Cei înţelepţi vor mânca din Cuvântul Său

A mânca din Cuvântul Său înseamnă a lua parte la experienţa Sa.

„Carnea trebuia să fie mâncată. Nu este de ajuns să credem în Hristos pentru iertarea păcatelor ci, prin credinţă, noi trebuie să primim fără încetare putere şi hrană spirituală de la El, prin Cuvântul Său. Hristos spune: ‘Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el’ (Ioan 6,53-54). Pentru a lămuri însemnătatea celor spuse, El a zis: ‘Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă’ (versetul 63). Isus a primit Legea Tatălui Său, a trăit în viaţa Sa de fiecare zi principiile ei, a dat pe faţă spiritul ei şi a arătat puterea ei binefăcătoare asupra inimii. Ioan spune: ‘Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl’ (Ioan 1,14). Urmaşii lui Hristos trebuie să fie părtaşi ai experienţei Lui. Ei trebuie să primească şi să asimileze Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel, încât el să ajungă forţa motrice a vieţii şi acţiunilor lor. Prin puterea lui Hristos, ei trebuie să fie schimbaţi spre a ajunge asemenea Lui şi spre [9] a reflecta însuşirile dumnezeieşti. Ei trebuie să mănânce carnea şi să bea sângele Fiului lui Dumnezeu sau, dacă nu, n-au viaţă în ei înşişi. Spiritul şi lucrarea lui Hristos trebuie să devină spiritul şi lucrarea ucenicilor Săi”. – Patriarhi şi profeţi, p.277.

Hotărârea de a mânca, sau nu cărticica este o punere la încercare.

„Cu o ocazie, Domnul Hristos le declarase ascultătorilor Săi: ‘Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură.  Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine’. Cuvintele acestea au fost spuse pentru a-i pune la încercare, dar când le-au auzit, mulţi dintre ucenicii lui au zis între ei: ‘Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?’ Aceşti ucenici nu au putut să înţeleagă semnificaţia spirituală a cuvintelor lui Hristos, deoarece ‘din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El’. Întorcându-Se către cei doisprezece, Isus le-a zis: ‘Voi nu vreţi să vă duceţi?’ Totuşi, Petru i-a răspuns: ‘Doamne’, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu’”. – Signs of the Times, 4 noiembrie, 1897.

În 11 august, 1840, îngerul cel puternic din Apocalipsa 10 a coborât.

„Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc” (Apocalipsa 10,1).

„Îngerul cel puternic care l-a îndrumat pe Ioan nu a fost nimeni altcineva decât Isus Hristos. Faptul că stătea cu piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe uscat arată partea pe care o îndeplineşte El în evenimentele finale ale marii lupte cu Satana”. – Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol.7, p.971.

Când a coborât, El a avut cărticica lui Daniel deschisă în mână.

„În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ” (Apocalipsa 10,2).

„Ioan vede cărticica desigilată. Atunci, profeţiile lui Daniel îşi au locul lor corespunzător în prima, a doua şi a treia solie îngerească ce trebuie să-i fie vestite lumii”. – Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol.7, p.971.

O parte pe care Domnul Hristos o îndeplineşte în evenimentele finale ale marii lupte este aceea că, în calitate de Leu din seminţia lui Iuda, îi dezvăluie poporului Său un mesaj profetic. Totuşi, poporul Său trebuie să primească acel mesaj. Lui Ioan, care îi reprezenta pe milleriţi, i s-a poruncit să ia cartea şi să o mănânce. „Şi glasul, pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din nou, şi mi-a zis: ‘Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului, care stă în picioare pe mare şi pe pământ!’ M-am dus la înger, şi i-am cerut să-mi dea cărticica. ‘Ia-o’, mi-a zis el, ‘şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea’. Am luat cărticica din mâna îngerului, şi am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea; dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune” (Apocalipsa 10,8-10).

Istoria millerită se repetă în istoria celor 144000.

„Când solia îngerului al treilea va fi [10] predicată aşa cum ar trebui, o putere va însoţi proclamarea ei, iar ea va ajunge să aibă o influenţă covârşitoare. Dacă nu va fi însoţită de puterea divină, nu va realiza nimic. Adesea mi se face referire la parabola celor zece fecioare, dintre care cinci au fost înţelepte şi cinci au fost neînţelepte. Parabola aceasta s-a împlinit şi se va împlini până la ultima literă, deoarece are o aplicaţie specială pentru timpul acesta şi, asemenea soliei îngerului al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie adevăr prezent până la încheierea timpului. În parabolă, cele zece fecioare au avut lămpi, dar numai cinci dintre ele au avut untdelemn de rezervă pentru a-şi păstra lămpile arzând. Faptul acesta reprezintă starea bisericii. Atât fecioarele înţelepte, cât şi cele neînţelepte au Biblii şi au primit mijloacele harului, dar mulţi nu înţeleg faptul că trebuie să aibă ungerea divină. Ei nu ascultă invitaţia: ‘Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară’”. – Review and Herald, 19 august, 1890.

