Permanenţa adevărului

Volumul 13, nr. 6, iunie 2009

Signs of the Times, 3 iunie, 1886

„Lucrarea lui Dumnezeu este la fel în toate timpurile, deşi sunt grade de dezvoltare diferite şi manifestări diferite ale puterii Sale pentru a împlini nevoile oamenilor din veacuri diferite. În Planul de Mântuire a avut loc o descoperire treptată a scopurilor lui Dumnezeu, începând de la căderea în păcat, continuând în veacurile patriarhale şi iudaice şi până în prezent. Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Moise au înţeles Evanghelia cu ajutorul lui Hristos. Ei au aşteptat mântuirea omenirii prin Înlocuitorul şi Garantul omului. Aceşti oameni sfinţi au avut o comuniune cu Mântuitorul care urma să vină în lumea noastră în trup omenesc, iar unii dintre ei au vorbit cu Hristos şi cu îngerii faţă către faţă, aşa cum vorbeşte un om cu prietenul lui.

„Prin intermediul raportului sfânt, noi putem să conversăm cu patriarhii şi să-l ascultăm pe Moise dând legi pentru Israel. Noi auzim avertizările profeţilor care privesc de-a lungul veacurilor şi descoperă evenimentele ce trebuie să aibă loc până la încheierea timpului. Când vedem că evenimentele se împlinesc exact aşa cum le-au prezis ei, suntem aduşi într-o legătură mai strânsă cu oamenii aceştia ai lui Dumnezeu, care au vorbit după cum au fost conduşi de Duhul Sfânt.

„Pe măsură ce timpul înaintează şi sunt descoperite noi adevăruri, lumina vine asupra lucrurilor care au fost cunoscute de la început. Noi vedem o frumuseţe şi o putere nouă în Cuvântul inspirat şi studiem paginile sfinte cu un interes mai adânc şi mai captivant. Înţelegem semnificaţia sistemului iudaic, iar caracterul şi scopurile lui Dumnezeu sunt date pe faţă în felul în care i-a tratat pe cei din poporul Său ales. Cât de grandioasă a fost modalitatea rânduită de Dumnezeu pentru a păstra cunoştinţa cu privire la Sine şi cu privire la Legea Sa, care este temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Deşi întunericul a acoperit pământul şi o mare întunecime a cuprins omenirea, Domnul nu a rămas fără un martor cu privire la Sine”. [3]

Odată cu numărul din septembrie al revistei noastre, am început să explicăm cartea Apocalipsa.

„Domnul Isus a ştiut că nu putea să le facă niciun bine cărturarilor şi fariseilor, dacă ei nu renunţau la sentimentul propriei importanţe. El a ales burdufuri noi pentru vinul cel nou al învăţăturii Sale şi a făcut din nişte pescari şi nişte credincioşi neînvăţaţi vestitorii adevărului Său pentru lume. Deşi părea a fi nouă pentru oameni, în realitate, învăţătura Sa nu era nouă, ci era descoperirea semnificaţiei lucrurilor care fuseseră vestite de la început. Planul Său a fost ca ucenicii să facă din adevărul simplu şi nealterat călăuza vieţii lor. Ei nu trebuiau să adauge ceva la cuvintele Sale, nici să atribuie o semnificaţie exagerată expresiilor Sale. Ei nu trebuiau să atribuie interpretare mistică învăţăturii simple a Scripturilor, nici să preia din cărţile teologice pentru a clădi vreo teorie inventată de oameni. Adevărurile sfinte şi vitale au fost făcute să fie lipsite de importanţă, în timp ce teoriile omeneşti au fost scoase în evidenţă, tocmai prin semnificaţiile mistice atribuite cuvintelor clare ale lui Dumnezeu. În felul acesta, oamenii au fost determinaţi să prezinte ca învăţături nişte porunci omeneşti şi să respingă porunca lui Dumnezeu spre a-şi păstra propria tradiţie”. – Review and Herald, 2 iunie, 1896.

În cele trei numere precedente ale revistei noastre, ne-am concentrat asupra cărţii celei mici din Apocalipsa 10, iar apoi ne-am ocupat de Apocalipsa 18. Am identificat faptul că acea cărticică reprezintă mesajul profetic special pentru generaţia care trăieşte în timpul vestirii lui. Cărticica trebuie să fie mâncată, însemnând că trebuie să fie acceptată şi propovăduită de poporul lui Dumnezeu. Cărticica este cartea lui Daniel, cu observaţia recunoscută că Daniel şi Apocalipsa alcătuiesc o singură carte.

Venirea cărţii celei mici confirmă faptul că mesajul profetic ce fusese descoperit şi recunoscut de „cercetătorii profeţiei”, când cartea lui Daniel a fost desigilată în „timpul sfârşitului”. Venirea căţii celei mici dă putere lucrării poporului lui Dumnezeu şi, prin acest fapt, marchează începutul procesului de punere la încercare ce dezvoltă şi demonstrează în cele din urmă existenţa a două clase de închinători în biserica lui Dumnezeu. Procesul de punere la încercare se bazează pe felul în care cei din poporul lui Dumnezeu răspund la mesajul cărţii celei mici. Cărticica pentru adventismul de astăzi este constituită din ultimele şase versete din Apocalipsa 11.

„Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege” (Daniel 12,11).

În 11 septembrie, 2001, când a coborât ca împlinire a pasajului din Apocalipsa 18,1, Domnul Hristos a avut cărticica lui Daniel în mâna Sa şi a început să confirme principiul repetării istoriei millerite în istoria celor 144000.

