„… Domnul Isus i-a dat îngerului cel puternic misiunea de a coborî şi de a-i avertiza pe locuitorii pământului să se pregătească pentru cea de a doua Sa venire. Când îngerul a plecat din prezenţa lui Isus, din cer, înaintea lui a strălucit o lumină nespus de puternică şi de plină de slavă. Mi s-a spus că misiunea lui era aceea de a lumina pământul cu slava lui şi de a-i avertiza pe oameni cu privire la mânia viitoare a lui Dumnezeu. Mulţimile au primit lumina”. – Early Writings, p.245.

După ce îl descrie pe primul înger, ea continuă să îl descrie pe cel de-al doilea, iar apoi strigătul de la miezul nopţii din 1844. Mai întâi, îngerul cel puternic coboară cu un mesaj de punere la încercare, iar apoi, când mesajul este respins, Babilonul cade.

În 1843, milleriţii au primit binecuvântarea din Daniel 12,12:

„Ferice de cine va aştepta, şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!”

Milleriţii au înţeles corect că acest timp profetic începea în anul 508 şi se încheia în 1843. Ellen White comentează cu privire la binecuvântarea asociată cu anul 1843 şi o pune în legătură cu un timp de încercare şi cu proclamarea unui mesaj special al acelui timp de încercare:

„Timpul de punere la încercare este chiar acum. Trebuie să zidim pe Stânca aceea care va rezista furtunii încercărilor. Când vedem împlinirea profeţiei, [14] ştim că sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Prezentaţi principiile adevărului. Arătaţi ce declară Cuvântul lui Dumnezeu că va avea loc pe pământ. Dumnezeul care i-a dat lui Daniel îndrumări cu privire la evenimentele finale ale istoriei acestui pământ va confirma cu siguranţă mărturia pentru slujitorii Săi, când ei vor vesti strigătul cu glas tare la timpul rânduit.

„Toate soliile vestite în 1840-1844 trebuie să fie propovăduite cu putere acum, pentru că sunt mulţi oameni care s-au rătăcit. Soliile trebuie să ajungă la toate bisericile.

„Domnul Hristos a spus: ‘Ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun că, mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit’ (Matei 13,16.17). Binecuvântaţi sunt ochii care au văzut evenimentele petrecute în 1843 şi 1844.

„Solia a fost vestită. Şi nu trebuie să fie nicio întârziere în repetarea soliei, pentru că semnele timpului se împlinesc, iar lucrarea finală trebuie să fie făcută. O mare lucrare va fi făcută într-un timp scurt. Curând va fi vestită o solie rânduită de Dumnezeu, care va ajunge ca un strigăt puternic. Atunci, Daniel se va scula în partea sa de moştenire, pentru a-şi vesti mărturia”. – Manuscript Releases, vol.21, p.437.

Observaţi că Ellen White nu a spus că „unele” dintre soliile care au fost vestite în perioada 1840-1844 trebuie să fie propovăduite cu putere acum, ci „toate soliile vestite în 1840-1844 trebuie să fie propovăduite cu putere acum”. Unul dintre acele adevăruri este înţelegerea pionierilor cu privire la „jertfa necurmată” [necurmatul] din cartea lui Daniel. Nu ar trebui să ne amăgim singuri, crezând că înţelegerea pionierilor cu privire la „jertfa necurmată” a fost pur şi simplu o definiţie teologică a semnificaţiei cuvântului. Identificarea „jertfei necurmate” [necurmatului] ca fiind „păgânismul” a fost o componentă integrală a mesajelor pe care le-au predicat milleriţii, inclusiv a celor cu privire la 2300, 1290, 1335 şi 2520 de ani din profeţiile referitoare la timp.

În Early Writings, pagina 74, ni se spune că aceia care au vestit ceasul judecăţii au avut o concepţie corectă cu privire la „jertfa necurmată” şi orice investigare serioasă a istoriei millerite va stabili cu uşurinţă faptul că aceia care au vestit ceasul judecăţii au susţinut că „jertfa necurmată” [necurmatul] din cartea lui Daniel a reprezentat păgânismul.

„Atunci, în legătură cu ‘jertfa necurmată’ (Daniel 8,12), am văzut că termenul ‘jertfă’ a fost adăugat de înţelepciunea omenească şi nu aparţine textului şi că Domnul le-a dat celor ce au vestit ceasul judecăţii o înţelegere corectă cu privire la această expresie”.

Aplicarea acestui fapt la profeţia celor 1335 de ani localizează anul 508 ca fiind anul când „necurmatul”, sau păgânismul a fost înlăturat.

Când Clovis, regele francilor, i-a învins pe vizigoţi şi i-a alungat în Spania, ultima rezistenţă păgână ce a rămas împotriva ridicării puterii papale a fost înlăturată. Dacă începem cu anul 508, cei 1335 de ani ne conduc până în 1843. Daniel identifică o „binecuvântare” pentru aceia care „vor aştepta” şi „vor ajunge” la anul 1843. În scopul de a înţelege care este binecuvântarea, trebuie să luăm în considerare, de asemenea, ce legătură are binecuvântarea cu aşteptarea şi ajungerea la data aceea.

