s-a împlinit în prima şi a doua solie îngerească. Acestea au fost vestite la timpul potrivit şi au îndeplinit lucrarea pe care a rânduit-o Dumnezeu”. – Early Writings, p.245.

Când au îndeplinit lucrarea de propovăduire a primelor două solii îngereşti, milleriţii nu numai că au predicat mesajul lor, ci l-au şi experimentat.

„Îngerii lui Dumnezeu l-au însoţit pe William Miller în misiunea lui. El a fost neclintit şi neînfricat, proclamând solia care i-a fost încredinţată. O lume care zăcea în nelegiuire şi răceală, o biserică lumească au fost suficiente pentru a pune în mişcare toate energiile lui şi pentru a-l determina să îndure de bunăvoie truda, lipsurile şi suferinţa. Deşi creştinii declaraţi şi lumea i s-au împotrivit, iar Satana şi îngerii lui l-au lovit, el nu a încetat să le predice Evanghelia veşnică mulţimilor, oriunde a fost invitat, făcând să răsune departe şi aproape strigătul ‘Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui’”. – Early Writings, p.229-232.

„Solia proclamată de îngerul care zbura prin mijlocul cerului este Evanghelia veşnică, aceeaşi Evanghelie care a fost declarată în Eden, când Dumnezeu i-a zis şarpelui: ‘Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul’ (Geneza 3,15). Aici a fost prima făgăduinţă cu privire la un Mântuitor care va sta pe câmpul de bătălie spre a lupta cu puterea lui Satana şi spre a-l birui. Domnul Hristos a venit în lumea noastră pentru a reprezenta caracterul lui Dumnezeu, aşa cum este prezentat de Legea Sa sfântă, deoarece Legea Sa este o transcriere a caracterului Său. Domnul Hristos a fost atât Legea, cât şi Evanghelia. Îngerul care proclamă Evanghelia veşnică, proclamă Legea lui Dumnezeu, deoarece Evanghelia mântuirii îi aduce pe oameni la ascultarea faţă de Lege, prin care caracterul lor este format după chipul divin”. – Selected Messages, cartea 2, p.106

Milleriţii au proclamat şi au experimentat Evanghelia veşnică, deoarece Evanghelia veşnică reprezintă lucrarea lui Hristos de a pune vrăjmăşie între sămânţa lui Hristos şi sămânţa lui Satana. Mesajul profetic care a venit în 1798, când cartea lui Daniel a fost desigilată, a fost Evanghelia veşnică a primului înger. În mesajul care a venit în 1798, când cartea lui Daniel a fost desigilată, Miller şi ceilalţi cercetători ai profeţiei au reprezentat creşterea cunoştinţei din acea perioadă istorică sfântă.

„Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, [6] vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi” (Amos 8,11-12).

Timpul de foamete este reprezentat de seceta din istoria lui Ilie, care a prefigurat cei 1260 de ani de domnie papală, deschizând calea pentru lucrarea lui Miller, care a fost reprezentat de Ilie. În perioadele de secetă, sau foamete după Cuvântul lui Dumnezeu, care au loc în anumite puncte din istoria sfântă, există întotdeauna câţiva oameni care caută un remediu pentru secetă în cuvântul profetic al lui Dumnezeu. Amos şi Daniel sunt de acord cu privire la faptul acesta.

„Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului.... Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12,4).

Evanghelia veşnică a primului înger este aceeaşi Evanghelie care a fost proclamată în Eden şi este reprezentată în Daniel 12 ca fiind mesajul Evangheliei ce produce două clase de închinători pe baza modalităţii în care aceştia se raportează la creşterea cunoştinţei care vine, atunci când mesajul profetic al timpului este desigilat.

„El a răspuns: ‘Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului.

„‘Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege’” (Daniel 12,9-10).

Procesul Evangheliei veşnice a început în 1798, când mesajul profetic din Daniel 8,14 a fost desigilat. Până în 22 octombrie, 1844, procesul Evangheliei veşnice a atins punctul culminant şi au fost date pe faţă două clase de închinători. O clasă reprezentată de sămânţa şarpelui din Geneza 3,15 a continuat să-şi înalţe rugăciunile spre sfânta, în timp ce sămânţa femeii L-a urmat pe Hristos în sfânta sfintelor. Cele două clase de închinători reprezentate simbolic de Cain şi Abel, fuseseră dezvoltate din 1798, până în 1844. Pe baza primirii, sau a respingerii creşterii cunoştinţei pe care Leul din seminţia lui Iuda o desigilase şi o promovase  de-a lungul acelor 46 de ani, s-a stabilit sămânţa cui aveau să ajungă oamenii din acel timp.