Untdelemnul care le lipseşte fecioarelor neînţelepte este mesajul profetic special ce îi este descoperit generaţiei celor 144000.

„Cei unşi stau lângă Domnul întregului pământ, având poziţia dată cândva lui Satana ca heruvim ocrotitor. Prin făpturile sfinte care înconjoară scaunul Său de domnie, Domnul păstrează o comunicare continuă cu locuitorii pământului. Undelemnul auriu reprezintă harul cu care Dumnezeu alimentează continuu candelele credincioşilor, ca să nu pâlpâie şi să nu se stingă. Dacă untdelemnul acesta sfânt nu ar fi fost revărsat din cer prin soliile Duhului Sfânt, mijloacele răului ar fi avut un control deplin asupra oamenilor….

„Dumnezeu este dezonorat când nu primim mesajele pe care ni le trimite El. Prin urmare, noi refuzăm untdelemnul auriu pe care El doreşte să-l toarne în sufletele noastre spre a le fi transmis celor ce se află în întuneric. Când va veni apelul: ‘Iată, Mirele vine, ieşiţi-I în întâmpinare’, aceia care nu au primit undelemnul sfânt, care nu au cultivat harul lui Hristos în inima lor, vor constata, asemenea fecioarelor neînţelepte, că nu sunt pregătiţi să-L întâmpine pe Domnul lor. Ei nu au în ei înşişi, puterea de a obţine undelemnul, iar viaţa lor este ruinată. Totuşi, dacă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este cerut, dacă implorăm, aşa cum a implorat Moise: ‘Arată-Mi slava Ta’, dragostea lui Hristos va fi răspândită în inima noastră. Undelemnul auriu ne va fi transmis prin tuburile aurii. ‘Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor’. Prin primirea razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii, copiii lui Dumnezeu strălucesc ca nişte lumini în lume”. – Review and Herald, 20 iulie, 1897.

Fecioarele înţelepte din adventism sunt reprezentate şi de cei 144000 care vor primi şi vor mânca mesajul ce este dat pentru generaţia lor.

„Experienţa reprezentată în parabola seminţei de muştar nu ilustrează doar dezvoltarea în ansamblu a Împărăţiei lui Hristos, ci ea se repetă în fiecare stadiu al acestui proces. Dumnezeu are un adevăr special şi o lucrare specială pentru biserica Sa în fiecare generaţie. Adevărul care le este ascuns celor învăţaţi şi înţelepţi ai lumii acesteia le este descoperit unor oameni umili, care au o credinţă asemenea unor copii. Adevărul cere renunţare la sine. El are de purtat bătălii şi de câştigat biruinţe. La început, susţinătorii lui sunt puţini. El este combătut şi dispreţuit de marii oameni ai lumii şi de bisericile care se conformează cu lumea. Priviţi-l pe Ioan Botezătorul, pregătitorul venirii lui Hristos, stând singur pentru a mustra mândria şi formalismul naţiunii iudaice. Priviţi-i pe apostolii care au vestit Evanghelia în Europa. Cât de necunoscută [11] şi de lipsită de şanse părea misiunea lui Pavel şi a lui Sila, nişte meşteşugari care confecţionau corturi, când, împreună cu tovarăşii lor, s-au îmbarcat la Troa, plecând în călătorie la Filipi. Priviţi-l pe „bătrânul Pavel”, aflat în lanţuri şi predicându-L pe Hristos în palatul cezarilor. Priviţi micile grupuri de sclavi şi ţărani luptând cu păgânismul Imperiului roman. Priviţi-l pe Martin Luther rezistând împotriva acelei biserici puternice, care era capodopera înţelepciunii lumii. Priviţi-l apărând cu fermitate Cuvântul lui Dumnezeu în faţa împăratului şi a papei şi declarând: ‘Aici voi sta; nu pot face altfel. Aşa să mă ajute Dumnezeu’. Priviţi-l pe John Wesley predicându-L pe Hristos şi neprihănirea Sa în mijlocul formalismului, al senzualităţii şi necredinţei. Profund îndurerat de nenorocirile lumii păgâne, el pleda pentru privilegiul de a vesti solia iubirii lui Hristos. Ascultaţi răspunsul clericilor de atunci: ‘Stai jos, tinere. Când Dumnezeu va dori să-i convertească pe păgâni, o va face fără ajutorul tău sau al meu’”. – Parabolele Domnului Hristos, p.78.