Confirmarea aceasta a fost întemeiată pe faptul că, atunci când a coborât în 11 august, 1840, în Apocalipsa 10, El a împlinit profeţia cu privire la timp din trâmbiţa a şasea, sau al doilea vai. Împlinirea acelei profeţii a fost realizată în istorie, când cele patru mari puteri europene s-au unit şi au pus frâu islamului. Imediat după 11 septembrie, 2001, Statele Unite (profetul mincinos) au mers la Naţiunile Unite (balaurul) şi au anunţat că ne aflăm într-un război mondial contra teroriştilor islamici, punând frâu islamului. Acest lucru a fost făcut prin îngheţarea schimburilor comerciale islamice, prin impunerea unor restricţii de călătorie asupra musulmanilor, prin creşterea supravegherii musulmanilor şi prin invadarea Afganistanului şi Irakului. Vaiul al treilea a sosit în istorie!

Totul a avut loc, aşa cum a fost consemnat de profeţia vaiului: [4]

-         Coborârea lui Hristos în 11 august, 1840.

-         Confirmarea şi întărirea soliei primului înger.

-         Începerea procesului de punere la încercare pentru milleriţi.

În acelaşi fel, 11 septembrie, 2001, a marcat împlinirea unei alte profeţii cu privire la un vai, astfel:

-         Identificarea coborârii îngerului din Apocalipsa 18.

-         Confirmarea mesajului profetic al îngerului al treilea, aşa cum a fost reprezentat în ultimele şase versete din Daniel 11.

-         Întărirea unei mişcări.

„De unde vine vorba că eu am declarat că New York trebuie să fie spulberat de un val puternic? Eu nu am spus niciodată lucrul acesta. În timp ce priveam clădirile mari care se ridicau acolo, etaj peste etaj, eu am spus: ‘Ce evenimente îngrozitoare vor avea loc când Domnul Se va scula să îngrozească pământul! Atunci se vor împlini cuvintele din Apocalipsa 18,1-3’. Întregul capitol al optsprezecelea din Apocalipsa este o avertizare cu privire la ce va veni pe pământ. Totuşi, eu nu am nicio lumina specială cu privire la ce va veni peste New York, doar că ştiu că într-o zi clădirile mari vor fi dărâmate prin răsucirile şi răsturnările produse de puterea lui Dumnezeu. Din lumina care mi-a fost dată, ştiu că nimicirea se află în lume. Un singur cuvânt de la Domnul, o atingere a puterii Sale, şi aceste construcţii masive vor cădea. Vor avea loc evenimente aşa de înspăimântătoare, încât nu putem să ni le imaginăm”. – Review and Herald, 5 iulie, 1906

Când a confirmat principiul repetării istoriei millerite, Domnul a oferit imediat înţelegerea mesajului ploii târzii ca fiind ilustrat prin punerea laolaltă „puţin aici, puţin acolo” a mişcărilor de reformă din istoria sfântă, ca împlinire a pasajului din Isaia 28. Când mişcările de reformă sunt puse laolaltă, mărturia lor unită oferă o ilustraţie a istoriei dezvoltării şi lucrării celor 144000 în perioada ploii târzii. Alături de adevărul acesta, Domnul le-a oferit „cercetătorilor profeţiei” înţelegerea faptului că istoria celor şapte biserici din Apocalipsa şi istoriile paralele ale sigiliilor şi trâmbiţelor se vor repeta în istoria Laodiceii. Toate aceste adevăruri profetice au fost întemeiate pe mărturia din cărticica pe care El a adus-o, când a coborât, în 11 septembrie, 2001, iar cărticica este constituită de ultimele şase versete din Daniel 11.

Odată cu căderea Uniunii Sovietice, în 1989, „timpul sfârşitului” pentru cei 144000 a sosit, iar ultimele şase versete din Daniel 11 au fost desigilate şi atunci a început o „creştere a cunoştinţei” cu privire la aceste versete. Totuşi, în 2001, când Domnul a coborât, cărticica a fost desigilată, iar mesajul conţinut în acele şase versete urmează să pună la încercare poporul lui Dumnezeu.

Am identificat mai înainte faptul că istoriile profetice ale celor şapte biserici din Apocalipsa 2 şi 3 au guvernat nu numai dispensaţiunea creştină, ci şi istoria Israelului din vechime. Odată stabilit acest principiu, ne aflăm în poziţia de a asocia lumina aceasta cu lumina cu privire la „cărticică”. Ultimele şase versete din Daniel 11 redau evenimentele legate de încheierea timpului de probă, prin urmare, recunoaşterea corectă şi evidentă a acestui lucru ne îngăduie să identificăm faptul că versetele acestea se împlinesc în istoria Laodiceii. În aceste condiţii, istoriile celor şase biserici precedente trebuie de asemenea să se împlinească în ultimele şase versete din Daniel 11. O analiză atentă [5] a acestui principiu va demonstra validitatea declaraţiei anterioare. Acesta este lucrul pe care îl vom demonstra acum, dar dorim să subliniem că aplicarea acestui principiu al punerii laolaltă a istoriilor profetice ale celor şapte biserici în istoria Laodiceii şi principiul punerii laolaltă a caracteristicilor tuturor mişcărilor de reformă în istoria Laodiceii, care este şi istoria celor 144000, confirmă şi validează mesajul ultimelor şase versete din Daniel 11, care au fost prezentate public în adventism la scurt timp după căderea Uniunii Sovietice, în 1989, ca împlinire a pasajului din Daniel 11,40.