Milleriţii au folosit calculul biblic al anilor, fapt ce a însemnat că anul biblic 1843 a început în 22 martie, 1843 şi s-a încheiat în 21 martie, 1844. Ei au identificat 1843 ca fiind împlinirea profeţiei celor 2300 de ani, dar procedând astfel au înţeles că 1843 nu se încheia realmente până în 21 martie, 1844, [15] dată la care a avut loc prima dezamăgire şi a început timpul de întârziere din parabola celor zece fecioare.

„Când a trecut timpul în care a fost aşteptată pentru prima oară revenirea Domnului – în primăvara anului 1844 – aceia care aşteptaseră cu credinţă revenirea Sa au fost pentru o vreme cuprinşi de îndoială şi de nesiguranţă. În timp ce lumea îi privea ca fiind doborâţi şi dovediţi că nutriseră o amăgire, izvorul lor de mângâiere a rămas tot Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi au continuat să cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile credinţei lor şi studiind cu atenţie profeţiile pentru a primi o lumină deplină. Mărturia Bibliei, care susţinuse poziţia lor, părea clară şi hotărâtă. Semne care nu puteau greşi arătau spre venirea lui Hristos ca fiind aproape. Călăuzirea deosebită a Domnului atât în convertirea păcătoşilor, cât şi în redeşteptarea vieţii spirituale printre creştini era dovada că solia venea din cer. Cu toate că nu-şi puteau explica dezamăgirea, aceşti credincioşi se simţeau asiguraţi că Dumnezeu îi condusese în experienţa prin care trecuseră.

„Întreţesute cu profeţiile pe care ei le socotiseră că se referă la timpul celei de a doua veniri, erau şi învăţăturile special potrivite la situaţia lor de nesiguranţă şi îndoială, care îi încurajau să aştepte cu răbdare şi cu credinţa că lucrurile care erau acum întunecate pentru înţelegerea lor urmau să fie explicate la timpul potrivit.

„Printre aceste învăţături era şi profeţia din Habacuc 2,1-4: ‘M-am dus la locul meu de strajă şi stăteam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul, şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns şi a zis: Scrie proorocia, şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o proorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit. Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui’.

„Încă din anul 1842, îndrumarea dată în această profeţie, de a ‘scrie proorocia şi a o săpa pe table ca să fie citită uşor’, i-a sugerat lui Charles Fitch pregătirea unei hărţi profetice pentru a ilustra vedeniile lui Daniel şi cele din Apocalipsa. Publicarea acestei hărţi a fost privită ca o împlinire a poruncii date prin Habacuc. Însă nimeni n-a observat atunci că în aceeaşi profeţie se vorbeşte şi despre o aparentă amânare în împlinirea viziunii – un timp de întârziere. După dezamăgire, acest pasaj a devenit foarte plin de înţeles: ‘Vedenia este pentru un timp hotărât, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă întârzie aşteapt-o căci va veni şi se va împlini negreşit... Cel neprihănit va trăi prin credinţa lui’.

„De asemenea, o parte din proorocia lui Ezechiel a fost un izvor de putere şi de mângâiere pentru credincioşi: ‘Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: Fiul omului, ce înseamnă acest cuvânt de batjocură, pe care-l întrebuinţaţi în ţara lui Israel: Zilele se lungesc, şi toate vedeniile rămân neîmplinite? De aceea     spune-le: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu. Se apropie zilele, şi toate vedeniile se vor împlini! Voi vorbi; ce voi spune se va împlini, şi nu va mai fi amânat’. Casa lui Israel zice: ‘Vedeniile pe care le are el nu sunt aproape să se împlinească, şi prooroceşte pentru vremuri depărtate!’ De aceea spune-le: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Nu va fi zăbavă în împlinirea cuvintelor Mele; ci cuvântul, pe care-l voi rosti, se va împlini, zice Domnul, Dumnezeu’ (Ezechiel 12,21-25.27-28).

„Cei ce aşteptau s-au bucurat că Acela care cunoaşte sfârşitul de la început privise prin veacuri şi, prevăzând dezamăgirile, le dăduse cuvinte de curaj şi de nădejde. Dacă n-ar fi fost aceste părţi din Scriptură, [16] care să-i îndemne să aştepte cu răbdare şi să ţină cu tărie la încrederea lor în Cuvântul lui Dumnezeu, ei şi-ar fi pierdut cu totul credinţa.

„Parabola celor zece fecioare din Matei capitolul 25 ilustrează, de asemenea, experienţa poporului advent. În Matei capitolul 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privitoare la semnele venirii Sale şi ale sfârşitului veacului, Hristos arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria lumii şi a bisericii, de la prima şi până la a doua Sa venire; şi anume: distrugerea Ierusalimului, marea încercare a bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale, întunecarea soarelui şi lunii şi căderea stelelor. După aceasta, El a vorbit despre venirea Împărăţiei Sale, spunându-le şi parabola care descrie cele două categorii de servi care aşteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe cu aceste cuvinte: ‘Atunci Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece fecioare’. Aici este vorba de biserica din timpul sfârşitului, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea capitolului 24. În această parabolă, experienţa lor este ilustrată prin tabloul unei nunţi din Orient.