Când a coborât în 11 septembrie, 2001, Domnul Hristos, reprezentat de îngerul cel puternic din Apocalipsa 18, a adus aceeaşi încercare fundamentală pe care le-a adus-o milleriţilor în 11 august, 1840 şi aceeaşi încercare fundamentală la care i-a supus pe izraeliţii din vechime şi care se află în Ioan 6, când a declarat: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă”.

„Când au văzut noroadele că nici Isus, nici ucenicii Lui nu erau acolo, s-au suit şi ele în corăbiile acestea, şi s-au dus la Capernaum să caute pe Isus. Când L-au găsit, dincolo de mare, I-au zis: ‘Învăţătorule, când ai venit aici?’ Drept răspuns, Isus le-a zis: ‘Adevărat, adevărat, vă spun, că Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea, şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, însuşi Dumnezeu, pe el L-a însemnat cu pecetea Lui’. Ei I-au zis: ‘Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?’ Isus le-a răspuns: ‘Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El’. ‘Ce semn faci Tu, deci’, I-au zis ei, ‘ca să-l vedem, şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine din cer’. Isus le-a zis: ‘Adevărat, adevărat, vă spun, că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer, şi dă lumii viaţa’. ‘Doamne’, I-au zis ei, ‘dă-ne totdeauna această pâine’. Isus le-a zis: ‘Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-aţi şi văzut, şi tot nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l învii în ziua de apoi. Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi’. Iudeii cârteau împotriva Lui, pentru că zisese: ‘Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer’. Şi ziceau: ‘Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum dar zice El: Eu M-am pogorât din cer?’ Isus le-a răspuns: ‘Nu cârtiţi între voi. Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. În prooroci este scris: Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu’. Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl, şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine. Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la [12] Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl. Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, are viaţa veşnică. Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie, şi au murit. Pâinea, care se pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea, şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii’. La auzul acestor cuvinte, Iudeii se certau între ei, şi ziceau: ‘Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?’ Isus le-a zis: ‘Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine. Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana, pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac’. Isus a spus aceste lucruri în sinagogă, când învăţa pe oameni în Capernaum. Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: ‘Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?’ Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: ‘Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte? Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii din voi care nu cred’. Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred, şi cine era cel ce avea să -L vândă. Şi a adăogat: ‘Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu’. Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El” (Ioan 6,24-66).

Când porumbelul a coborât asupra lui Hristos la botezul Său (ca o paralelă atât a coborârii Sale în Apocalipsa 10, în 11 august, 1840, şi a coborârii Sale în Apocalipsa 18, în 11 septembrie, 2001), Hristos a intrat imediat în procesul de încercare îndeplinit de Satana în pustie. Prima dintre cele trei încercări a fost cu privire la alegerea Sa de a mânca din Cuvântul lui Dumnezeu, sau din cuvântul lui Satana, fiind astfel o paralelă a încercării cu privire la mâncatul cărţii celei mici aduse milleriţilor şi a încercării aduse adventismului, când îngerul al patrulea s-a alăturat îngerului al treilea în Apocalipsa 18, în 11 septembrie, 2001.

„Ispititorul s-a apropiat de El, şi i-a zis: ‘Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini’. Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu’”           (Matei 4,3-4).

Profeţii reprezintă poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului

Când sunt folosiţi ca exemple în cadrul profeţiilor pe care le vestesc, profeţii reprezintă poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului. Când a mâncat cărticica din Apocalipsa 10, Ioan a reprezentat experienţa millerită. Când Zaharia a fost trezit de îngerul din capitolul patru, iar apoi a mărturisit despre faptul că nu a putut să înţeleagă ce reprezenta sfeşnicul cu şapte braţe, el a ilustrat de asemenea experienţa millerită, deoarece atunci când s-au trezit la strigătul de la miezul nopţii, în vara anului 1844, milleriţii au demonstrat curând că, asemenea lui Zaharia, nu au înţeles sanctuarul. Când i s-a dat viziunea slavei lui Dumnezeu din capitolul 6, Isaia a reprezentat poporul lui Dumnezeu din zilele noastre. [13]

Isaia

„Isaia denunţase păcatul celorlalţi, dar acum se vede el însuşi expus la aceeaşi condamnare pe care o pronunţase asupra lor. El fusese satisfăcut cu o ceremonie rece şi lipsită de viaţă în închinarea adusă lui Dumnezeu. Până la viziunea pe care Domnul i-a dat-o, el nu ştiuse lucrul acesta. Cât de mici i se păreau acum înţelepciunea şi talentele lui, când privea la sfinţenia şi maiestatea sanctuarului. Cât de nevrednic era el! Cât de nepotrivit era pentru serviciul sfânt! Felul în care se vedea ar putea să fie exprimat în cuvintele apostolului Pavel: ­‘O, nenorocitul de mine, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?’