„Mulţi privesc cu oroare comportamentul iudeilor care L-au respins şi     L-au răstignit pe Hristos şi, când citesc istoria acestui abuz ruşinos, ei cred că Îl iubesc şi nu L-ar fi negat asemenea lui Petru, nici nu L-ar fi răstignit asemenea iudeilor. Totuşi, Dumnezeu, care cunoaşte inima tuturor, a pus la încercare dragostea pe care ei declarau că o simt faţă de Isus. Tot cerul a privit cu interesul cel mai profund primirea primei solii îngereşti. Totuşi, mulţi care au declarat că Îl iubesc pe Isus şi care au vărsat lacrimi, când au citit povestirea crucii, au luat în râs vestea cea bună a venirii Sale. În loc de a primi solia cu bucurie, ei au declarat despre ea că este o amăgire. I-au urât pe cei care iubeau venirea Sa şi i-au dat afară din biserici. Cei care au respins prima solie nu au putut să beneficieze de a doua, nici nu au beneficiat de solia strigătului de la miezul nopţii, care avea rolul de a-i pregăti să intre cu Isus, prin credinţă, în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc. Prin respingerea celor două solii anterioare, ei şi-au întunecat mintea într-o asemenea măsură, încât nu au putut să vadă nicio lumină în solia îngerului al treilea, care arată calea de intrare în sfânta sfintelor. Am văzut că, aşa cum     L-au răstignit iudeii pe Isus, tot astfel bisericile oficiale răstigniseră soliile acestea şi, ca urmare, nu cunosc deloc calea de intrare în sfânta sfintelor şi nu pot să beneficieze de mijlocirea lui Isus acolo. Asemenea iudeilor care îşi aduceau jertfele fără valoare, ei înalţă rugăciunile lor inutile spre încăperea cerească pe care Isus a părăsit-o, iar Satana, mulţumit de amăgire, preia un caracter religios [7] şi conduce mintea acestor pretinşi creştini către el însuşi, lucrând cu puterea lui, cu semne şi minuni mincinoase, ca să-i prindă în capcana lui. Pe unii îi înşală într-un fel, pe alţii în altul. El are amăgiri diverse, ca să influenţeze minţi diverse. Unii privesc cu oroare o amăgire, în timp ce sunt gata să accepte o alta. Satana îi înşală pe unii prin spiritism. De asemenea, el vine ca un înger de lumină şi îşi răspândeşte influenţa pe pământ prin intermediul reformelor false. Bisericile sunt încântate şi consideră că Dumnezeu face lucrări minunate pentru ele, când, în realitate, este lucrarea unui alt spirit. Entuziasmul se va stinge şi va lăsa atât lumea, cât şi biserica într-o stare mai rea decât înainte”. – Early Writings, p.259-260.

Domnul Isus ilustrează sfârşitul unui lucru de la începutul lui, iar începutul adventismului, în timpul istoriei milleriţilor din 1798, până în 1844, ilustrează sfârşitul adventismului, când două clase de închinători se vor dezvolta încă odată şi vor fi date pe faţă în momentul în care Hristos face aşa, încât Evanghelia veşnică să ajungă la punctul ei culminant. Atunci, în interiorul adventismului se vor forma cele două clase, una care va primi semnul fiarei, iar una care va primi sigiliul lui Dumnezeu.

Mesajul din Daniel 8,14 a anunţat începutul judecăţii, iar mesajul din Daniel 11,40-45 identifică încheierea judecăţii. Daniel 8,14 şi Daniel 11,40-45 constituie una şi aceeaşi profeţie. Începutul judecăţii a fost proclamat de milleriţi, a căror lucrare este reprezentată de primul şi al doilea înger din Apocalipsa 14, iar încheierea judecăţii, proclamată de poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului, este reprezentată de îngerul al treilea din Apocalipsa 14, care este reprezentat, la rândul lui, de cei doi îngeri din Apocalipsa 18. Istoria care identifică începutul judecăţii şi aceea care identifică sfârşitul judecăţii sunt paralele. În 1989, a avut o creştere a cunoştinţei care constituie mesajul de punere la încercare pentru adventismul din zilele noastre. Procesul de punere la încercare îşi atinge punctul culminant la promulgarea legii duminicale, când vor fi date pe faţă două clase de închinători. Procesul de punere la încercare va fi bazat pe prezentarea unui mesaj profetic de către Leul din seminţia lui Iuda. Mesajul profetic va identifica încheierea judecăţii şi, în acelaşi timp, va susţine temeliile adventismului.

