Lucrarea noastră şi modalitatea de a o îndeplini

Volumul 13, nr. 3, martie 2009

The Home Missionary, 1 septembrie, 1894

„Există pericolul ca, atunci când Domnul le va trimite o lumină specială celor din poporul Său, ei să procedeze asemenea fariseilor din trecut. Totuşi, niciun om care a avut o lumină înaintată să nu adopte poziţia că are toată lumina ce urmează a fi descoperită pentru toate timpurile şi că nu mai sunt şi alte raze care trebuie să strălucească pe calea lui din Cuvântul lui Dumnezeu. Cu cât poporul nostru va cerceta Scripturile mai mult, cu atât vor fi descoperite mai multe comori preţioase şi bogate ale adevărului. Oare aceia care au simţit spiritul asupririi din partea fraţilor lor din biserici vor face acelaşi lucru pe care îl condamnă la alţii? Oare vor face ei, aşa cum au făcut fariseii cei plini de îndreptăţire de sine? Vor trata ei dovezile, ridiculizându-le cu ironie şi sarcasm? Vor spune ei despre purtătorul luminii, aşa cum au spus fariseii despre Mântuitorul lumii: ‘Are drac’? Vor fi ei gata să respingă solia lui, ‘din cauză că nu merge după noi’? Oare solul pe care Domnul îl va trimite cu o lumină deosebită va fi tratat cu ironie şi dispreţ, aşa cum a fost tratat Pavel de către păgânii care au spus: ‘Să ascultăm ce are de spus palavragiul acesta’?

„Când suntem în situaţia de a fi diferiţi de alţii, sau alţii îşi exprimă ideile diferite de părerile noastre, noi trebuie să manifestăm un spirit creştinesc şi să scoatem mereu în evidenţă că ne putem permite să rămânem calmi şi liniştiţi, deoarece adevărul va suporta verificarea. Cu cât va fi studiat mai mult, cu atât lumina lui va străluci mai puternic. Domnul este supărat de orice seamănă a fi asprime şi îi mustră pe toţi cei ce îi tratează cu dispreţ şi acuzaţii pe aceia care au păreri deosebite de ale lor, punându-i în lumina cea mai rea cu putinţă. Tot cerul priveşte la cei ce fac aşa, la fel cum a privit la farisei, şi îi declară a fi necunoscători atât ai Scripturilor, cât şi ai puterii lui Dumnezeu. Vrăjmaşii adevărului nu pot să facă schimbe adevărul într-o minciună. Ei ar putea să calce adevărul în picioare şi să creadă că, pentru că l-au doborât la pământ şi l-au acoperit cu gunoi, adevărul este înfrânt, dar Dumnezeu va lucra asupra celor credincioşi ai Săi, aşa cum a lucrat Hristos când a fost pe pământ – va mătura gunoiul şi va pune adevărul înapoi în contextul lui corect. [3]

„În grupurile unde este dezbătut adevărul, întotdeauna vor fi unii care se vor împotrivi faţă de tot ce nu au susţinut ei ca fiind adevăr şi, deşi se vor flata singuri cu gândul că nu fac altceva, decât să lupte împotriva ideilor false, totuşi trebuie să asculte fără prejudecăţi pentru a înţelege adevărul şi a nu reprezenta şi interpreta greşit ce se vorbeşte. Ei au exemplul oamenilor din toate veacurile, care au luptat împotriva adevărului şi, făcând astfel, au respins sfatul lui Dumnezeu. Cât de grea va fi responsabilitatea oamenilor care au avut o mare lumină şi ocazii mari, şi totuşi au dat greş în a sta întru totul de partea Domnului. Dacă ar fi îndrăznit să stea întru totul de partea Domnului, şi-ar fi păstrat integritatea, chiar când au fost chemaţi să stea singuri. Domnul i-ar fi făcut în stare să stea curajoşi, în curăţie şi dreptate, luptând pentru principiile neîntinate ale neprihănirii. El i-ar fi susţinut în lupta pentru ce este bine, de dragul binelui însuşi, chiar dacă dreptatea ar fi fost călcată în picioare pe străzi şi cinstea nu ar fi putut intra în cetate. Ei ar fi înţeles ce este curat şi în acord cu viaţa lui Hristos, şi nu s-ar fi îndepărtat de principiile cele mai curate ale creştinismului nici în spirit, nici în cuvinte sau fapte, chiar dacă ar fi stat nu doar împotriva celor neştiutori, ci şi a celor educaţi şi cu experienţă, care au folosit armele filozofiei pentru a-i aduce la tăcere. Ei ar fi fost ocrotiţi în toată această luptă a minciunii împotriva adevărului şi ar fi fost făcuţi în stare să rămână pe o cale pe care vrăjmaşii nu ar fi putut nici să-i vorbească de rău, nici să li se împotrivească. Ei ar fi stat ca o stâncă de partea principiilor, refuzând să facă niciun compromis cu oamenii, şi totuşi păstrându-şi spiritul care trebuie să caracterizeze pe fiecare creştin”. – The Home Missionary, 1 septembrie, 1894