Vom începe prin a identifica modalitatea în care istoria profetică a Filadelfiei este repetată în istoria profetică a Laodiceii. Comparaţia cu istoria Filadelfiei, care a fost istoria milleriţilor, va fi făcută „la nivel profetic”. Prin expresia aceasta vrem să spunem că vom compara câteva paralele profetice de ansamblu, dar vom lăsa deoparte până mai târziu comparaţia detaliată între Filadelfia şi Laodicea, deoarece o comparaţie detaliată a istoriei milleriţilor cu istoria celor 144000 va constitui subiectul unui alt număr al revistei noastre.

La nivel profetic, în 1840 (11 august), îngerul cel puternic din Apocalipsa 10 a coborât având în mână cărticica lui Daniel deschisă şi le-a poruncit milleriţilor (reprezentaţi de Ioan) să ia cărticica şi să o mănânce. În acel punct, principiile profetice adoptate de Miller au fost confirmate. Solia primului înger a primit putere, iar procesul de punere la încercare a început. Ţinerea în frâu a islamului la data aceea a fost o împlinire profetică şi a marcat sosirea tuturor acestor evenimente profetice. Evenimentul care a avut loc în istoria Filadelfiei în 1840 s-a repetat în istoria laodiceii, în Daniel 11,40.

Totuşi, versetul 40 începe în anul 1798, când „împăratul de la miază-zi” (ateismul: Franţa) i-a făcut rana de moarte „împăratului de la miază-noapte” (papalitatea). Apoi, versetul identifică faptul că papalitatea se va răzbuna în cele din urmă pe împăratul de la miazăzi (ateismul: Uniunea Sovietică). Anul 1798 a marcat „timpul sfârşitului” pentru milleriţi, iar anul 1989 marchează „timpul sfârşitului” pentru cei 144000.

Totuşi, anul 1989 nu este sfârşitul versetului 40, deoarece istoria reprezentată de versetul 40 trebuie să continue până când soseşte împlinirea versetului 41. Versetul 41 se referă la legea duminicală din Statele Unite şi, deşi „împăratul de la miază-zi” (ateismul) a fost înlăturat de „împăratul de la miază-noapte” (papalitatea) şi de aliatul lui din timpul sfârşitului (Statele Unite), în 1989, totuşi, în 2009, noi continuăm să trăim în perioada istorică a versetului 40, până când legea duminicală soseşte în Statele Unite.

Prin urmare, anul 2001 continuă să se afle în perioada istorică a versetului 40. În 11 septembrie, 2001, îngerul cel puternic din Apocalipsa 18 a coborât având deschisă în mână cărticica lui Daniel şi i-a poruncit adventismului (reprezentat de Ioan în Apocalipsa 10) să ia cărticica şi să o mănânce. În acest punct, au fost confirmate principiile profetice adoptate deja de cercetătorii profeţiei, care au recunoscut adevărul cu privire la ultimele şase versete din Daniel 11, solia îngerului al treilea a primit putere, iar procesul de punere la încercare a adventismului a început. Ţinerea în frâu a islamului la data aceea a marcat sosirea tuturor acestor evenimente profetice. Atunci, istoria din 1840, din timpul Filadelfiei, s-a repetat în istoria Laodiceii care continuă să se afle în perioada reprezentată de Daniel 11,40. [6]

„Chiar la data fixată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protecţia puterilor aliate ale Europei, aşezându-se în felul acesta sub controlul popoarelor creştine. Evenimentul a împlinit profeţia cu exactitate (vezi notele suplimentare). Când s-a aflat, mulţimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi colaboratorii săi şi un impuls minunat a fost dat mişcării advente. Bărbaţi de cultură cu poziţie s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât şi în publicarea vederilor sale, astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune”. – Tragedia veacurilor, p.335.

Dacă nu aţi recunoscut faptul că Ioan din Apocalipsa 10 reprezintă atât milleriţii, cât şi pe cei 144000, atunci citiţi cu atenţie încă odată pasajul următor:

„Şi glasul, pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din nou, şi mi-a zis: ‘Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului, care stă în picioare pe mare şi pe pământ!’ M-am dus la înger, şi i-am cerut să-mi dea cărticica. ‘Ia-o’, mi-a zis el, ‘şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea’. Am luat cărticica din mâna îngerului, şi am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea; dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune” (Apocalipsa 10,8-10).

Ca adventişti, noi am înţeles că Ioan îi reprezintă în pasajul acesta pe milleriţii care au mâncat cartea lui Dumnezeu şi că mesajul din carte a fost dulce, dar la dezamăgirea din 23 octombrie, 1844, ei au simţit în pântece amărăciunea „cărţii celei mici”. Totuşi istoria şi Inspiraţia ne spun că milleriţii nu au înţeles profeţia pe care o împlineau:

„Lumina specială care i-a fost dată lui Ioan şi a fost exprimată în cele şapte tunete era o schiţă a evenimentelor ce vor avea loc în timpul soliilor primului şi celui   de-al doilea înger. Nu a fost cel mai bine pentru oameni să cunoască lucrurile acestea, deoarece credinţa lor trebuia să fie pusă la încercare. În rânduiala lui Dumnezeu, adevărurile cele mai frumoase şi mai progresiste trebuiau să fie propovăduite.  The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol.7, p.971.

Milleriţii nu au ştiut dinainte ce urma să li se întâmple, dar lui Ioan i s-a spus dinainte că, atunci când va mânca acea cărticică, ea va fi dulce, iar apoi va ajunge amară. Ioan îi reprezintă atât pe milleriţi, cât şi pe cei 144000, deoarece celor 144000 li se cere să înţeleagă istoria milleriţilor.