"‘Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!’            (Matei 25,1-6).

„Venirea lui Hristos, aşa cum a fost vestită de prima solie îngerească, a fost înţeleasă ca fiind reprezentată prin venirea Mirelui. Reforma larg răspândită, care avusese loc prin vestirea apropiatei Sale veniri, corespundea cu ieşirea fecioarelor. În această parabolă, ca şi în aceea din Matei capitolul 24, sunt reprezentate două clase. Toţi şi-au luat candelele, adică Biblia şi, prin lumina ei, au ieşit să-L întâmpine pe Mire. Dar, atunci când şi-au luat candelele, cele neînţelepte n-au luat cu ele untdelemn, aşa cum au făcut cele înţelepte. Cei reprezentaţi de fecioarele înţelepte primiseră harul lui Dumnezeu, puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare. În temere de Dumnezeu, ei studiaseră Scripturile pentru a cunoaşte adevărul şi căutaseră cu stăruinţă curăţia inimii şi a vieţii. Aceştia avuseseră o experienţă personală, o credinţă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său care nu putea fi distrusă prin dezamăgire sau întârziere. Ceilalţi şi-au luat candelele, dar n-au luat untdelemn. Ei acţionaseră dintr-o pornire momentană. Temerile le fuseseră trezite de solia solemnă, dar se sprijiniseră doar pe credinţa fraţilor, fiind mulţumiţi cu lumina slabă a bunelor emoţii, fără o înţelegere profundă a adevărului sau o lucrare reală a harului în inimă. Aceştia au mers în întâmpinarea Domnului plini de nădejdea unei răsplătiri imediate; dar nu erau pregătiţi pentru întârziere şi dezamăgire. Când au venit încercările credinţa lor i-a părăsit, iar lumina s-a stins.

"‘Deoarece mirele zăbovea, toate au aţipit şi au adormit’. Prin zăbovirea mirelui este reprezentată trecerea timpului când Domnul a fost aşteptat, dezamăgirea şi aparenta întârziere. În acest timp de nesiguranţă, interesul celor superficiali şi cu inimile împărţite a început în curând să se clatine, iar eforturile lor să slăbească. Dar aceia a căror credinţă era întemeiată pe o cunoaştere personală a Bibliei aveau picioarele pe stânca pe care valurile dezamăgirii nu o puteau clătina. ‘Toate au aşteptat şi au adormit’; o categorie în neglijenţa şi părăsirea credinţei, cealaltă aşteptând cu răbdare, până ce i se va da o lumină mai clară. Cu toate acestea, în noaptea încercării, chiar şi cei din urmă păreau să piardă, într-o oarecare măsură, [17] zelul şi devoţiunea. Cei cu inima împărţită şi superficiali nu s-au mai putut sprijini pe credinţa fraţilor. Astfel că fiecare trebuia să stea, sau să cadă pentru sine însuşi”. – Tragedia veacurilor, p.391-394.

În cartea lui Daniel, binecuvântarea ajungerii până la anul 1843 şi a aşteptării constituie una şi aceeaşi binecuvântare cu aceea din Apocalipsa:

„Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat. Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor. Apoi mi-a zis: ‘Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!’ Apoi mi-a zis: ‘Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!’” (Apocalipsa 19,7-9).

Binecuvântarea ajungerii până la încheierea profeţiei celor 1335 de ani şi apoi a aşteptării constă în faptul că atunci s-a ajuns la perioada profetică în care este proclamată nunta Mielului.

Milleriţii aşteptau ca Domnul lor să Se întoarcă în 1843, ceea ce a însemnat că ei şi-au păstrat speranţele chiar până în ultima zi. Când a sosit 22 martie, 1844, a avut loc prima dezamăgire. Predicţia lor cu privire la 1843 cuprindea întregul an, deoarece ei au aşteptat până la ultima zi a anului. Înţelegerea acestui fapt ne îngăduie să marcăm binecuvântarea ca având loc în 22 martie, 1844, deoarece profeţia ne spune: „Ferice de cine va aştepta, şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” Punctul accentuat de profeţie este cel al încheierii perioadei, atunci când a început dezamăgirea şi timpul de întârziere.

22 martie, 1844 nu a fost pur şi simplu prima zi a unui nou an biblic, ci a fost o dată mai importantă pentru istoria millerită. A fost prima zi a mişcării denumite mişcarea lunii a şaptea. Mişcarea millerită care a început în 22 martie, 1844 şi-a atins punctul culminat şapte luni mai târziu, în 22 octombrie, 1844, când a fost vestit strigătul de la miezul nopţii, dar strigătul de la miezul nopţii nu poate să fie separat de mişcarea lunii a şaptea. Strigătul de la miezul nopţii a fost pur şi simplu încheierea acelei mişcări, iar Inspiraţia identifică faptul că aceea a fost mişcarea de reformă cea mai sfântă de la Ziua Cincizecimii încoace.