Tocmai m-am întors dintr-o călătorie pe care am început-o în California şi am încheiat-o în Cile. Adunările din ambele locuri au părut a fi o binecuvântare din perspectivă omenească. Pe cei de pe Coasta de Vest v-am invitat să veniţi şi să participaţi la adunările găzduite de Path of the Just Ministries, în perioada 19 – 26 iulie. Detaliile acestor adunări sunt incluse în acest număr al revistei.

Vom căuta să urmăm sfatul din pasajul următor, scris de Ellen White, unde spune: „Cartea Apocalipsa trebuie să le fie explicată oamenilor”.

„Pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei acestei lumi, profeţiile cu privire la zilele din urmă cer studiul nostru deosebit. Ultima carte a Noului Testament este plină de un adevăr pe care trebuie să-l înţelegem. Satana a orbit mintea multora, aşa încât au fost bucuroşi să găsească orice scuză pentru a nu studia Apocalipsa.

„Apocalipsa şi Daniel sunt legate între ele şi necesită un studiu minuţios. Fiecare învăţător temător de Dumnezeu trebuie să caute modalitatea cea mai clară de a înţelege şi de a prezenta Evanghelia pe care Mântuitorul nostru i-a descoperit-o personal slujitorului Său Ioan – ‘Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând’. Nimeni să nu se descurajeze în studiul cărţii Apocalipsa, din cauza simbolurilor ei aparent misterioase. ‘Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată’. ‘Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!’ Noi trebuie să-i propovăduim lumii adevărurile mari şi solemne conţinute în cartea Apocalipsa. Adevărurile acestea trebuie să facă parte chiar din planurile şi principiile bisericii lui Dumnezeu. Cartea aceasta ar trebui să fie studiată mai amănunţit şi mai atent, adevărurile pe care le conţine ea ar trebui să fie prezentate cu mai multă stăruinţă, deoarece se referă la toţi cei ce trăiesc în aceste zile din urmă. Toţi cei care se pregătesc să-L întâmpine pe Domnul lor ar trebui să facă din cartea aceasta subiectul unui studiu stăruitor şi al rugăciunii. Ea este exact ce semnifică numele ei – o descoperire a evenimentelor celor mai importante, care urmează să aibă loc în ultimele zile ale istoriei pământului. Din cauza încrederii neclintite în Cuvântul lui Dumnezeu şi în mărturia lui Hristos, Ioan a fost exilat pe insula Patmos. Totuşi, exilul lui [4] nu l-a despărţit de Hristos. Domnul l-a vizitat pe slujitorul Său credincios în exil şi i-a dat învăţături cu privire la ce urma să vină asupra lumii.

„Învăţătura aceasta are importanţa cea mai mare pentru noi, deoarece trăim în ultimele zile ale istoriei pământului. În curând, vom trăi împlinirea evenimentelor pe care Hristos i le-a descoperit lui Ioan. Când prezintă aceste adevăruri solemne, mesagerii Domnului trebuie să îşi dea seama că se ocupă de subiecte de interes veşnic şi să caute botezul cu Duhul Sfânt, ca să poată vorbi, nu folosind cuvintele proprii, ci cuvintele pe care li le dă Dumnezeu.

„Cartea Apocalipsa trebuie să le fie explicată oamenilor. Mulţi au fost învăţaţi că ea este o carte sigilată, dar este sigilată numai pentru aceia care resping adevărul şi lumina. Adevărurile pe care le conţine ea trebuie să fie propovăduite, pentru ca oamenii să aibă ocazia de a se pregăti în vederea evenimentelor ce vor avea loc în curând. Solia îngerului al treilea trebuie să fie prezentată ca fiind singura nădejde a mântuirii unei lumi care piere.