„Atât pastorii, cât şi membrii au de făcut o lucrare de o importanţă sfântă. Ei trebuie să cerceteze istoria lucrării şi a poporului lui Dumnezeu. Să nu uite modalităţile din trecut în care Dumnezeu a lucrat cu poporul Său. Ei trebuie să reînvie şi să repete adevărurile care au ajuns să pară a fi de mică valoare pentru aceia care nu cunosc din experienţă personală puterea şi strălucirea care le-au însoţit, când au fost înţelese pentru prima oară. Aceste adevăruri trebuie  să-i fie prezentate lumii cu toată prospeţimea şi puterea lor iniţială”. – Selected Messages, cartea 1, p.157.

Când îngerul coboară şi principiile profetice adoptate de poporul lui Dumnezeu sunt confirmate ca fiind corecte – procesul de punere la încercare începe.

Versetele 41 şi 42 din Daniel 11 identifică succesiunea procesului de punere la încercare din timpul legii duminicale. Încercarea legii duminicale începe în Statele Unite (ţara cea minunat), iar apoi confruntă fiecare ţară de pe glob (Egipt).

„…Naţiunile străine vor urma pilda Statelor Unite. Deşi ea stă în frunte, ca exemplu, totuşi aceeaşi criză va veni asupra poporului nostru din toate părţile lumii”. – Mărturii, vol.6, p.395. [7]

Apocalipsa 13 confirmă această succesiune, deoarece Statele Unite vorbesc mai întâi asemenea unui balaur, iar apoi obligă toate ţările din lume să primească semnul fiarei.

„Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13,11.14-17).

Când îngerul a coborât în 1840, procesul de punere la încercare a fost iniţiat, în timp ce solia primului înger a fost vestită în lume.

„Îngerul care se uneşte în vestirea soliei îngerului al treilea va lumina tot pământul cu slava lui. Aici este profetizată o lucrare mondială cu o putere neobişnuită. Mişcarea adventă din anul 1840-1844 a fost o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu; prima solie îngerească a fost vestită în toate centrele misionare din lume, iar în câteva ţări s-a arătat cel mai mare interes religios care s-a văzut în vreo ţară de la Reforma secolului al XVI-lea, dar acestea urmează să fie depăşite de mişcarea cea puternică din timpul ultimei avertizări a îngerului al treilea”. – Tragedia veacurilor, p.611.

În iunie, 1842, bisericile protestante din Statele Unite au căzut la testul de punere la încercare.

„În iunie 1842, domnul Miller a ţinut a doua serie de conferinţe în Portland. Am simţit că este un mare privilegiu să pot participa la aceste prelegeri, deoarece căzusem în descurajare şi nu mă simţeam pregătită să mă întâlnesc cu Mântuitorul meu. Această serie de conferinţe a produs mai multă vâlvă în oraş decât prima. Diferitele denominaţiuni, cu câteva excepţii, au închis uşile bisericilor lor domnului Miller”. – Mărturii, vol.1, p.21.

Unii se poticnesc cu privire la faptul că solia îngerului al doilea a fost vestită în iunie, 1842, deoarece Ellen White declară că solia îngerului al doilea a fost proclamată în vara anului 1844.

„A doua solie îngerească din Apocalipsa capitolul 14 a fost predicată mai întâi în vara anului 1844, cu această ocazie a avut loc o aplicaţie directă la bisericile din Statele Unite, unde avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar fusese respinsă în general, şi unde decăderea în biserici fusese mai rapidă. Totuşi, solia celui de-al doilea înger nu şi-a atins împlinirea totală în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii soliei advente, dar aceasta nu a fost totală. Când au continuat să respingă adevărurile deosebite pentru vremea aceea, bisericile au decăzut din ce în ce mai mult. Totuşi, încă nu se putea spune ‘a căzut Babilonul…, pentru că a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei curviei ei’. Babilonul încă nu reuşise să facă lucrul acesta cu toate popoarele. Spiritul asemănării cu lumea şi al nepăsării faţă de adevărurile cruciale pentru timpul nostru există şi a câştigat teren în bisericile protestante din toate ţările creştinătăţii. Aceste biserici sunt cuprinse [8] în denunţarea solemnă şi teribilă a celui de-al doilea înger. Dar lucrarea apostaziei încă nu a atins punctul culminant”. – Tragedia veacurilor, p.389.

Sosirea îngerului al doilea şi predicarea soliei lui pentru prima dată nu sunt unul şi acelaşi lucru. Dovada istorică a faptului că Babilonul căzuse a avut loc când bisericile protestante au respins solia primului înger şi au dovedit această respingere prin interzicerea predicării mesajului millerit în adunările lor. Închiderea uşilor bisericii conţine o reprezentare simbolică a bisericilor care îşi pun capăt propriului timp de probă, prin respingerea soliei primului înger, dar era nevoie de un eveniment care să aibă loc înainte ca faptul acesta să fie recunoscut şi să primească o aplicaţie profetică. Există câţiva factori care ne permit să identificăm sosirea soliei îngerului al doilea în anul 1842.

Unul dintre ei este faptul că, din cauza presiunilor exercitate de asociaţii lui, William Miller a început să stabilească în termeni fără echivoc anul 1843, ca fiind anul în care Domnul va reveni. Înainte de 1842, Miller identificase anul 1843 ca fiind timpul revenirii Domnului, dar îl declarase întotdeauna în termenii probabilităţii ca unele dintre calculele lui să fie greşite. În 1842, el a început să declare data aceea într-o modalitate specifică.