Când încercarea se va încheia, cei reprezentaţi de iudeii care L-au respins şi L-au răstignit pe Mesia, de Cain şi de cei care au continuat să îşi înalţe rugăciunile spre sfânta, în istoria milleriţilor, după 22 octombrie, 1844, vor primi semnul fiarei, iar împărăţia va fi luată de la ei – ca împlinire a parabolei viei.

„Stăpânul viei făcuse tot ce era necesar pentru prosperitatea ei. Dumnezeu Se îngrijise de cei din Israel într-o asemenea modalitate, încât ei au avut puterea de a ajunge la nivelul cel mai înalt de prosperitate. Stăpânul viei   le-a cerut gospodarilor o parte cuvenită din roade, tot astfel Dumnezeu le-a cerut iudeilor o viaţă corespunzătoare cu privilegiile sfinte pe care li le dăduse. Totuşi, aşa cum slujitorii care au cerut roadele în numele stăpânului au fost omorâţi de gospodarii necredincioşi, tot astfel iudeii i-au ucis pe profeţii care veniseră la ei cu solii de la Dumnezeu.

„Nu numai ei au fost respinşi, ci atunci când L-a trimis pe singurul Său Fiu, Moştenitorul viei, gândindu-se să îşi însuşească via şi să obţină cinstea şi profitul, iudeii aroganţi, slujitorii necredincioşi, s-au înţeles între ei, spunând: ‘Acesta este moştenitorul, haideţi să-l omorâm’. În felul acesta, Isus a descoperit în parabolă planurile întunecate ale iudeilor împotriva Lui Însuşi.

„După ce îi auzise pronunţând sentinţa cu privire la ei înşişi, condamnându-i [8] pe gospodarii nelegiuiţi, El i-a privit cu milă şi a continuat:  ‘N-aţi citit niciodată în Scripturi că Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, şi este minunat în ochii noştri? De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera’.

„Iudeii repetaseră adesea cuvintele acestei profeţii, când îi învăţau pe oameni în sinagogi, aplicându-le la Mesia care va veni. Totuşi, Domnul Isus a făcut legătura între moştenitorul ucis cu cruzime şi piatra pe care au lepădat-o zidarii, dar care a ajuns în cele din urmă piatra principală a întregii clădiri. Hristos Însuşi a fost autorul sistemului iudaic, însăşi temelia templului scump, antitipul spre care arătau toate serviciile ceremoniale. Iudeii aşteptaseră cu aparentă nerăbdare venirea lui Hristos. Cărturarii care erau învăţaţi în domeniul Legii şi erau familiarizaţi cu declaraţiile profeţilor cu privire la venirea Sa au ştiut din istoria profeţiei că timpul de aşteptare a venirii Sale trecuse. Prin parabolele pe care le-a spus iudeilor, Isus le-a condus mintea spre profeţiile care prevestiseră tocmai lucrurile ce se petreceau atunci. El a căutat prin orice mijloc de care dispunea să le sensibilizeze conştiinţa şi să le lumineze înţelegerea pentru a fi în stare să se gândească bine la paşii pe care îi plănuiau.

„În parabolele acestea, El le-a prezentat deschis planurile fariseilor, împreună cu consecinţele înspăimântătoare. În felul acesta, le-a fost dată o avertizare solemnă. După aceea, pentru a lăsa subiectul în afara oricărei urme de îndoială, Isus a renunţat la toate simbolurile şi le-a declarat cu claritate că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la ei şi îi va fi dată unui popor care va aduce roade. Când au auzit lucrul acesta, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii   s-au înfuriat atât de tare, încât abia au reuşit să se abţină să nu Îl trateze cu violenţă, dar înţelegând respectul şi dragostea cu care Îl priveau oamenii, nu au îndrăznit să dea curs răutăţii din inima lor”. – The Spirit of Prophecy, vol.3, p.34-35.

„Istoria lui Israel, aşa cum este prezentată în parabola aceasta, ar trebui să fie studiată de toţi cei ce doresc să pună în practică învăţăturile lui Hristos. Via reprezintă biserica”. – Review and Herald, 27 februarie, 1900.