„Trăim în timpul pericolelor zilelor din urmă şi, în lucrarea noastră, trebuie să-i avertizăm pe oameni cu privire la pericolul în care se află. Nu lăsaţi pe dinafară evenimentele solemne, despre care profeţia a spus că vor avea loc în curând. Noi suntem mesagerii lui Dumnezeu, şi nu avem timp de pierdut. Cei care vor fi conlucrători cu Domnul nostru Isus Hristos vor manifesta un interes profund faţă de adevărurile aflate în cartea aceasta. Ei vor depune eforturi pentru a explica în scris şi în predicare lucrurile minunate pe care Hristos a venit să le descopere”. – Signs of the Times, 4 iulie, 1906.

Înţelegem că Hristos, în calitate de Leu din seminţia lui Iuda, i-a descoperit acestei generaţii finale explicaţia profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa şi, procedând astfel, Se aşteaptă ca poporul Său să ia din mâna Lui cărticica şi să o mănânce.

„Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: ‘Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?’ Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: ,,Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit, şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apocalipsa 5,1-7).

Mişcările sfinte de reformă

Lucrarea aceasta a fost îndeplinită de Hristos în fiecare dintre mişcările sfinte de reformă, deoarece toate mişcările de reformă sunt paralele între ele.

„Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mişcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt întotdeauna aceleaşi. Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru”. – Tragedia veacurilor, p.343.

Fiecare mişcare de reformă în care Domnul Hristos îndeplineşte o lucrare în calitate de Leu din seminţia lui Iuda începe cu un mesaj profetic special pentru generaţia aceea şi îi determină pe cercetătorii profeţiei să fie străjerii Săi pentru generaţia aceea. [5] 

„Biserica este cetăţuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii Sale înseamnă trădare faţă de El, care a răscumpărat omenirea cu sângele singurului Său Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcătuit biserica de pe pământ. În fiecare veac, Domnul Şi-a avut străjeri, care au dat o mărturie credincioasă generaţiei în care au trăit. Aceşti străjeri au vestit solia de avertizare şi, atunci când au fost chemaţi să-şi depună armura, alţii le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a făcut pe aceşti martori să fie părtaşi ai unui legământ cu Sine, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Săi să slujească bisericii Sale, iar porţile iadului nu au fost în stare să biruiască poporul Său.

„În cursul secolelor de persecuţie, de luptă şi întuneric, Dumnezeu a susţinut biserica Sa. Niciun nor nu s-a abătut asupra ei, fără ca El să n-o pregătească; nicio putere persecutoare nu s-a ridicat împotriva lucrării Sale, fără ca El să nu fi prevăzut acest lucru. Totul s-a întâmplat după cum a profetizat El. Domnul nu Şi-a lăsat biserica în părăsire, ci, prin declaraţii profetice, a arătat ce avea să se întâmple şi ceea ce Duhul Său i-a inspirat pe profeţi să profetizeze, aceea s-a şi întâmplat. Toate planurile Sale vor fi împlinite. Legea Sa este legată de tronul Său şi nicio putere a răului nu o poate nimici. Adevărul este inspirat şi păzit de Dumnezeu şi va triumfa împotriva oricărei împotriviri.

„În timpul veacurilor de întuneric spiritual, biserica lui Dumnezeu a fost ca o cetate aşezată pe un munte. Din veac în veac, în cursul generaţiilor care au urmat unele după altele, învăţăturile curate ale cerului au fost descoperite înăuntrul ei. Slabă şi cu defecte, aşa cum ar părea, biserica este singurul obiect asupra căruia Dumnezeu Îşi îndreaptă atenţia, într-un chip deosebit. Ea este locul descoperirii harului Său, în care găseşte plăcere să dea pe faţă puterea Sa de a transforma inimi”. – Istoria faptelor apostolilor, p.11,12.