„Nu fusesem niciodată categoric cu privire la nicio zi anume a revenirii Domnului, crezând că niciun om nu putea să ştie ziua şi ceasul. În toate studiile mele publicate se va vedea pe pagina de titlu: ‘aproximativ prin anul 1843’. În toate prezentările mele orale, i-am spus fără excepţie auditoriului meu că perioada se va încheia în 1843, dacă în calculele mele nu era nicio greşeală, dar că nu puteam să spun că sfârşitul nu putea să vină chiar şi înainte de data aceea, iar ei trebuiau să fie pregătiţi fără încetare. În 1842, unii dintre fraţii mei au predicat cu o mare hotărâre anul exact şi m-au criticat pentru că adăugam un DACĂ. Presa de asemenea publicase că eu stabilisem o zi precisă, 23 aprilie, pentru venirea Domnului. Prin urmare, în decembrie, acelaşi an, deoarece nu am putut să văd nicio greşeală în calculul meu, mi-am publicat opinia că, la o dată între 21 martie, 1843 şi 21 martie, 1844, Domnul va veni. Unii îşi fixaseră în minte anumite zile, dar eu nu am putut să găsesc nicio dovadă pentru acele zile, deoarece tipurile din legea mozaică indicau Sărbătoarea Corturilor.

„Pe parcursul anului 1843, presa şi unii predicatori de la amvoane au lansat acuzaţiile cele mai violente la adresa mea şi a colaboratorilor mei. Motivele noastre au fost atacate, principiile noastre au fost reprezentate greşit şi caracterul nostru a fost ponegrit. Timpul s-a scurs, iar 21 martie, 1844 a trecut, fără ca noi să fim martori ai venirii Domnului. Dezamăgirea noastră a fost mare şi mulţi au încetat să stea alături de noi.

„Înainte de data aceasta, în toamna anului 1843, unii dintre fraţii mei au început să declare că biserica este Babilon şi să-i îndemne pe adventişti să iasă afară din ea. Eu am fost foarte supărat de faptul acesta, nu numai pentru că efectul a fost foarte rău, ci şi pentru că am considerat că este o pervertire a Cuvântului lui Dumnezeu, o răstălmăcire a Scripturii. Totuşi, practica s-a răspândit larg şi, de la data aceea, aşa cum era de aşteptat, bisericile şi-au închis porţile împotriva noastră. În mintea multora au fost semănate prejudecăţi contra noastră şi s-a creat o ostilitate profundă între adventişti şi cei ce nu adoptau învăţătura, aşa încât majoritatea adventiştilor au fost excluşi din bisericile respective. Acesta a fost un rezultat pe care nu l-am dorit şi nici nu     l-am aşteptat vreodată, dar a avut loc în circumstanţe neprevăzute. Atunci, nu am putut să facem altceva, decât să acţionăm în conformitate cu poziţia în care am fost puşi”. – S. Bliss, Memories of William Miller, p.329.

Îndată ce Miller a început să declare cu precizie data revenirii Domnului, persecuţiile au început. Motivul pentru care tovarăşii lui Miller au exercitat presiuni asupra lui, [9] cerându-i să fie mai specific, a fost întemeiat fără îndoială de împlinirea unei alte profeţii aflate în Habacuc capitolul 2.

„În mai, 1842, o conferinţă generală a fost convocată din nou în Boston, Mass. La deschiderea acestei adunări, fraţii Chs. Fitch şi A. Hale din Haverhill    ne-au prezentat viziunile din Daniel şi Ioan, pe care le pictaseră pe pânză, scriind cifrele profetice şi încheierea viziunii şi denumind această pictură – hartă. Fr. F a explicat subiectul, spunând în esenţă cele ce urmează. El se gândise mult şi simţise că, dacă putea fi făcut ceva de felul acesta, ar simplifica subiectul şi i-ar face să-i fie mult mai uşor să-l prezinte oamenilor. Aici părea că răsare o lumină nouă. Aceşti fraţi împliniseră o profeţie făcută de Habacuc cu 2468 de ani în urmă, în care spunea: ‘Domnul mi-a răspuns, şi a zis: Scrie proorocia, şi sapă-o pe table, ca să se poată citi uşor!’ Faptul acesta ajunsese să fie aşa de clar pentru toţi, încât a fost votat în unanimitate să fie făcute imediat trei sute de hărţi litografiate, pentru ca aceia care înţelegeau mesajul să îl poată citi şi să îl poată vesti…”. – Joseph Bates, The Advent Review, septembrie, 1850.

Harta din 1843 a fost recunoscută ca fiind o împlinire a profeţiei şi a fost identificată în termeni specifici. Joseph Bates adaugă încă o idee cu privire la harta din 1843:

„Acum, istoria noastră arată că erau sute de oameni care prezentau aceleaşi hărţi cronologice asemenea lui William Miller, toate fiind identice”. – Joseph Bates, A Seal of the Living God Hundred Forty-four Thousand, of the Servants of God Being Sealed Ioan 1840, p.17.

Toţi predicatorii milleriţi au folosit harta care identifica în termeni siguri anul 1843 ca fiind anul revenirii Domnului, deşi William Miller nu a fost dogmatic cu privire la punctul acesta. Tovarăşii lui au făcut presiuni asupra sa pentru a înlătura acel „DACĂ” din interpretare şi, după ce a făcut astfel, mesajul a fost precis şi la subiect. După aceea, a început să provoace zguduirea. Sosirea, în 1842, a hărţii cu privire la anul 1843 a pus solia primului înger într-o perspectivă care cerea o decizie, iar bisericile protestante au început să îşi arate deciziile, închizându-şi adunările împotriva soliei primului înger.

James White a comentat cu privire la căderea Babilonului şi cu privire la istoria aceasta.

„Pentru a înţelege mai bine solia îngerului al treilea, să recapitulăm pe scurt prima şi a doua solie.