„Viziunea dată lui Isaia reprezintă starea poporului lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Ei au privilegiul de a vedea prin credinţă lucrarea care se desfăşoară în sanctuarul ceresc. ‘Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său’. Când privesc prin credinţă în sfânta sfintelor şi văd lucrarea lui Hristos din sanctuarul ceresc, ei înţeleg că sunt un popor cu buze necurate, nişte oameni ale căror talente nu au fost sfinţite şi folosite spre slava lui Dumnezeu. Ei ar putea să fie cuprinşi de disperare, când compară propria slăbiciune şi nevrednicie cu frumuseţea şi curăţia caracterului plin de slavă al lui Hristos. Totuşi, dacă vor primi, asemenea lui Isaia, impresia pe care Domnul vrea să o lase asupra inimii lor, dacă îşi vor umili sufletul înaintea lui Dumnezeu, pentru ei va exista o speranţă. Curcubeul făgăduinţei se află deasupra scaunului de domnie, iar lucrarea făcută pentru Isaia va fi făcută pentru ei. Dumnezeu va răspunde la rugăciunile care vin dintr-o inimă smerită”. – Review and Herald, 22 decembrie, 1896.

Isaia funcţionase ca profet biblic, „denunţând păcatul celorlalţi”, când Domnul i-a arătat slava Sa. Isaia reprezintă un adventist laodicean, care lucrează şi practică orbeşte adventismul lui, până când îşi dă seama că este sărac, nenorocit, orb şi gol.

Ioan

Când sunt folosiţi ca exemple în profeţiile pe care le vestesc, profeţii reprezintă poporul lui Dumnezeu de la sfârşitul lumii. Când mănâncă acea cărticică, Ioan nu îi reprezintă numai pe milleriţi, ci şi pe cei 144000. Faptul acesta este consemnat chiar în pasajul în care lui Ioan i se porunceşte să mănânce acea carte. În versetul nouă, înainte de a lua cărticica şi de a o mânca, lui Ioan i se spune că va fi dulce în gură şi amară în pântece.

„M-am dus la înger, şi i-am cerut să-mi dea cărticica. ‘Ia-o’, mi-a zis el, ‘şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea’” (Apocalipsa 10,9).

Milleriţii nu au înţeles experienţa lor, înainte de a parcurge istoria din perioada 1940-1844.

„Lumina specială care i-a fost dată lui Ioan şi a fost exprimată în cele şapte tunete era o schiţă a evenimentelor ce vor avea loc în timpul soliilor primului şi celui de-al doilea înger. Nu a fost cel mai bine pentru oameni să cunoască lucrurile acestea, deoarece credinţa lor trebuia să fie pusă la încercare. – The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol.7, p.971.

Milleriţii nu au ştiut dinainte că istoria lor va consta în înţelegerea dulce a mesajului pentru generaţia lor, sau că dulceaţa va fi urmată de amărăciunea dezamăgirii lor. Deşi vor repeta experienţa millerită, spre deosebire de milleriţi, cei 144000 vor cunoaşte istoria [14] dinainte. De fapt, li se cere şi sunt avertizaţi să înţeleagă acea istorie. În sensul acesta, Ioan îi reprezintă pe cei 144000 într-o modalitate mai precisă, decât i-a reprezentat pe milleriţi.

„Lucrarea se va încheia în curând. Membrii bisericii luptătoare, care s-au dovedit a fi credincioşi, vor alcătui biserica biruitoare. În revizuirea istoriei noastre din trecut, după ce am parcurs fiecare pas al înaintării noastră până în starea prezentă, pot să spun: Lăudat fie Dumnezeu! Când văd ce a făcut Dumnezeu, sunt plină de uimire şi de încredere în Hristos, în calitate de Conducător. Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, cu excepţia faptului de a uita modalitatea în care ne-a condus Domnul şi învăţătura Sa din istoria noastră trecută”. – General Conference Bulletin, 29 ianuarie, 1893.

