În Ghetsemani

Volumul 13, nr. 1, ianuarie 2009

 

The Signs of the Times, 9 decembrie, 1890

„Universul urmărise cu un interes puternic întreaga viaţă a Domnului Hristos, la fiecare pas, de la staul şi până la scena actuală îngrozitoare. Ce scenă era aceasta pentru zecile de mii de zeci de mii de îngeri, heruvimi şi serafimi. Ei Îl vedeau pe Fiul lui Dumnezeu, Comandantul lor iubit, trecând prin agonia Lui supraomenească şi părând a muri pe câmpul de luptă spre a salva o lume pierdută şi aflată pe moarte. Tot cerul ascultase acea rugăciune a lui Hristos. Agonia sufletului Său, care a făcut să iasă de trei ori de pe buzele Sale palide şi tremurătoare strigătul: ‘O, Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu’, a făcut tot cerul să se tulbure profund. Îngerii l-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile oştirilor satanice, natura Sa omenească doborâtă de o groază tainică şi cutremurătoare. Oriunde privea se afla groaza unui întuneric adânc ce depăşea limitele înţelegerii minţii omului. În cer era tăcere; nici o harpă nu era atinsă. Dacă ar fi putut să vadă uimirea oştirii îngerilor, când Îl vedeau cu durere tăcută pe Tatăl care îndepărta razele Sale de lumină, dragoste şi slavă de la Fiul Său iubit, oamenii muritori ar fi înţeles mai bine cât de ofensator este păcatul în ochii Săi.

„În această criză supremă, când inima şi sufletul lui Isus se frângeau sub povara păcatului, Gabriel este trimis pentru a-L întări pe Suferindul divin şi pentru a-L face în stare să păşească pe calea Sa însângerată. În timp ce îngerul susţine trupul Său slăbit, Domnul Hristos ia paharul amar şi este de acord să bea conţinutul lui. Asupra Celui suferind vine jalea unei lumi pierdute şi aflate pe moarte, iar buzele Sale însângerate rostesc cuvintele: ‘Totuşi, dacă omul trebuie să piară, pentru că Eu nu beau acest pahar amar, facă-se voia Ta, nu voia Mea”.

„Profeţia spusese că Sfântul din Muntele Paran, ‘Cel Puternic’, urma să calce singur teascul şi că nimeni dintre oameni nu urma să fie alături de El. Mâna Sa aducea mântuirea. El era gata pentru jertfă. Criza îngrozitoare trecuse. Domnul Hristos a suportat acea agonie pe care numai Dumnezeu era în stare să o suporte. – Signs of the Times, 9 decembrie, 1890 [3]

În numărul precedent al revistei noastre (cu excepţia celui din noiembrie), am discutat despre bisericile şi peceţile din Apocalipsa. Am pregătit o serie de argumente care ne vor îngădui să identificăm ce are loc, atunci când cea de a şaptea pecete este ruptă în capitolul 8 din Apocalipsa.

„Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.

„Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe.

„Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar, şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ.

„Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au pregătit să sune din ele” (Apocalipsa 8,1-6).

Versetele acestea descriu lucrarea de mijlocire săvârşită de Hristos în sanctuarul din cer. Nu dorim să vă determinăm să credeţi că deţinem o înţelegere deplină a tuturor lucrurile la care se referă versetele acestea. Noi înţelegem din cartea Apocalipsa suficient pentru a şti că, din punct de vedere omenesc, recunoaştem doar o mică parte din mărturia profetică inspirată.

„În Apocalipsa, sunt descrise lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Însuşi numele dat paginilor ei inspirate – ‘Apocalipsa (Descoperirea)’ – contrazice declaraţia că ea este o carte sigilată. O descoperire este ceva ce este dat pe faţă. Domnul Isus Însuşi i-a descoperit slujitorului Său tainele cuprinse în această carte, iar planul Său este ca ele să fie deschise cercetării tuturor. Adevărurile ei sunt adresate atât acelora care trăiesc în ultimele zile ale istoriei pământului, cât şi celor din zilele lui Ioan. Unele dintre scenele descrise în această profeţie au loc în trecut, iar altele au loc acum. Unele ne aduc în atenţie încheierea marii lupte dintre puterile întunericului şi Prinţul cerului, iar altele descoperă triumful şi bucuria celui răscumpărat pe pământul înnoit.