„Dintre marile mişcări religioase, începând din zilele apostolilor, niciuna n-a fost mai liberă de nedesăvârşirea omenească şi de capcanele lui Satana, aşa cum a fost aceea din toamna anului 1844. Chiar şi acum, după trecerea multor ani, toţi cei care au luat parte la mişcarea aceea şi care au stat hotărâţi pe platforma adevărului simt încă influenţa sfântă a acelei lucrări binecuvântate şi dau mărturie că a fost de la Dumnezeu”. – Tragedia veacurilor, p.401.

Aici ni se spune că aceia care au luat parte la mişcarea aceasta îşi aminteau influenţa sfântă ce s-a manifestat atunci, dar numai dacă au rămas pe platforma adevărului. A nega, sau a coborî de pe platformă însemna a cădea de la adevăr. Chiar şi acum, faptul ca adventiştii să nege platforma care a fost ridicată în timpul acelei istorii sfinte înseamnă a cădea de pe cale. Acest fapt a fost inclus chiar în prima viziune a lui Ellen White.

„Nu la mult timp după 1844, mi-a fost dată prima viziune. Eram în vizită la o soră scumpă în Hristos, a cărei inimă era strâns legată de a mea. Eram cinci surori şi toate eram îngenuncheate în tăcere, la altarul familial. Pe când ne rugam, puterea lui Dumnezeu a venit asupra mea, aşa cum nu mai simţisem niciodată până atunci. Se părea că eram înconjurată de lumină şi că mă înălţam tot mai mult, tot mai mult de pe pământ. M-am întors să văd poporul adventist în lume, dar n-am putut să-l găsesc, [18] când o voce mi-a spus: ‘Priveşte din nou şi uită-te puţin mai sus’. Atunci mi-am ridicat ochii şi am văzut o cărare dreaptă şi îngustă, suspendată deasupra pământului. Pe această cărare, poporul adventist călătorea spre cetate. Înapoia lor, la începutul cărării, era o lumină, despre care un înger mi-a spus că este strigătul de la miezul nopţii. Această lumină strălucea pe tot parcursul cărării, astfel ca picioarele să nu li se împleticească. Însuşi Domnul Isus mergea în faţa poporului Său, conducându-i înainte, şi, atâta timp cât îşi ţineau privirile aţintite la El, erau în siguranţă. Însă curând unii au obosit şi au spus că până la cetate mai este cale lungă şi că ei se aşteptaseră ca deja să fi ajuns acolo. Apoi Isus îi încuraja, ridicându-Şi braţul drept, plin de slavă, din care venea o lumină ce se revărsa peste grupul advent; iar ei strigau: ‘Aleluia!’ Unii, în grabă, refuzau lumina care venea din urmă şi spuneau că nu Dumnezeu îi condusese până acolo. Lumina dinapoia lor a dispărut, lăsându-i într-un întuneric complet, iar ei s-au împiedicat, au pierdut urma lui Isus şi au căzut de pe cărare în întunericul şi lumea nelegiuită de dedesubt”. – Mărturii, vol.1, p.57.

Binecuvântarea profeţiei cu privire la cei 1335 ani este aşa de importantă, încât negarea adevărurilor aflate în legătură cu ea înseamnă a cădea de pe cale în lumea nelegiuită de jos, deoarece strigătul de la miezul nopţii nu poate să fie separat de mişcarea lunii a şaptea, iar mişcarea lunii a şaptea a început odată cu prima dezamăgire, în 22 martie, 1843, iar data de 22 martie, 1843 a fost identificată în profeţia lui Habacuc 2, Ezechiel 12 şi Daniel 12,12!

Binecuvântarea profeţiei cu privire la cei 1335 ani este binecuvântarea sosirii într-un punct al istoriei, când mişcarea lunii a şaptea urma să anunţe nunta Mielului. Acesta este motivul pentru care Ellen White spune, în acord cu Daniel, „Binecuvântaţi sunt ochii care au văzut lucrurile ce s-au petrecut în 1843 şi 1844”.

„Intrarea lui Hristos ca Mare Preot în sfânta sfintelor pentru curăţirea Sanctuarului, aşa cum a fost scoasă în evidenţă în Daniel 8,14, venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, aşa cum ni se prezintă în Daniel 7,13, şi venirea Domnului în Templul Său, profetizată de Maleahi, sunt descrieri ale aceluiaşi eveniment, iar lucrul acesta mai este reprezentat şi prin venirea mirelui la ospăţul de nuntă, descris de Hristos în parabola celor zece fecioare, din Matei capitolul 25.