Pentru fiecare generaţie există un mesaj special, dar mesajul acela este înţeles greşit de majoritatea acelora de la care este de aşteptat să primească mesajul. Cei care nu vor primi mesajul se agaţă de un adevăr pe care îl stabilesc a fi adevărul dreptei credinţe. Ca urmare, întemeindu-se pe o parte de adevăr pe care îl consideră a fi corect şi refuzând să ţină pasul cu orice adevăr progresiv, ei refuză să primească mesajul special al acelei ore şi, ca o consecinţă a deciziei lor, încep să lupte împotriva mesajului şi a mesagerului. Când procedează astfel, ei demonstrează că nu înţeleg cu adevărat vechile adevăruri pe care cred că le înţeleg şi pe care sunt prea zeloşi să le apere.

„În fiecare veac are loc o nouă dezvoltare a adevărului. Dumnezeu adresează un mesaj special pentru fiecare generaţie. Toate adevărurile vechi sunt esenţiale. Un adevăr nou nu este independent de cele vechi, ci reprezintă o dezvăluire mai clară a acestora. Numai în măsura în care am înţeles adevărurile vechi, le putem înţelege pe cele noi. Când a dorit să le descopere ucenicilor adevărul privitor la învierea Sa, Domnul Hristos ‘a început de la Moise şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era cu privire la El’ (Luca 24,27). Dar lumina care străluceşte în noua descoperire a adevărului le glorifică pe cele vechi. Acela care respinge sau neglijează adevărul nou, de fapt, nu le deţine nici pe cele vechi. Pentru El, adevărul îşi pierde puterea vitală şi devine o formă lipsită de viaţă.

„Există unii care declară că ei cred şi propovăduiesc învăţăturile Vechiului Testament, în timp ce le resping pe cele ale Noului Testament. Dar refuzând să accepte învăţăturile Domnului Hristos, ei dovedesc faptul că nu cred nici cele spuse de patriarhi şi profeţi. ‘Căci, dacă aţi crede în Moise’, a spus Isus, ‘M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine’ (Ioan 5,46). Prin urmare, învăţătura lor, deşi este inspirată din Vechiul Testament, nu are nicio putere. [6]

„Mulţi dintre cei care pretind că învaţă şi cred Evanghelia se află într-o greşeală asemănătoare. Ei lasă la o parte Scripturile Vechiului Testament, despre care Domnul Hristos declara: ‘Tocmai ele mărturisesc despre Mine’ (Ioan 5,39). Prin respingerea Vechiului Testament, în realitate, ei resping şi Noul Testament, pentru că ambele sunt părţi ale unui întreg indivizibil. Niciun om nu poate prezenta corect Legea lui Dumnezeu fără să prezinte şi Evanghelia, şi nu poate prezenta Evanghelia fără să prezinte şi Legea. Legea este întruparea Evangheliei, iar Evanghelia este dezvăluirea Legii. Legea este rădăcina, iar Evanghelia este floarea plăcut mirositoare şi fructul pe care îl poartă”. – Parabolele Domnului Hristos, p.127,128.

În adventismul din zilele noastre, mesajul pentru generaţia aceasta este atacat şi subminat, în general, de oameni care mărturisesc a accepta întreaga Biblie, dar care clasifică Spiritul Profetic într-o asemenea modalitate, încât subminează mărturia lui. O tactică obişnuită este aceea de a spune că Ellen White nu a fost teolog. Clasificarea aceasta stabileşte că, atunci când Ellen White nu este în armonie cu o învăţătură pe care oamenii o consideră a fi o învăţătură tradiţională a adventismului, este acceptabil să îşi declare convingerea că Dumnezeu Şi-a manifestat adevăratul Spirit al Profeţiei prin Ellen White, dar când se ajunge la o interpretare, sau aplicare teologică a unui adevăr biblic, comentariul ei trebuie să fie filtrat prin intermediul interpretărilor oamenilor care au fost educaţi în domeniul aplicaţiei sistematice a studiului biblic, aşa cum este predat şi susţinut de teologii moderni, deoarece Ellen White a fost doar o femeie needucată din secolul al nouăsprezecelea.