„Atât pastorii, cât şi membrii au de făcut o lucrare de o importanţă sfântă. Ei trebuie să cerceteze istoria lucrării şi a poporului lui Dumnezeu. Să nu uite modalităţile din trecut în care Dumnezeu a lucrat cu poporul Său. Ei trebuie să reînvie şi să repete adevărurile care au ajuns să pară a fi de mică valoare pentru aceia care nu cunosc din experienţă personală puterea şi strălucirea care le-au însoţit, când au fost înţelese pentru prima oară. Aceste adevăruri trebuie  să-i fie prezentate lumii cu toată prospeţimea şi puterea lor iniţială”. – Selected Messages, cartea 1, p.157.

Când sunt folosiţi ca exemple în profeţiile pe care le vestesc, profeţii reprezintă poporul lui Dumnezeu de la sfârşitul lumii. Ioan nu este singurul profet care trebuia să mănânce Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece atât Ezechiel, cât şi Ieremia au ilustrat actul acesta. Când au făcut lucrul acesta, asemenea lui Ioan, ei au reprezentat poporul lui Dumnezeu de la sfârşitul lumii, iar mărturia lor combinată arată că, atunci când mănâncă acea cărticică, profetul marchează un proces de punere la încercare în mijlocul poporului lui Dumnezeu, care are loc prin intermediul unui mesaj crucial.

Ezechiel

„El mi-a zis: ‘Fiul omului, stai în picioare, şi-ţi voi vorbi!’ Cum mi-a vorbit aceste cuvinte, a intrat duh în mine, şi m-a făcut să stau pe picioare; şi am ascultat la Cel ce-mi vorbea. El mi-a zis: ‘Fiul omului, te trimit la copiii lui Israel, la aceste popoare îndărătnice, care s-au răzvrătit împotriva Mea; ei şi părinţii lor au păcătuit împotriva Mea, până în ziua de azi. Da, copiii aceştia la care te trimit, sunt neruşinaţi şi cu inima împietrită. Tu să le spui: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu! Fie că vor asculta, fie că nu vor asculta, căci sunt o casă de îndărătnici, vor şti totuşi că în mijlocul lor este un prooroc. Tu, fiu al omului, să nu te temi de ei, nici să nu te sperii de cuvintele lor; şi măcar că ei sunt nişte mărăcini şi spini lângă tine, şi măcar că locuieşti împreună cu nişte scorpii, totuşi nu te teme de cuvintele lor şi nu te spăimânta de feţele lor, căci sunt o casă de îndărătnici. Ci să le spui cuvintele Mele, fie că vor asculta, fie că nu vor asculta; căci sunt nişte îndărătnici! Tu, însă, fiul omului, ascultă ce-ţi spun! Nu fi îndărătnic, ca această casă de îndărătnici! Deschide-ţi gura, şi mănâncă ce-ţi voi da!’ M-am uitat, şi iată că o mână era întinsă spre mine, şi ţinea o carte în chip de sul. A desfăşurat-o înaintea mea, şi era scrisă şi pe dinăuntru şi pe din afară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gemete. El mi-a zis: Fiul omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta, mănâncă sulul acesta, şi du-te de vorbeşte casei lui Israel!’ Am deschis gura, şi mi-a dat să mănânc sulul acesta. El mi-a zis: ‘Fiul omului, hrăneşte-ţi trupul şi umple-ţi măruntaiele cu sulul acesta, pe care ţi-l dau!’ L-am mâncat, şi în gura mea a fost dulce ca mierea. El mi-a zis: ‘Fiul omului, du-te la casa lui Israel, şi spune-le cuvintele Mele! Căci nu eşti trimis la un popor cu o vorbire încurcată şi [15] cu o limbă greoaie, ci la casa lui Israel. Nu la nişte popoare mari, cu o vorbire încurcată şi cu o limbă greoaie, ale căror cuvinte să nu le poţi pricepe. Negreşit dacă te-aş trimite la ele, te-ar asculta! Dar casa lui Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte; căci toată casa lui Israel are fruntea încruntată şi inima împietrită. Iată, îţi voi face faţa tot aşa de aspră ca şi feţele lor, şi fruntea tot aşa de aspră ca fruntea lor. Îţi voi face fruntea ca un diamant, mai aspră decât stânca. Nu te teme şi nu te speria de ei, căci sunt o casă de îndărătnici!’ El mi-a zis: ‘Fiul omului, primeşte în inima ta şi ascultă cu urechile tale toate cuvintele pe care ţi le spun!’ Du-te la prinşii de război, la copiii poporului tău: vorbeşte-le, şi, fie că vor asculta, fie că nu vor asculta, să le spui: ‘Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu!’ Şi Duhul m-a răpit, şi am auzit înapoia mea dârdăitul unui mare cutremur de pământ: slava Domnului s-a ridicat din locul ei. Am auzit şi vâjâitul aripilor făpturilor vii, care se loveau una de alta, uruitul roatelor de lângă ele, şi dârdăitul unui mare cutremur de pământ. Când m-a răpit Duhul şi m-a luat, mergeam amărât şi mânios, şi mâna Domnului apăsa tare peste mine. Am ajuns la Tel-Abib, la robii de război care locuiau la râul Chebar, în locul unde se aflau; şi am rămas acolo, înmărmurit în mijlocul lor, şapte zile. După şapte zile, Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ‘Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel. Când vei auzi un cuvânt, care va ieşi din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea! Când voi zice celui rău: Vei muri negreşit!, dacă nu-l vei înştiinţa, şi nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta! Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, şi el tot nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dat tu îţi vei mântui sufletul! Dacă un om neprihănit se va abate de la neprihănirea lui şi va face ce este rău, îi voi pune un laţ înainte, şi va muri. Dacă nu l-ai înştiinţat, va muri prin păcatul lui şi nu i se va mai pomeni neprihănirea, în care a trăit, dar îi voi cere sângele din mâna ta! Dar dacă vei înştiinţa pe cel neprihănit să nu păcătuiască, şi nu va păcătui, va trăi, pentru că a primit înştiinţarea, iar tu îţi vei mântui sufletul!’” (Ezechiel 2,1-10; 3,1-21).