„În vara şi în toamna anului 1844, a fost proclamată solia: ‘Iată Mirele vine’. Cele două categorii reprezentate prin fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte se găseau atunci în biserică – o grupă care aştepta cu bucurie venirea Domnului şi care se pregătea cu grijă pentru a se întâlni cu El şi o altă grupă care, influenţată de teamă şi acţionând din impuls, se mulţumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. În parabolă, când a venit mirele, ‘cele care au fost gata au intrat cu el la nuntă’. Venirea mirelui, arătată aici, are loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăţiei Sale. Sfânta cetate, Noul Ierusalim, care este capitala şi reprezentanta Împărăţiei, este numită ‘mireasa, soţia Mielului’. Îngerul i-a spus lui Ioan: ‘Vino aici, şi-ţi voi arăta mireasa, soţia Mielului’. ‘El m-a dus în Duhul, zice profetul, şi mi-a arătat cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt, coborând din cer de la Dumnezeu’ (Apocalipsa 21,9.10). Atunci este clar că mireasa reprezintă Cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bisericii. În Apocalipsa, se spune despre poporul lui Dumnezeu că este oaspete la masa de nuntă (Apocalipsa 19,9). Dacă sunt oaspeţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă. Hristos, [19] aşa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri ‘stăpânirea, slava şi împărăţia’. El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăţiei Sale, ‘pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei’ (Daniel 7,14; Apocalipsa 21,2). După ce va primi Împărăţia, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său care trebuie să ‘stea cu Avraam, Isaac şi Iacov’ la masă în Împărăţia Sa (Matei 8,11; Luca 22,30) pentru a participa la ospăţul nunţii Mielului.

„Vestirea ‘Iată Mirele vine’, din vara anului 1844, a făcut ca mii de oameni să aştepte venirea imediată a Domnului. La timpul cuvenit, Mirele a venit, dar nu pe pământ, cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia. ‘Cele care erau gata, au intrat cu El la nuntă şi s-a încuiat uşa’. Ei nu puteau fi prezenţi în persoană la nuntă, deoarece ea are loc în ceruri, în timp ce ei sunt pe pământ. Urmaşii lui Hristos trebuie ‘să aştepte pe Domnul când Se va întoarce de la nuntă’ (Luca 12,36). Însă trebuie să înţeleagă lucrarea Lui şi să-L urmeze prin credinţă, atunci când intră înaintea lui Dumnezeu. În sensul acesta se spune că ei merg la nuntă.

„În parabolă, au intrat la nuntă aceia care aveau untdelemn în candele. Aceia care, odată ce au cunoscut adevărul din Scripturi, au avut şi Duhul şi harul lui Dumnezeu şi care, în noaptea celei mai amare încercări, au aşteptat cu răbdare, cercetând Biblia după o lumină mai clară, au înţeles atât adevărul cu privire la Sanctuarul din ceruri, cât şi noua slujire a Mântuitorului, iar prin credinţă L-au urmat în lucrarea Sa din Sanctuarul de sus. Toţi aceia care, prin mărturia Scripturilor, primesc aceleaşi adevăruri Îl urmează pe Hristos prin credinţă, când intră înaintea lui Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire ultima lucrare de mijlocire, la a cărei încheiere să-Şi primească Împărăţia – toţi aceştia sunt reprezentaţi ca unii care intră la nuntă”. – Tragedia veacurilor, p.426-427.

În 1843 – în cadrul perioadei istorice a Filadelfiei  şi a mişcării millerite – a fost anunţat şi a început ospăţul nunţii. Ultimele şase versete din Daniel 11, care sunt evenimentele legate de încheierea timpului de probă şi, ca urmare, sunt ultimele evenimente din istoria profetică, îl identifică pe antihristul din profeţia biblică, reprezentat în versetele acestea ca fiind „împăratul de la miază-noapte”.

„Evenimentele care au legătură cu lucrarea omului fărădelegii sunt ultimele aspecte descoperite cu claritate în istoria acestui pământ. Oamenii au acum un mesaj special de vestit lumii, solia îngerului al treilea”. – Selected Messages, cartea 2, p.102.

Aici, Ellen White spune că ultimele evenimente ale profeţiei se ocupă de papalitate şi că evenimentele constituie solia îngerului al treilea. Mulţi teologi moderni din adventism susţin că ultimele şase versete nu constituie solia îngerului al treilea, iar ei ar trebui să ia în considerare această ultimă declaraţie cu multă rugăciune.

„Împăratul de la miază-noapte” din ultimele versete din Daniel 11 este papalitatea, reprezentată de asemenea prin „omul fărădelegii” şi prin „antihristul” din profeţia biblică. Papalitatea contraface lucrările lui Hristos. La treizeci de ani după naştere, Domnul Hristos a fost uns cu ocazia botezului Său şi, fiind întărit în felul acesta, a mărturisit timp de trei ani şi jumătate, după care a fost răstignit. Lucrarea Sa a cuprins schimbarea dispensaţiunilor, de la templul pământesc la templul ceresc şi de la vechiul legământ la noul legământ. [20]

„Apoi zice: ‘Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule’. El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua” (Evrei 10,9).

Papalitatea a primit putere în 538, exact la treizeci de ani după ce dispensaţiunea satanică anterioară a păgânismului fusese înlăturată în 508. În 538, antihristul a primit putere şi şi-a prezentat mărturia timp de trei ani şi jumătate profetici, după care a primit rana de moarte. În profeţie, papalitatea încearcă să contrafacă lucrarea lui Hristos şi chiar este guvernată profetic de istoria profetică a lui Hristos.