„Pentru că nu pot explica însemnătatea fiecărui simbol din Apocalipsa, nimeni să nu creadă că este inutil să cerceteze această carte în străduinţa de a cunoaşte înţelesul adevărului cuprins în ea. Cel care i-a descoperit aceste taine lui Ioan îi va da cercetătorului sârguincios după adevăr o pregustare a lucrurilor cereşti. Cei a căror inimă este deschisă pentru primirea adevărului vor fi făcuţi în stare să înţeleagă învăţăturile ei şi li se va acorda binecuvântarea făgăduită acelora care ‘ascultă cuvintele acestei proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea’”. – Istoria faptelor apostolilor, p.584.

Tăcerea în cer

Înainte de a ne ocupa de ruperea celei de a şaptea peceţi, vom lua în considerare câteva dintre adevărurile identificate în verset. Vom începe cu subiectul tăcerii din cer.

„Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas” (Apocalipsa 8,1).

Uriah Smith se ocupă de o dezbatere tradiţională a acestui verset, calificând propriile gânduri ca fiind o „presupunere”.

„Aici este rezumată şi concluzionată seria celor şapte peceţi. Capitolul şase s-a încheiat cu evenimentele peceţii a şasea, iar capitolul opt începe cu ruperea peceţii a şaptea. De aceea, capitolul al şaptelea este asemenea unei paranteze între pecetea a şasea şi a şaptea, fapt care face să pară că lucrarea de sigilare din acel capitol aparţine peceţii a şasea. [4]

„Tăcere în cer. Cu privire la cauza acestei tăceri, putem să facem doar o presupunere – totuşi, o presupunere care este susţinută de evenimentele din pecetea a şasea. Acea pecete nu ne duce la Cea de A Doua Venire, deşi cuprinde evenimentele care au loc în strânsă legătură cu aceasta. Ea prezintă o tulburare îngrozitoare a elementelor naturii, descrisă prin înfăşurarea cerurilor asemenea unui sul, cauzată de vocea lui Dumnezeu, ruperea suprafeţei pământului şi mărturisirea celor nelegiuiţi cu privire la faptul că a venit marea zi a mâniei lui Dumnezeu. Fără îndoială, cei nelegiuiţi aşteaptă să vadă apariţia iminentă a Împăratului care, pentru ei, vine cu o slavă insuportabilă. Totuşi, pecetea se încheie chiar cu puţin înaintea acelui eveniment. Prin urmare, arătarea personală a lui Hristos trebuie să fie atribuită peceţii următoare. Când vine, Domnul este însoţit de toţi îngerii sfinţi (Matei 25,31). Când toţi îngerii părăsesc curţile cereşti pentru a veni împreună cu Domnul lor divin, în scopul de a aduna roadele lucrării Sale răscumpărătoare, oare nu va fi tăcere în cer?

„Dacă o considerăm a fi un timp profetic, durata acestei perioade de tăcere ar fi de aproximativ şapte zile”. – Uriah Smith, Thoughts on Daniel and Revelation, p.476.

Raţionamentul lui Smith este asociat adesea cu următoarea declaraţie a lui Ellen G. White:

„Am intrat cu toţii în nor şi ne-am înălţat timp de şapte zile spre marea de cristal, când Domnul Isus a adus coroane şi le-a pus cu mâna Sa dreaptă pe capul nostru. El ne-a dat harpe de aur şi ramurile de palmier ale biruinţei”. – Early Writings, p.16.

Ideea logică este că, atunci când Domnul Hristos Se întoarce împreună cu toţi îngerii, în cer este tăcere, iar cei răscumpăraţi au nevoie de o săptămână, sau o jumătate de oră profetică, pentru a se înălţa la marea de cristal. Subiectul acesta gravitează în jurul aplicării viitoare a timpului profetic ce s-a încheiat în 1844. Ce drept avem să ne întoarcem la principiul an-zi, la Cea de A Doua Venire? Dacă principiul an-zi este reinstituit la A Doua Venire, atunci cum definim cei o mie de ani din Apocalipsa 20?

El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani (Apocalipsa 20,2).

Cu siguranţă, o mie de ani nu înseamnă trei mii şase sute de ani. Smith a avut dreptate, când a spus că ideea cu privire la tăcerea din cer este o presupunere. Dacă lăsăm deoparte nevoia de a identifica jumătatea de oră ca fiind un timp profetic şi considerăm versetele acestea ca fiind o ilustraţie a lucrării de mijlocire a lui Hristos, vom găsi o aplicaţie posibilă pentru tăcere. Când se află în faţa marilor evenimente care au legătură cu istoria mântuirii, cum ar fi Crucea, Ziua Ispăşirii şi Cea de a Doua Venire, îngerii se opresc şi privesc în tăcere scenele sfinte,     gândindu-se la lucrurile care se întâmplă. Aceasta a fost situaţia în cazul crucii.