„Ultima mare amăgire a lui Satana va fi aceea de a anula efectul mărturiilor Duhului lui Dumnezeu. ‘Când nu este nicio descoperire dumnezeiască, poporul este fără frâu; dar ferice de poporul care păzeşte legea! (Proverbe 29,18) Satana va lucra cu ingeniozitate în diferite modalităţi şi prin diferite mijloace pentru a tulbura încrederea poporului rămăşiţei lui Dumnezeu în mărturia adevărată. El va aduce viziuni false pentru a duce în rătăcire şi va amesteca ideile false cu adevărul, dezgustându-i pe oameni într-o asemenea măsură, încât vor considera că tot ce poartă numele de viziune este o formă de fanatism. Totuşi, sufletele cinstite vor compara ce este fals cu ce este adevărat şi vor fi făcute în stare să facă deosebire între cele două.

„De asemenea, Satana lucrează prin oameni care au fost mustraţi pentru unele inconsecvenţe din viaţa lor religioasă, sau pentru vreun comportament care a fost periculos pentru ei înşişi, ori pentru alţii. În loc de a primi mărturia ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu, ei refuză mijloacele pe care Dumnezeu le foloseşte spre a-i corecta. Astfel de oameni pot părea a fi foarte zeloşi pentru Dumnezeu, dar atribuie Cuvântului Său o interpretare care îl face să contrazică lucrurile pe care Domnul le-a descoperit în mărturii. Ei cred că fac lucrarea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu nu le-a dat să facă o asemenea lucrare”. – Manuscript Releases, vol.10, p.311.

Desigilarea pentru această generaţie finală

Leul din seminţia lui Iuda a început să desigileze mesajul pentru această generaţie finală în 1989, odată cu căderea Uniunii Sovietice şi ca o împlinire a Daniel 11,40. Toate mişcările de reformă sunt paralele între ele şi întocmai cum profeţia a spus că papalitatea urma să primească rana de moarte în 1798, marcând timpul sfârşitului pentru generaţia millerită, tot aşa acum împlinirea versetului patruzeci din Daniel unsprezece a început mişcarea de reformă a celor 144000.

Prin împlinirea acestei profeţii, timpul sfârşitului pentru generaţia în care Domnul îi ridică pe cei 144000 a sosit. În acel punct, mesajul profetic pentru generaţia aceasta a fost desigilat şi a început să se desfăşoare o dezvoltare progresivă a adevărului pentru generaţia aceasta. [7] Desigilarea cărţii lui Daniel pentru milleriţi, în 1798, este o paralelă a desigilării care a început în 1989.

James White a asociat anul 1798 – desigilarea cărţii lui Daniel, ca împlinire a lui Daniel 12 şi timpul sfârşitului pentru generaţia lui – cu lucrarea prin care Leul din seminţia lui Iuda rupe pecetea a şaptea de pe cartea din Apocalipsa 5-8. Aceeaşi lucrare este îndeplinită acum de Domnul Hristos în calitate de Leu din seminţia lui Iuda pentru generaţia noastră.

„În ultima vreme a fost dată o mare lumină asupra cuvântului profetic. ‘Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte; dar spre seară se va arăta lumina’ (Zaharia 14,7). ‘Căci este o proorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit’ (Habacuc 2,3). ‘Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremilor’ (Ieremia 23,20; 30,24). Lucrurile pe care Daniel a primit porunca sa le sigileze (Daniel 12,4) ne sunt descoperite acum nouă, prin mijlocirea atotputernică a Leului din seminţia lui Iuda (Apocalipsa 5,5). Deoarece, ‘atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte’. Din zilele primei veniri a Domnului nostru, cuvântul profetic nu a fost studiat niciodată aşa de mult, niciodată nu au fost aşa de mulţi ambasadori ai lui Hristos angajaţi în cercetarea aceasta şi niciodată nu s-a scris aşa de mult despre subiectul acesta. ‘Descoperirea lui Isus Hristos’, conţinută în cartea Apocalipsa, care ne arată venirea Celui Drept cu toţi sfinţii Săi spre a nimici naţiunile apostate, îi este prezentată acum bisericii aşa de clar, încât nimeni nu poate, sau, cel puţin, nu ar trebui să fie neştiutor cu privire la ea. Totuşi, acesta este un privilegiu care le aparţine doar celor credincioşi, deoarece este scris că: ‘niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege’ (Daniel 12,10). Apostolul Pavel spune astfel: ‘Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului’ (1 Tesaloniceni 4,4-4). Deşi ‘adevărata lumină străluceşte acum’, ea îi luminează numai pe cei ce cred. Cei care acordă o atenţie plină de rugăciune acestor lucruri, ‘au’, asemenea izraeliţilor din vechime, ‘lumină în locuinţele lor’, în timp ce restul lumii stă în întuneric adânc. Prin urmare, desigilarea şi înţelegerea cuvântului profetic este o altă dovadă convingătoare că am ajuns la sfârşitul veacului, deoarece desigilarea profeţiei şi descoperirea ‘tainei lui Dumnezeu’ au fost păstrate pentru ‘timpul sfârşitului’ (Daniel 12,9; Apocalipsa 10,7).