În 1843, mişcarea millerită a ajuns la binecuvântarea căsătorie, iar în versetul 42 din Daniel 11 rana de moarte a papalităţii este vindecată pe deplin. Apoi, în versetul 43, vedem o contrafacere satanică a căsătoriei, marcată de faptul că împăratul de la miază-noapte îşi primeşte darurile de nuntă.

„Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint, şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi Etiopienii vor veni în alai după el” (Daniel 11,43).

În versetele 40-42, papalitatea învinge cele trei obstacole care trebuie să fie date la o parte înainte ca rana de moarte să fie vindecată pe deplin. Domnul Isus ilustrează sfârşitul de la început şi stabileşte adevărul pe mărturia a doi. Când Roma păgână şi Roma papală au ajuns la putere, ambele au trebuit mai întâi să învingă trei puteri geografice. Când cele trei obstacole au fost învinse, Roma a ajuns la supremaţie. Cele trei obstacole ale Romei păgâne sunt menţionate de două ori în cartea lui Daniel.

„Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit, şi spre ţara cea minunată” (Daniel 8,9).

„Cel ce va merge împotriva lui va face ce va voi, şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată, nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână. Îşi va pune de gând să ia în stăpânire toată împărăţia lui, şi, făcându-se că are gânduri curate cu el, îi va da pe fiică-sa de nevastă, cu gând să-l piardă; dar lucrul acesta nu se va întâmpla, şi nu-i va izbândi” (Daniel 11,16.17).

Cele trei obstacole ale Romei papale sunt identificate în Daniel 7:

„M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură care vorbea cu trufie (Daniel 7,8).

„Cele zece coarne, înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui, şi va doborî trei împăraţi” (Daniel 7,24).

Obstacolele Romei păgâne au fost Israel, Egipt şi Siria, iar cele trei obstacole ale Romei papale au fost herulii, ostrogoţii şi vandalii. Cele trei obstacole ale Romei moderne sunt menţionate în versetele 40-42 ca fiind „împăratul de la miază-zi”, „ţara cea minunată” şi „Egiptul”, respectiv Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Naţiunile Unite (toate ţările lumii). Când Roma modernă a cucerit Egiptul, în versetul 42, căsătoria dintre ea şi cei zece împăraţi din Apocalipsa 17 are loc, iar darurile pe care le primeşte la nuntă sunt aur, argint şi lucrurile preţioase din lume, reprezentate ca fiind Egiptul.

„Apoi unul din cei şapte îngeri, care [21] ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: ‘Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!’” (Apocalipsa 17,1-2).

Ioan vorbeşte despre papalitatea care săvârşeşte adulter cu „împăraţii pământului”, la sfârşitul timpului, iar Isaia prezintă o mărturie cu privire la acelaşi timp.

„În vremea aceea, Tirul va fi dat uitării şaptezeci de ani, cât ţine viaţa unui împărat, dar după şaptezeci de ani, se va întâmpla Tirului ca şi curvei despre care vorbeşte cântecul: ‘Ia arfa şi străbate cetatea, curvă dată uitării; cântă bine, cântă-ţi cântecele de mai multe ori, ca iarăşi să-şi aducă lumea aminte de tine’. Tot aşa, după şaptezeci de ani, Domnul va cerceta Tirul, şi se va întoarce iarăşi la câştigul lui; va avea legături cu toate împărăţiile lumii de pe faţa pământului; dar câştigul şi plata lui vor fi închinate Domnului, nu vor fi nici strânse nici păstrate; ci câştigul lui va aduce celor ce locuiesc înaintea Domnului, o hrană îmbelşugată şi haine strălucite’” (Isaia 23,15).

„Cei şaptezeci de ani” din Isaia reprezintă simbolic (nu profetic) perioada de la rana de moarte, din 1798, până la întoarcerea papalităţii, când întreaga lume să miră după ea.

„Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară” (Apocalipsa 13,3).

Isaia spune că, atunci când săvârşeşte adulter cu toate împărăţiile lumii, papalitatea primeşte „un câştig şi o plată”. Câştigul şi plata sunt aurul, argintul şi lucrurile preţioase din Egipt, deoarece Egiptul din versetele 42 şi 43 din Daniel 11 reprezintă toate împărăţiile lumii. Papalitatea îşi primeşte „câştigul”, când săvârşeşte adulter cu împăraţii pământului, marcând astfel căsătoria satanică dintre biserică şi stat, în timpul de probă al legii duminicale.

Istoria Filadelfiei în perioada 1840-1843 este o paralelă a versetelor 40-43 din Daniel 11, care constituie perioada Laodicea.

-         În v.40, îngerul cel puternic coboară, exact aşa cum a coborât în 1840.

-         În v.41 şi 42, este menţionat procesul de punere la încercare din timpul îngerului al treilea, exact aşa cum a fost procesul de punere la încercare din timpul primului înger, care a avut loc în 1841 şi 1842.