„Dumnezeu însă suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau chinul de moarte al Mântuitorului. Ei L-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile forţelor satanice şi natura Sa copleşită de o groază tainică, înfiorătoare. În cer s-a făcut linişte. Nicio harpă nu era atinsă. Dacă muritorii ar fi putut vedea uluirea oştilor cereşti, care, într-o dureroasă tăcere, vedeau pe Tatăl cum îndepărta razele Sale de lumină, iubire şi slavă de la Fiul Său Preaiubit, atunci ar fi putut înţelege mai bine cât de vinovat este păcatul în ochii Săi”. – Hristos Lumina lumii, p.693.

În timpul Zilei Ispăşirii avea loc o tăcere remarcabilă. [5]

„În singura zi din an stabilită pentru slujire în Locul Preasfânt, marele preot intra plin de cutremur în prezenţa lui Dumnezeu, în timp ce nori de tămâie fereau privirile sale, acoperind slava. Peste tot în curţile templului înceta orice zgomot. Niciun preot nu mai slujea înaintea altarelor. Oştirea închinătorilor, aplecaţi cu o teamă plină de respect, înălţa rugăciuni pentru mila lui Dumnezeu”. – Divina vindecare, p.437.

„În faţa prezenţei Sale, ‘toate feţele îngălbenesc’; peste cei care au respins mila lui Dumnezeu, cade groaza disperării veşnice. ‘Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii şi toate feţele au îngălbenit’ (Ieremia 30,6; Naum 2,10). Cei neprihăniţi strigă, tremurând: ‘Cine poate sta în picioare?’ Cântarea îngerilor se opreşte şi urmează un timp de tăcere înspăimântătoare. Apoi, glasul lui Isus se aude zicând: ‘Harul Meu vă este de ajuns’. Feţele neprihăniţilor se luminează şi bucuria umple toate inimile. Iar îngerii, dând tonuri mai înalte, cântă iarăşi pe măsură ce se apropie de pământ”. – Tragedia veacurilor, p.641.

Pe măsură ce vom continua studiul acesta, vom identifica faptul că Dumnezeu Îşi sigilează poporul şi revarsă Duhul Său asupra lui, când pecetea a şaptea este ruptă. Cu siguranţă, evenimentul acesta este aşa de important, încât ar fi de aşteptat ca îngerii să privească scena aceea încă odată în tăcere. Gândul acesta ar putea, de asemenea, să fie o presupunere, dar constituie o probabilitate consecventă cu semnificaţia sigilării celor 144.000.

În versetele 3-5, se află o ilustrare a lucrării de mijlocire săvârşite de Domnul Hristos.

„Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar, şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ” (Apocalipsa 8,3-5).

Rugăciunea şi Ziua Cincizecimii

Tămâia reprezintă rugăciunile poporului lui Dumnezeu.

„Tămâia care se înălţa cu rugăciunile lui Israel reprezintă meritele şi mijlocirea Domnului Hristos, perfecta Lui neprihănire, care, prin credinţă, îi este atribuită poporului Său, singura care face ca închinarea fiinţelor păcătoase să fie primită înaintea lui Dumnezeu. Înaintea perdelei locului prea sfânt era un altar al continuei mijlociri, iar înaintea locului sfânt, era un altar al continuei ispăşiri. Apropierea de Dumnezeu trebuia să aibă loc prin sânge şi prin tămâie – simboluri ce arătau spre Marele Mijlocitor, prin care păcătoşii se pot apropia de Dumnezeu şi Singurul prin care harul şi mântuirea pot fi acordate celui ce se pocăieşte şi crede”. – Patriarhi şi profeţi, p.353.

Ca răspuns la rugăciune, Dumnezeu lucrează o redeşteptare şi o reformă atât în viaţa personală, cât şi în biserica Sa. Versetele pe care le studiem identifică sigilarea celor 144000 şi ploaia târzie, deoarece acesta este subiectul principal al întregii istorii profetice. Redeşteptarea celor 144000 are loc, atunci când poporul lui Dumnezeu începe să caute stăruitor experienţa aceasta reală prin rugăciune.

„Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7,14). [6]

Vindecarea ţării este sinonimă cu alegerea Domnului şi cu rezidirea Ierusalimului. Redeşteptarea din perioada ploii târzii, care are loc în timpul dezvoltării celor 144000, va fi îndeplinită printr-o lucrare a rugăciunii.

„Cereţi de la Domnul ploaie, ploaie de primăvară! Domnul scoate fulgerele, şi vă trimite o ploaie îmbelşugată, pentru toată verdeaţa de pe câmp” (Zaharia 10,1).

Pentru a împlini semnificaţia acestui verset, cei care se roagă pentru ploaia târzie în timpul ploii târzii trebuie să înţeleagă faptul că trăiesc în timpul ploii târzii.

„Cea mai mare şi mai urgentă dintre toate nevoile noastre este o reînviorare a adevăratei evlavii printre noi. Căutarea acestei reînviorări ar trebui să fie lucrarea noastră cea dintâi. Este necesar un efort stăruitor pentru a obţine binecuvântarea Domnului, nu din cauză că Dumnezeu nu este dornic să Îşi reverse binecuvântarea asupra noastră, ci din cauză că noi nu suntem pregătiţi să o primim. Tatăl nostru ceresc este mult mai doritor să le dea Duhul Său Sfânt celor care îl cer, decât sunt doritori părinţii noştri părinteşti să le dea daruri bune copiilor lor. Totuşi, lucrarea noastră este aceea de a îndeplini condiţiile prin care Dumnezeu a făgăduit să ne acorde binecuvântarea Sa, prin mărturisirea păcatelor, umilinţă, pocăinţă şi rugăciune stăruitoare. O redeşteptare spirituală este de aşteptat numai ca răspuns la rugăciune.  – Selected Messages, cartea 1, p.121.

Ca răspuns la rugăciunile poporului Său, cădelniţa este umplută cu foc şi aruncată pe pământ. Focul reprezintă Duhul Sfânt.

„În sistemul din vechime, a aduce jertfă pe un altar greşit, sau a îngădui ca tămâia să fie arsă cu un foc străin constituia un păcat. Noi suntem în pericolul de a amesteca lucrurile sfinte cu cele obişnuite. Jertfele noastre trebuie să fie aduse împreună cu focul sfânt care vine de la Dumnezeu. Adevăratul altar este Hristos, iar adevăratul foc este Duhul Sfânt. Duhul Sfânt trebuie să-i inspire, să-i înveţe, să-i conducă, să-i călăuzească pe oameni şi să-i facă să fie nişte sfătuitori siguri. Dacă ne îndepărtăm de cei aleşi de Dumnezeu, suntem în pericolul de a căuta dumnezei străini şi de a aduce jertfe pe un altar străin”. – Ye Shall Receive Power, p.178.

„Fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12,29).

Focul Duhului Sfânt reprezintă curăţirea.

„Cărbunele aprins este un simbol al curăţirii. Dacă atinge buzele, niciun cuvânt necurat nu va ieşi de pe ele. Cărbunele aprins simbolizează de asemenea puterea eforturilor slujitorilor Domnului”. – Review and Herald, 16 octombrie, 1888.

Focul Duhului Sfânt, care este revărsat peste cei din poporul lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile lor, îndeplineşte o lucrare de redeşteptare şi reformă în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dar însuşi numele de foc aduce judecata asupra celor ce resping oferta harului lui Hristos. Lucrarea de mijlocire săvârşită de Domnul Hristos include şi felul în care El îi tratează pe cei nelegiuiţi.

„‘Cât despre mine’, le-a spus Ioan, ‘eu vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc’ (Matei 3,11). Profetul Isaia spusese că Domnul va curăţi pe poporul Său de nelegiuirile lui ‘cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii’. Cuvântul lui Dumnezeu către Israel era: ‘Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura. Toate părticelele de plumb le voi depărta din tine’ (Isaia 4,4; 1,25). Pentru păcat, oriunde s-ar găsi, ‘Dumnezeul nostru este un foc mistuitor’ (Evrei 12,29). În toţi aceia care se supun puterii Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă se ataşează de păcat, oamenii ajung să fie identificaţi cu păcatul. Ca urmare, slava lui Dumnezeu, care nimiceşte păcatul, trebuie să-i nimicească şi pe ei. Iacov, după o noapte de luptă cu Îngerul, a strigat: ‘Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă’ (Geneza 32,30).