Ezechiel a luat cartea din mâna Domnului, la fel cum a făcut Ioan. El a fost identificat ca fiind păzitorul lui Israel, iar cartea pe care a mâncat-o i-a dat un mesaj pe care să îl vestească poporul lui Dumnezeu şi care urma să fie un test pentru generaţia aceea. Mărturia profetică este mai specifică pentru sfârşitul lumii, decât este pentru perioada istorică în care profeţii au trăit şi au scris mesajele lor. Prin urmare, Ezechiel este pur şi simplu o a doua mărturie pentru lecţia pe care trebuia să o comunice Ioan.

„Noi nu suntem niciodată uitaţi de Dumnezeu. El este bucuria şi mântuirea noastră. Fiecare dintre profeţii din vechime a vorbit mai puţin despre timpul lor şi mai mult despre timpul nostru, aşa că profeţiilor lor sunt valabile pentru noi”. ‘Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor’ (1 Corinteni 10,11). ‘Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească’ (1 Petru 1,12)

„Biblia a fost manualul vostru. Aşadar, este bine, deoarece ea este adevăratul sfat al lui Dumnezeu şi transmiţătorul tuturor influenţelor sfinte [16] pe care lumea le-a conţinut de la Creaţiune. Noi avem raportul încurajator că Enoh a umblat cu Dumnezeu. Dacă Enoh a umblat cu Dumnezeu în generaţia aceea, chiar înainte de nimicirea lumii prin Potop, noi trebuie să primim curaj şi să fim îndemnaţi de exemplul său care ne arată că nu trebuie să fim contaminaţi de lume, ci putem să umblăm cu Dumnezeu în mijlocul influenţelor şi înclinaţiilor ei imorale.

„Enoh, al şaptea patriarh după Adam, profetiza mereu despre venirea Domnului. Acest mare eveniment îi fusese descoperit în viziune. Abel, deşi este mort, vorbeşte mereu despre sângele lui Hristos, singurul care poate să facă darurile şi jertfele noastre să fie desăvârşite. Biblia a adunat laolaltă comori pentru această ultimă generaţie. Toate evenimentele solemne din istoria Vechiului Testament s-au repetat şi se repetă în aceste zile din urmă. Moise vorbeşte încă, învăţându-ne despre renunţarea la sine, prin faptul că a dorit să fie şters din Cartea vieţii pentru ca semenii lui să poată fi mântuiţi. David conduce lucrarea de mijlocire a bisericii pentru mântuirea oamenilor până la sfârşitul lumii. Profeţii încă mărturisesc despre suferinţele lui Hristos şi despre slava care va urma. Toate adevărurile acumulate sunt valabile pentru noi, ca să putem profita de învăţăturile lor. Noi ne aflăm sub influenţa întregului. Ce fel de oameni ar trebui să fim noi, cei cărora li s-a dat ca moştenire această lumină bogată. Puterea acumulată a concentrat toată influenţa trecutului, la care s-a adăugat lumina cea nouă şi sporită a prezentului, şi le-a fost dată tuturor celor ce vor urma lumina. Credinţa lor va creşte şi va fi exercitată acum, punând în mişcare o energie şi un zel sporit şi, prin dependenţa de puterea lui Dumnezeu, ei vor răspândi lumina Soarelui Neprihănirii până la marginile pământului”. – Selected Messages, cartea 3, p.338-339.