„Prima solie îngerească. – ‘Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. El zicea cu glas tare: Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!’ (Apocalipsa 14,6.7).

„Această solie îngerească reprezintă ultima misiune a harului pentru lume şi s-a împlinit. Mesajul apostolic iniţial a fost: ‘Dumnezeu… porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate’ (Fapte 17,30.31). Dar ultima solie pentru lume a fost: ‘Pocăiţi-vă, căci ceasul [timpul] judecăţii a sosit’. Timpul a avut legătură cu mesajul, iar timpul a fost 1843. Dumnezeu a zis prin profet: ‘Scrie proorocia, şi sapă-o pe table, ca să se poată citi uşor!’ (Habacuc 2,2).

„Întreaga oştire adventistă a crezut cândva că publicarea viziunilor lui Daniel şi Ioan pe harta din care mesagerii rapizi au predicat în anii 1842 şi 1843 a fost o împlinire a acestei profeţii, iar necredinţa acelora care se îndoiesc acum [10] nu dovedeşte că toţi am greşit atunci. Trecerea timpului şi alunecarea şi necredinţa continuă a adventiştilor nu au schimbat adevărul acesta al lui Dumnezeu într-o minciună, ci el încă rămâne adevăr.

„Voi, cei care aţi luat parte la vestirea soliei primului înger, care aţi simţit puterea şi slava ei şi aţi văzut efectele ei asupra oamenilor, trebuie să vă întoarceţi cu mine la adunările de tabără, la conferinţele şi la celelalte adunări în care data din 1843 a fost proclamată de pe hartă. Cu ce solemnitate, zel şi încredere sfântă au propovăduit slujitorii lui Dumnezeu data aceea. Şi, oh, cum au ajuns cuvintele lor la oameni, înmuind inima cea mai împietrită a celor păcătoşi, pentru că Domnul era cu ei şi Duhul Său a însoţit mesajul solemn. Cei mai evlavioşi şi mai consacraţi oameni din toate bisericile au prins flacăra şi mulţi care fuseseră educaţi să se închine bisericii şi pastorului lor, au învăţat aici să ‘­se teamă numai de Dumnezeu şi să-I dea slavă’. Mesajul acesta ne-a făcut să ne despărţim de lumea aceasta şi ne-a condus la picioarele lui Isus spre a căuta iertare pentru păcatele noastre şi o mântuire deplină prin sângele lui Hristos. Dragi fraţi, a fost mesajul acesta ‘din cer, sau de la oameni?’ Eu ştiu că veţi răspunde: ‘din cer’. Amin.

„Noi am ‘gustat atunci Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile lumii care va veni’ şi nici nu putem, nici nu vom îndrăzni să renunţăm la el şi să-l numim o ‘greşeală’, ‘lucrarea unui om’, ‘mesmerism’ şi ‘de la diavolul’, aşa cum au făcut mulţi şi au căzut. ‘Este imposibil’ ‘să-i întoarcem din nou la pocăinţă’ pe aceşti oameni, văzând că ei L-au răstignit încă odată pe Fiul lui Dumnezeu şi L-au făcut de ruşine’ (vezi Evrei 6,4-6).

„A doua solie îngerească. – ‘Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei! (Apocalipsa 14,8). ‘Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu!’ (Apocalipsa 18,4).

„Acest al doilea înger nu şi-a îndeplinit misiunea şi nu şi-a vestit solia împreună cu primul înger, ci ‘a urmat’ după ce primul îşi vestise solia lui. Prima solie a fost adresată bisericilor, dar curând casele lor de editură au refuzat să o publice, iar porţile caselor lor de închinare au fost închise împotriva ei. În felul acesta, ele au alungat ‘Evanghelia cea veşnică’ a împărăţiei care vine, iar când au procedat astfel, Isus, şi Duhul adevărului le-a părăsit şi bisericile, sau Babilonul, au căzut. În toate aceste biserici au fost câteva suflete care primiseră solia adventistă, a căror ‘mâncare şi băutură’ şi a căror viaţă a fost să vorbească despre venirea lui Isus şi despre refacerea tuturor lucrurilor, dar nu li s-a îngăduit să vestească mărturia aceasta. Atunci, calea a fost pregătită pe deplin pentru solia a doua – ‘A căzut, a căzut Babilonul’, ‘Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu!’.

„Fiecare credincios adventist ştie că noi am auzit chiar mesajul acesta. Noi nu am uitat predicile excelente care au fost predicate şi publicate de Joseph Marsh şi mulţi alţii cu privire la subiectul acesta. Nici nu am uitat efectul pe care l-au avut asupra celor din poporul lui Dumnezeu, deoarece ei au ascultat mesajul şi au părăsit în grabă bisericile. Profeţia aceasta a fost împlinită cu exactitate şi la timpul şi locul potrivit. Unii ne spun că, aici, Babilonul este Biserica           Romano-Catolică, dar poporul lui Dumnezeu nu a fost în biserica aceea. Prima solie a fost adresată bisericilor, de prin 1840, până în 1843, iar apoi ‘a urmat’ al doilea înger, aşadar, solia – ‘A căzut Babilonul’ – ‘Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu’ a fost vestită în 1844. Noi am auzit-o cu urechile noastre, vocile noastre au propovăduit-o şi întreaga noastră fiinţă a simţit puterea ei, ochii noştri au văzut efectul ei, când poporul asuprit al lui Dumnezeu a rupt lanţurile ce îl legau de diferitele secte şi au fugit din Babilon. După ce am văzut o împlinire aşa deplină a soliilor primului şi celui de-al doilea înger în experienţa noastră din trecut, suntem pregătiţi acum să examinăm ‘a treia solie îngerească’…”. – James White, The Present Truth, aprilie, 1850.