-         În v.43, căsătoria contrafăcută a „împăratului de la miază-noapte” cu cei „zece împăraţi” este consemnată, când Roma primeşte darurile de nuntă. Tot astfel, în 1843, are loc chemarea la nuntă din istoria millerită.

-         În v.44este identificat mesajul actual – reprezentat prin zvonurile de la răsărit şi de la miază-noapte – fiind astfel o paralelă a strigătului de la miezul nopţii din august şi până în octombrie 1844.

Strigătul de la miezul nopţii se încheie odată cu închiderea uşii, iar în versetul 45 uşa se închide pentru întreaga omenire, deoarece Daniel 12,1 declară:

„În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. [22]

Când începe cu afirmaţia „în vremea aceea”, versetul identifică faptul că în versetele precedente Mihail se ridică şi uşa timpului de probă se încheie. Versetul 44 descrie mesajul actual şi persecuţia care izbucneşte, aşa că, atunci când soseşte versetul 45 – acesta marchează închiderea uşii şi, în acord cu interpretarea standard corectă din adventism, când timpul de probă a omenirii se încheie, lumea va fi împărţită în două clase. Versetul 45 descrie cele două clase ca fiind „marea” şi „muntele cel slăvit şi sfânt”. Marea reprezintă popoarele lumii.

„Apoi mi-a zis: ‘Apele, pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi’” (Apocalipsa 17,5).

„Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia şi urgia Ta de la cetatea ta Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt; căci din pricina păcatelor noastre şi din pricina nelegiuirilor părinţilor noştri este Ierusalimul şi poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară” (Daniel 9,16).

Prin urmare, versetul 45 descrie momentul când Mihail se ridică şi timpul de probă se încheie. Când va avea loc acest lucru, lumea va fi împărţită deja în două clase, iar punctul de controversă care va duce la îndeplinirea acestui fapt va fi semnul autorităţii papale şi încercarea care izbucneşte.

„Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor” (Daniel 11,45).

Corturile şi palatul papalităţii identifică biserica şi statul, deoarece un cort, sau un tabernacol reprezintă în Scriptură o biserică, iar un palat reprezintă autoritatea civilă. Căsătoria dintre „împăraţii pământului” şi desfrânata Romei, care este menţionată în versetul 43, constituie unirea bisericii cu statul, care îngăduie impunerea semnului fiarei, iar acest fapt împarte lumea în două clase şi atinge punctul culminant odată cu încheierea timpului de probă.

Ultimele şase versete din Daniel 11 sunt cărticica, iar ele reprezintă istoria Laodiceii. Istoria Filadelfiei, care a fost istoria milleriţilor, se repetă în istoria Laodiceii, iar istoria milleriţilor din perioada 1840-1844 este o paralelă perfectă a ultimelor şase versete din Daniel 11.

Este interesant de observat în punctul acesta că schiţa de bază, atât a istoriei millerite din perioada 1840-1844, cât şi a ultimelor şase versete din Daniel 11 este următoarea:

-         Îngerul coboară – în 1840 şi în Daniel 11,40.

-         Procesul de punere la încercare începe, identificând căderea Babilonului – în 1841-1842 şi în Daniel 11,41-42.

-         Căsătoria este consemnată – în 1843 şi în Daniel 11,43.

-         Solia este proclamată şi uşa se închide – în 1844 şi în Daniel 11,44-45.

Dacă recunoaştem această linie profetică simplificată, putem să adăugăm încă o mărturie peste toate celelalte. În Apocalipsa 18, îngerul coboară, iar în versetul 1 spune:

„După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui”. [23]

Apoi, în versetul 2, este consemnată căderea Babilonului:

„El a strigat cu glas tare, şi a zis: ‘A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte’”

Apoi, în versetul 3, are loc căsătoria, când papalitatea săvârşeşte adulter cu împăraţii pământului:

„Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ‘Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei’”.

Când aducem aceste versete în „cărticică”, deoarece Apocalipsa 18 de asemenea se împlineşte în istoria Laodiceii, putem să identificăm că:

-         Îngerul coboară – în 1840, în Daniel 11,40 şi, de asemenea, în Apocalipsa 18,1.

-         Procesul de punere la încercare începe, identificând căderea Babilonului – în 1841-1842 şi în Apocalipsa 18,2.

-         Căsătoria este consemnată – în 1843, în Daniel 11,43 şi în Apocalipsa 18,3.

-         Mesajul este proclamat şi uşa se închide – în 1844, în Daniel 11,44-45 şi în Apocalipsa 18,4-5.

Când coboară cu „cărticica” deschisă în mâna Sa, Hristos confirmă mesajul profetic care spune că El, în calitate de „Leu din seminţia lui Iuda”, a desigilat „timpul sfârşitului”. Pentru milleriţi, El a confirmat principiul an-zi, iar pentru cei 144000, El a confirmat repetarea istoriei millerite în istoria celor 144000. Totuşi, nu numai Filadelfia se repetă în Laodicea, ci şi biserica Sardes.