Ieremia

Ieremia oferă un al treilea martor al faptului că poporul lui Dumnezeu trebuie să ia cărticica din mâna îngerului şi să o mănânce. Când face lucrul acesta, el de asemenea arată că, prin mâncatul cărţii, primeşte un mesaj pe care trebuie să-l vestească lui Israel şi că Israel nu va primi mesajul.

„Tu ştii tot, Doamne! Adu-ţi aminte de mine, nu mă uita, răzbună-mă pe prigonitorii mei! Nu mă lua, după îndelunga Ta răbdare. Gândeşte-Te că sufăr ocara din pricina Ta! Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor! N-am şezut în adunarea celor ce petrec, ca să mă veselesc cu ei: de frica puterii Tale, am stat singur la o parte, căci mă umpluseşi de mânie. Pentru ce nu mai conteneşte suferinţa mea? Pentru ce mă ustură rana şi nu vrea să se vindece? Să fii Tu pentru mine ca un izvor înşelător, ca o apă, care seacă? De aceea aşa vorbeşte Domnul: ‘Dacă te vei lipi iarăşi de Mine, îţi voi răspunde iarăşi, şi vei sta înaintea Mea; dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea. Ei să se întoarcă la tine, nu tu să te întorci la ei! Te voi face pentru poporul acesta ca un zid tare de aramă; ei se vor război cu tine, dar nu te vor birui; căci Eu voi fi cu tine, ca să te scap şi să te izbăvesc’, zice Domnul. ‘Te voi izbăvi din mâna celor răi, şi te voi scăpa din mâna asupritorilor’” (Ieremia 15,15-21).

Când coboară, îngerul cel puternic din Apocalipsa 10 şi 18 semnalează faptul că vesteşte un mesaj de punere la încercare pentru poporul lui Dumnezeu. Atunci, cei din poporul lui Dumnezeu trebuie să primească mesajul şi să îşi însuşească experienţa reprezentată de acel mesaj. Ei trebuie să-i vestească poporului lui Dumnezeu tocmai acel mesaj, ştiind dinainte că poporul lui Dumnezeu va respinge nu numai mesajul, ci şi mesagerul. Timpul când îngerul coboară semnalează începutul acestui proces de încercare şi, de asemenea, semnalează începutul ploii târzii. Ellen White descrie experienţa de punere la încercare pe care o reprezintă Ieremia şi Ezechiel.

„I-am văzut pe unii rugându-se lui Dumnezeu cu o credinţă puternică şi strigăte de agonie. Chipul lor palid era marcat de îngrijorare profundă, exprimând lupta interioară. Pe faţa lor se vedea fermitate şi o mare seriozitate. Picături mari de transpiraţie cădeau de pe fruntea lor. Din când în când, chipul lor se lumina de semnele aprobării lui Dumnezeu, iar apoi luau aceeaşi înfăţişare solemnă, serioasă şi plină de îngrijorare.

„Îngerii răi se aglomerau în jurul lor, aducând întunericul peste ei pentru a-L ascunde pe Isus de privirile lor, aşa încât ochii lor să fie atraşi spre întunericul care îi înconjura şi să fie determinaţi să nu se încreadă în Dumnezeu şi să murmure împotriva Sa. Unica lor cale de a fi în siguranţă era aceea de a-şi păstra privirile aţintite direct în sus. Îngerii lui Dumnezeu erau trimişi să ocrotească poporul Săi, iar când atmosfera otrăvitoare a răului se aduna în jurul acestor oameni îngrijoraţi, îngerii fluturau continuu din aripi deasupra lor pentru a împrăştia întunericul dens.

„În timp ce aceia care se rugau continuau să îşi înalţe strigătele stăruitoare, uneori, o rază de lumină de la Isus venea la ei spre a-i încuraja şi spre a le însenina chipul. Am văzut că unii nu au luat parte la lucrarea aceasta a rugăciunii şi agoniei. Ei păreau a fi nepăsători şi lipsiţi de griji. Ei nu se împotriveau întunericului din jurul lor, iar întunericul îi înconjura ca un nor gros. Îngerii lui Dumnezeu i-au părăsit pe aceştia şi au mers în ajutorul celor serioşi care se rugau. I-am văzut pe îngerii lui Dumnezeu grăbindu-se în ajutorul tuturor celor care luptau cu toată puterea lor spre a se împotrivi îngerilor răi şi care încercau să se ajute singuri, rugându-se lui Dumnezeu cu perseverenţă. Totuşi, îngerii i-au părăsit pe aceia care nu făceau niciun efort de a se ajuta singuri şi      i-am pierdut din vedere.