James White identifică faptul că prima solie îngerească a fost vestită „de prin 1840, până în 1843”, iar Ellen White ne spune că în 1840 prima solie îngerească a fost vestită în fiecare centru misionar din lume. [11]

„Mişcarea adventă din anii 1840-1844 a fost o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu. Prima solie îngerească a fost vestită în toate centrele misionare din lume, iar în câteva ţări s-a arătat cel mai mare interes religios care s-a văzut în vreo ţară de la Reforma secolului al XVI-lea, dar acestea urmează să fie depăşite de mişcarea cea puternică din timpul ultimei avertizări a îngerului al treilea”. – Tragedia veacurilor, p.611.

Milleriţii au mărturisit cu privire la faptul că solia primului înger ajunsese în întreaga lume până în anul 1842.

„În Exposition of Matthew, capitolul 24, E.R. Pinney spune:

„‘Încă din 1842, publicaţiile despre Cea de A Doua Venire fuseseră trimise în toate centrele misionare din Europa, Asia, Africa şi America, pe ambele părţi ale Munţilor Stâncoşi. Din jurnalul său de activitate, aflăm că misionarul evreu Joseph Wolf a vizitat majoritatea centrelor misionare din est, între 1831 şi 1834, predicând învăţătura aceasta. El a avut conversaţii deschise cu misionari şi, de asemenea, cu preoţi evrei şi mahomedani. Găsim învăţătura aceasta în Tartar, cu aproximativ douăzeci şi cinci de ani în urmă, iar timpul venirii lui Hristos este prevăzut în 1844. Faptul acesta a fost aflat de la un misionar irlandez din Tartar, căruia un preot din Tartar i-a pus întrebarea: ‘Când va veni Hristos pentru a doua oară?’ El a răspuns că nu ştia nimic despre subiectul acesta. Preotul din Tartar   şi-a exprimat o mare surprindere la auzul unui astfel de răspuns din partea unui misionar care venise să-i înveţe doctrinele Bibliei şi a declarat că ‘el crezuse că oricine avea Biblia ar fi putut să ştie lucrul acesta’. Apoi, preotul din Tartar i-a spus părerile lui, declarând că se credea că Hristos va veni prin anul 1844. Misionarul a scris acasă o mărturie a acelor fapte, care a fost publicată în Irish Magazine, în 1821. Comandanţii vaselor noastre şi marinarii ne spun că nu au ajuns în niciun port unde să nu fi constat că propovăduirea aceasta ajunsese înaintea lor şi că li s-au pus adesea întrebări cu privire la ea”. – James White, The Advent Review, and Sabbat Herald, 28 august, 1853.

Prima solie îngerească a fost mesajul de punere la încercare pentru acea perioadă istorică. Ea a început în Statele Unite şi apoi a ajuns în întreaga lume. Prin 1842, bisericile protestante au început să închidă uşa timpului lor de probă, prin respingerea soliei. Solia îngerului al doilea sosise, deşi în acel punct încă nu fusese proclamată.

„… Veştile despre apropiata venire a Domnului cu putere şi mare slavă în lumea noastră sunt adevărate, iar în 1840 multe voci s-au ridicat pentru a le propovădui”. – Manuscript Releases, vol.9, p.134.

„Apostolul Pavel le spune sfinţilor de pretutindeni: ‘Aduceţi-vă aminte de zilele de la început’ (Evrei 10,32), aşa că vă voi prezenta o schiţă sumară a călătoriilor şi încercărilor noastre de aici.

„În 1842, am auzit ‘Evanghelia veşnică’ şi am ascultat-o. Am crezut cu adevărat că Hristos va veni în 1843 şi am încercat să fim pregătiţi. Când data aceea a trecut, am fost dezamăgiţi, dar curând am găsit în Cuvântul Domnului următoarele: ‘Dacă [viziunea] zăboveşte, aşteaptă-o’. În acest timp de întârziere, s-a auzit strigătul: ‘A căzut, a căzut Babilonul’, ‘Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu’. Noi am crezut că solia ne-a fost adresată nouă şi am ieşit, declarându-ne liberi de orice organizaţie omenească. Un pastor metodist din Melbourne a zis: ‘S-a dus crema bisericii’. În toamna anului 1844, aici a fost vestit strigătul de la miezul nopţii: ‘Iată, Mirele vine, ieşiţi-I în întâmpinare’, iar în Melbourne a avut loc o mare mişcare”. – Scrisoare de la fratele Lindsay, The Advent Review, august, 1849.

În 1842, prin providenţa Domnului, milleriţii au avut prima lor adunare de tabără. Chiar când uşile bisericilor se închideau, [12] Domnul a deschis o altă cale pentru solie. Tocmai la aceeaşi conferinţă, milleriţii au votat tipărirea hărţii din 1843 şi au hotărât să înceapă a susţine adunări de tabără. Decizia de a produce harta a făcut ca mesajul să fie vestit într-o modalitate directă, aşa cum nu mai fusese vestit înainte. Această modalitate directă a ‘obligat’ bisericile să îşi închidă uşile, iar decizia de a susţine adunări de tabără a oferit calea necesară pentru înlocuirea bisericilor. Ambele decizii au fost luate cu ocazia aceleiaşi întruniri şi ambele au avut loc cu destul de mult timp înainte ca vreunul dintre milleriţi să fi recunoscut că Babilonul căzuse.