Milleriţii au recunoscut, chiar dacă numai la nivel profetic, că Sardes, Filadelfia şi Laodicea reprezintă perioade profetice specifice ale dispensaţiunii creştine şi au recunoscut, de asemenea, că Sardes, Filadelfia şi Laodicea erau trei grupe contemporane.

„În toată ţara, zice Domnul, două treimi vor fi nimicite, vor pieri, iar cealaltă treime va rămâne. Dumnezeu spune că va trece a treia parte prin foc şi o va curăţa, cum se aurul. Ei vor chema Numele Său, iar El îi va asculta. El va zice: ‘Acesta este poporul Meu!’ Şi ei vor zice: ‘Domnul este Dumnezeul meu!’ (Zaharia 13,8.9). Prima parte este Sardes, biserica oficială a Babilonului. Partea a doua este Laodicea, biserica oficială adventistă. Partea a treia, Filadelfia, este singura biserică adevărată a lui Dumnezeu pe pământ, deoarece ea se roagă să fie strămutată în cetatea lui Dumnezeu. (Apocalipsa 3,12; Evrei 12,22-24). În Numele lui Isus, vă îndemn din nou să fugiţi de laodiceni, ca de Sodoma şi Gomora. Învăţăturile lor sunt false şi amăgitoare şi duc la nimicire deplină. Moarte! Moarte! Moartea veşnică este pe urmele lor. Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot!” – Joseph Bates, Second Advent Review, and Sabbath Herald, vol.1, noiembrie, 1850.

Ellen White confirmă această aplicaţie, când identifică fecioarele neînţelepte ca fiind laodicenii:

„Starea bisericii reprezentate de fecioarele neînţelepte este menţionată, de asemenea, ca fiind starea laodiceană”. – Review and Herald, 19 august, 1890.

Parabola celor zece fecioare ilustrează experienţa adventismului. [24]

„Parabola celor zece fecioare din Matei 25 ilustrează, de asemenea, experienţa poporului adventist”. – Tragedia veacurilor, p.393.

Parabola celor zece fecioare ilustrează experienţa adventismului şi, ca urmare, aşa cum au făcut milleriţii cu privire la istoria lor, noi putem să tragem concluzia că, dacă fecioarele neînţelepte sunt laodicenii, atunci fecioarele înţelepte sunt cei filadelfienii.

Adventismul are responsabilitatea de a le vesti solia îngerului al treilea celor din afară, dar adventismul este împărţit în două clase de fecioare. Daniel 12 numeşte aceste două clase: cei înţelepţi şi cei răi. Matei 25 identifică aceste două clase ca fiind fecioarele înţelepte şi neînţelepte. Aceste două clase sunt cei din Laodicea şi cei din Filadelfia, iar lucrătorii din ceasul al unsprezecelea, care ies din Babilon şi se alătură poporului lui Dumnezeu în timpul ploii târzii sunt cei din Sardes. Sardes poate fi definit astfel:

„Sardes nu îi reprezintă numai pe ‘cei care scapă’, sau „cei care rămân’ după marea apostazie şi după persecuţiile îngrozitoare din Evul Mediu, ci unele autorităţi cred că termenul ardis înseamnă ‘rămăşiţă’, sau ‘câţiva care au scăpat’ şi, ca urmare, reprezintă protestantismul după ce tot ce a fost plin de viaţă s-a evaporat şi au rămas doar câţiva credincioşi. Va fi o ‘rămăşiţă’ care va continua lucrarea de reformă, chiar şi după ce Reformaţiunea s-a risipit, iar protestantismul a fost în general mort. Vor fi ‘câteva nume’, sau ‘câteva suflete’ (Moffat) în Sardes, care nu ‘şi-au mânjit hainele’”. – Taylor Bunch, The Seven Epistles of Christ, p.186.

Daniel 11,41 spune:

„Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul, şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui”.

Dacă îi identificăm pe cei din Sardes ca fiind cei care scapă, descoperim în versetul 41 că Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon „scapă” din mâna papalităţii, în timpul crizei legii duminicale. Filadelfia şi Sardes se împlinesc în istoria Laodiceii, iar Laodicea este ilustrată în cărticică – adică ultimele şase versete din Daniel 11.

Vom continua să ilustrăm cărticica, adică ultimele şase versete din Daniel 11, în următorul număr al revistei noastre.

„Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale. Îmi ţin piciorul departe de orice drum rău, ca să păzesc Cuvântul Tău. Nu mă depărtez de legile Tale, căci Tu mă înveţi. Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea! Prin poruncile Tale mă fac mai priceput, de aceea urăsc orice cale a minciunii. Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea (Psalmi 119,99-105).

„Fiule, mănâncă miere, căci este bună, şi fagurul de miere este dulce pentru cerul gurii tale. Tot aşa, şi înţelepciunea este bună pentru sufletul tău: dacă o vei găsi, ai un viitor, şi nu ţi se va tăia nădejdea” (Proverbe 24,13.14).

„M-am dus la înger, şi i-am cerut să-mi dea cărticica. ‘Ia-o’, mi-a zis el, ‘şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea’” (Apocalipsa 10,9).

„Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (Psalmi 34,8).