„Am întrebat cu privire la semnificaţia zguduirii pe care o văzusem şi mi s-a arătat că aceasta putea fi cauzată de mărturia directă determinată de sfatul adresat de martorul credincios laodicenilor. Aceasta îşi va efectul asupra inimii celui ce o primea şi îl va face să înalţe standardul şi să vestească adevărul direct. Unii nu vor suporta această mărturie directă. Ei se vor ridica împotriva ei, iar faptul acesta va cauza o zguduire în mijlocul poporului lui Dumnezeu.

„Am văzut că solia martorului credincios nu a fost ascultată nici pe jumătate. Mărturia solemnă de care atârnă destinul bisericii a fost preţuită insuficient, dacă nu chiar desconsiderată întru totul. Mărturia aceasta trebuie să producă o pocăinţă adâncă. Toţi cei ce o vor primi cu adevărat, o vor asculta şi vor fi curăţiţi.

„Îngerul a zis: ‘Ascultă!’ Curând, am auzit o voce asemenea multor instrumente muzicale, toate cântând în acorduri desăvârşite, plăcute şi armonioase. Ea depăşea orice muzică pe care o auzisem vreodată, părând a fi plină de milă, simpatie şi bucurie sfântă şi înălţătoare. Mi-a umplut de fior întreaga fiinţă. Îngerul a zis: ‘Priveşte!’ Atunci, atenţia mi-a fost îndreptată spre grupul pe care îl văzusem şi care fusese zguduit cu putere.    Mi-au fost arătaţi cei pe care îi văzusem mai înainte plângând şi rugându-se în agonie. Grupul de îngeri păzitori din jurul lor se dublase, iar ei au fost îmbrăcaţi într-o armură din cap, până în picioare. Se mişcau în ordine exactă, asemenea unei companii de soldaţi. Chipul lor exprima conflictul aspru pe care îl suportaseră, lupta plină de agonie prin care trecuseră. Totuşi, trăsăturile lor, marcate de o luptă interioară aspră, străluceau acum de lumina şi slava cerului. Ei câştigaseră biruinţa, iar faptul acesta îi făcea să exprime recunoştinţa cea mai adâncă şi bucuria cea mai sfântă. [18]

„Numărul celor din grupul acesta se micşorase. Unii fuseseră cernuţi şi lăsaţi în urmă pe cale. Cei nepăsători şi neglijenţi, care nu li s-au alăturat celor ce au preţuit biruinţa şi mântuirea suficient de mult spre a se ruga perseverent şi a agoniza pentru ele, nu le-au obţinut şi au fost lăsaţi în urmă în întuneric, iar locurile lor au fost ocupate imediat de alţii care au primit adevărul şi au intrat în rânduri. Îngerii răi continuau să se adune în jurul lor, dar nu mai aveau nicio putere.

„I-am auzit pe cei îmbrăcaţi în armură vestind adevărul cu o mare putere. Acesta avea efect. Mulţi fuseseră reţinuţi prin legături diferite. Unele soţii fuseseră reţinute de soţii lor, iar unii copii fuseseră reţinuţi de părinţii lor. Cei sinceri, care fuseseră împiedicaţi să audă adevărul, îl primeau acum cu nerăbdare. Orice teamă de rudele lor dispăruse şi numai adevărul era important pentru ei. Ei flămânziseră şi însetaseră după adevăr. Acesta le era mai drag şi mai preţios decât viaţa. Am întrebat ce anume produsese o asemenea schimbare. Un înger a răspuns: ‘Este ploaia târzie, înviorarea de la faţa Domnului, strigătul cu glas tare al îngerului al treilea’”. – Early Writings, p.270-272.

„Mărturia solemnă de care atârnă destinul bisericii” este mesajul profetic prezentat laodicenilor în timpul ploii târzii, când se dezvoltă grupul celor 144000. Cei care primesc mesajul sunt cei care „au flămânzit şi au însetat după adevăr”. La început, unii dintre ei au fost împiedicaţi să audă „adevărul”, dar când îl vor primi, nu vor mai fi împiedicaţi să îl înalţe. „Adevărul” care produce separarea aceasta în interiorul adventismului, care aduce zguduirea adventismului şi le dă putere celor credincioşi, este reprezentat de cărticica aflată în mâna îngerului cel puternic ce vine din cer. El va continua să deschidă cartea Apocalipsa în următorul nostru articol. Apoi, vom identifica felul în care cărticica aceasta care trebuie să fie mâncată acum de poporul lui Dumnezeu este din nou cărticica lui Daniel şi vom explica de ce este identificată ca fiind o cărticică, deşi vom explica de ce este, în acelaşi timp, întreaga Biblie.