„Adunările de tabără fuseseră folosite pentru redeşteptare şi, în acelaşi timp, pentru scopuri de evanghelizare, dar milleriţii nu le folosiseră înainte ca Himes să li se alăture. La o conferinţă generală a credincioşilor adventişti, convocată de Joshua V. Himes în Boston, în mai, 1842, s-a votat să fie planificate câteva adunări de tabără.

„Prima dintre aceste adunări de tabără, la East Kingston, New Hampshire, a fost condusă de Himes. El a raportat în Signs of the Times, 13 iulie, 1842, că la adunarea de tabără au participat între o mie şi o mie cinci sute de persoane. Vizitatorii curioşi şi reprezentanţii ziarelor s-au înghesuit în mulţimea participantă. Chiar şi John Greenleaf Whittier a fost printre cei ce au descris evenimentul. El a fost impresionat evident de organizarea adunărilor şi de sinceritatea închinătorilor….

„Ziarele au fost uimite de rapiditatea cu care a fost demontat cortul, transportat cu trăsura, cu vaporul, sau cu trenul şi ridicat în alt oraş. Când a fost ridicat, oamenii au pus pariu că nu se va umple. Când au început adunările, au fost uluiţi să vadă că este plin până la refuz. La cele o sută douăzeci şi cinci de adunări de tabără ţinute din 1842, până în octombrie 1844, au participat aproape o jumătate de milion de oameni.

„Ellen White a spus despre adunările acestea de tabără următoarele: Metoda aceasta de a le prezenta oamenilor adevărul este plănuită de Dumnezeu. Adunările noastre de tabără să fie organizate în aşa fel, încât să realizeze cât mai mult bine cu putinţă”. – Adventist Pioneer Library, Lest We Forget, vol.2, nr.4.

Milleriţii au înţeles corect că sosirea soliei îngerului al doilea a fost întemeiată pe respingerea soliei primului înger. Bates observă că, până în „1843”, „majoritatea bisericilor declarate creştine îşi închiseseră uşile”. Dacă îşi închiseseră uşile până în 1843, atunci trebuie să fi făcut acest lucru în 1842.

„Mai mult, în conformitate cu viziunea lui Ioan din Apocalipsa 14, Babilonul trebuie să cadă în timpul când îngerul vesteşte Evanghelia veşnică, în ceasul judecăţii, deoarece spune că a urmat un alt înger. Prin urmare, acesta a fost următorul lucru, după ce solii care zburau prezentaseră destul de bine doctrina Celei de A Doua Veniri, iar aceasta fusese respinsă de Biserici. Strigătul lor a fost: A căzut, a căzut Babilonul. Babilonul a respins solia îngerului precedent. Acum era evident că Babilonul băuse paharul de otravă aşa de mult, încât aceasta a ajuns la organele lui vitale. Ca urmare, ea L-a respins în totalitate pe Domnul care venea.

„Unde este împlinirea istorică a acestui eveniment? Noi răspundem. Exact acolo unde ar trebui să fie, urmând în ordine, şi niciunde altundeva. Când subiectul acesta a început să fie prezentat mai întâi în 1843, majoritatea bisericilor oficiale îşi închiseseră uşile împotriva doctrinei Celei de a Doua Veniri şi începuseră să trateze mesajul cu batjocuri şi dispreţ”. – Joseph Bates, Waymarks and High Heaps, p.64.

Încercarea cu privire la solia primului înger a început în 1840. Până în 1842, solia fusese vestită în lume, iar bisericile din Statele Unite îşi închiseseră uşile împotriva ei. Istoria dintre 1840 şi 1842, în timpul Filadelfiei, este reprezentată în Daniel 11,41.42, [13] aşa cum încercarea cu privire la legea duminicală confruntă mai întâi Statele Unite, iar apoi lumea.

În 1842, uşile bisericilor organizate s-au închis împotriva mesajului şi a mesagerilor şi, procedând astfel, bisericile au respins solia primului înger, au pus capăt timpului lor de probă, au intrat în întuneric total, iar solia îngerului al doilea, care anunţa căderea Babilonului, a sosit.

În 1842, milleriţii nu au recunoscut că îngerul al doilea venise, dar nu au recunoscut nici că primul înger venise în 1798, sau că îngerul al treilea venise în 22 octombrie, 1844. Toate mesajele vin în istorie înainte ca poporul lui Dumnezeu să recunoască faptul acesta, iar poporul lui Dumnezeu începe să le proclame, numai după ce mesajele sosesc.

Istoria Filadelfiei şi a milleriţilor identifică atât venirea îngerului în 1840, cât şi un proces de punere la încercare în perioada 1841-1842. Istoria Laodiceii, aşa cum este prezentată în ultimele şase versete din Daniel 11, identifică atât venirea îngerului în versetul 40, cât şi un proces de punere la încercare în versetele 41 şi 42. Îngerul care a coborât în perioada Filadelfia a fost îngerul din Apocalipsa 10, iar îngerul care coboară în perioada Laodicea este îngerul din Apocalipsa 18. Ellen White face de mai multe ori o paralelă directă între cei doi îngeri.

„Întregul pământ trebuie să fie luminat de slava Domnului. Cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu. Aceia care Îl urmează pe Miel oriunde merge El vor primi putere de la îngerul care coboară din cer cu ‘o putere mare’. Prima solie trebuie să fie repetată, proclamând cea de a doua venire a lui Hristos în lumea noastră. Cea de a doua solie îngerească trebuie să fie repetată, ‘A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei’ (Apocalipsa 18,2.3)”. – Manuscript Releases, vol.16, p.40.

Când descrie lucrarea primului înger, ea foloseşte terminologia îngerului din Apocalipsa 18, ca o paralelă interschimbabilă.