[„Mulţi vor alerga încoace şi încolo” este versiunea engleza a expresiei „mulţi o vor citi” din Daniel 12,4 – nota traducătorului].

„Despre expresia ‘mulţi vor alerga încoace şi încolo’, Dr. Clarke spune: ‘Mulţi se vor strădui să caute semnificaţia [profeţiilor] şi cunoştinţa va creşte. Acesta pare să fie sensul acestui verset, deşi altcineva s-a exprimat în felul următor: Mulţi vor alerga încoace şi încolo predicând Evanghelia lui Hristos şi, ca urmare, cunoştinţa religioasă şi înţelepciunea adevărată vor creşte’. Acesta este un adevăr în sine însuşi, dar nu este semnificaţia reală a cuvintelor profeţiei.

„Majoritatea cercetătorilor moderni ai limbii ebraice sunt de acord cu interpretarea dată de Clarke. Opinia lui Scott pare să coincidă cu opinia lui Clarke, deşi el atribuie ambele interpretări în observaţiile lui, dar acordă o prioritate evidentă celei care exprimă ideea căutării înţelegerii semnificaţiei profeţiilor”. – James White, Review and Herald, 1 noiembrie, 1853.

În timpul sfârşitului, are loc o creştere a cunoaşterii profeţiei, pe care cercetătorii o recunosc pe măsură ce „aleargă încoace şi încolo” în Cuvântul profetic al lui Dumnezeu.

„Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12,4).

Deschiderea profeţiei desigilate este realizată de Leul din seminţia lui Iuda într-o modalitate progresivă, deoarece atunci când [8] desigilează cartea, Leul din seminţia lui Iuda rupe câte o pecete odată. În 1989, profeţia din Daniel 11,40 s-a împlinit, marcând astfel timpul sfârşitului pentru generaţia finală. În acel punct, Domnul Hristos a început să desigileze progresiv mesajul profetic special pentru generaţia finală.

În mişcările de reformă paralele, apare un punct în care un simbol divin coboară şi dă putere mesajului pentru generaţia respectivă, marcând în acelaşi timp începutul precis al procesului de punere la încercare al acelei generaţii. În 11 august, 1840, îngerul cel puternic din Apocalipsa 10 a coborât, marcând atât întărirea soliei primului înger, cât şi momentul de începere a punerii la încercare a milleriţilor. Acel proces de punere la încercare a fost marcat de Apocalipsa 10, prin cărticica aflată în mâna îngerului, pe care milleriţii reprezentaţi de Ioan trebuiau să o ia şi să o mănânce.

Mâncarea cărţii celei mici iniţiază un proces de punere la încercare ce produce o separare între cele două clase de închinători în biserica lui Dumnezeu. Cei care se hotărăsc să mănânce acea cărticică alcătuiesc clasa celor care „Îl urmează pe Miel oriunde merge El”.

„Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel” (Apocalipsa 14,2.3).

Cele două clase din interiorul adventismului sunt ilustrate de parabola celor zece fecioare.

„Parabola celor zece fecioare din Matei 25 ilustrează, de asemenea, experienţa poporului adventist”. – Tragedia veacurilor, p.394.

Cei 144000 care Îl urmează pe Miel oriunde merge El sunt identificaţi ca fiind verguri, prin urmare, reprezintă fecioarele înţelepte din adventism, care cântă o cântare nouă.

„Ei cântau ‘o cântare nouă’, înaintea tronului, o cântare pe care niciun om n-o poate cânta afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii. Este cântarea lui Moise şi a Mielului – cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii nu poate învăţa cântarea aceasta, deoarece este cântarea experienţei lor – o experienţă pe care nicio altă generaţie n-a avut-o până atunci. ‘Aceştia urmează pe Miel oriunde merge El’”. – Tragedia veacurilor, p.648.