„Iacov fusese vinovat de un mare păcat în purtarea sa faţă de Esau, dar se pocăise. Greşeala lui era iertată, iar păcatul lui, curăţit; de aceea putea să stea în faţa lui Dumnezeu. Dar, ori de câte ori oamenii au venit înaintea lui Dumnezeu, cultivând de bunăvoie păcatul, au fost nimiciţi. La a doua venire a lui Hristos, cei nelegiuiţi vor fi nimiciţi de ‘suflarea gurii Sale’ şi prăpădiţi de ‘arătarea venirii Sale’ (2 Tesaloniceni 2,8). Strălucirea slavei lui Dumnezeu, care dă viaţă celui neprihănit, îi va nimici pe cei nelegiuiţi”. – Hristos Lumina lumii, p.107.

„Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: ‘Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti’, zice Domnul. Dimpotrivă: Dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui” (Romani 12,19-20).

Versetele trei la cinci ilustrează lucrarea de mijlocire săvârşită de Domnul Hristos în timpul revărsării Duhului Sfânt din perioada ploii târzii, deoarece toţi profeţii vorbesc despre sfârşitul lumii, iar faptul acesta este susţinut cât se poate de sigur de profetul Ioan în cartea Apocalipsa. Ruperea peceţii a şaptea reprezintă lucrarea de mijlocire săvârşită de Hristos în timpul ploii târzii. Când pecetea a şaptea este ruptă, ploaia târzie este revărsată. Ca urmare, când pecetea a şaptea este ruptă, cei 144000 sunt sigilaţi.

„Fiecare dintre profeţii din vechime a vorbit mai puţin despre timpul lui şi mai mult despre timpul nostru, aşa că profeţiile lor sunt în vigoare pentru noi. ‘Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor’ (1 Corinteni 10,11). ‘Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească’ (1 Petru 1,12)”. – Selected Messages, cartea 3, p.338.

În Apocalipsa 8, Îl vedem pe Domnul Hristos îndeplinindu-Şi lucrarea de mijlocire prin ruperea peceţii a şaptea, care este ultima. Ruperea peceţilor a început în capitolul şase, iar introducerea episodului ruperii peceţilor începe în capitolul patru. În capitolele patru şi cinci, vedem scena sălii scaunului de domnie şi credem că scena aceasta a avut loc în timpul inaugurării din Ziua Cincizecimii, care a fost marcată prin revărsarea Duhului Sfânt asupra ucenicilor în anul 31 d.Hr. James White dezvoltă cel puţin o parte din logica aceasta.

„Întrebare: Puteţi să spuneţi cine sunt cei douăzeci şi patru de bătrâni despre care se vorbeşte în Apocalipsa 4,10? I.B.H.

„Răspuns: Aceşti bătrâni sunt aduşi în atenţie în capitolul cinci, într-o modalitate care, cred eu, aduce o oarecare lumină asupra întrebării cu privire la cine sunt ei. Capitolul acesta prezintă un raport al evenimentelor care au introdus ruperea celor şapte peceţi, iar rolul pe care îl îndeplinesc bătrânii stabileşte câteva fapte importante în legătură cu ei. Prin cele şapte peceţi, la fel ca şi prin cele şapte trâmbiţe, sunt aduse în atenţie, fără îndoială, o serie de evenimente care se desfăşoară în ordine consecutivă şi acoperă întreaga dispensaţiune a Evangheliei. În conformitate cu interpretarea generală, timpul când prima dintre aceste peceţi a fost ruptă şi când au avut loc evenimentele aduse în atenţie în perioada ei a fost aproape de începutul acestei dispensaţiuni.

„Având viu în minte faptul acesta, şi anume că ruperea primei peceţi a avut loc cu mult timp în trecut, trebuie să fie observat că, înainte de ruperea vreuneia dintre peceţi, bătrânii aceştia îndeplinesc un rol în cer. Când pretutindeni în cer şi pe pământ a fost pusă întrebarea: [versetul 2] ‘Cine este vrednic să deschidă [8] cartea şi să-i rupă peceţile?’ şi când Ioan plângea mult, deoarece nu se găsise nimeni vrednic să deschidă cartea [versetul 4], unul dintre bătrâni i-a zis: ‘Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei’. Din nou, când Mielul a luat cartea din mâna Celui ce şedea pe scaunul de domnie, înainte de a avea loc ruperea peceţilor, bătrânii izbucnesc într-o cântare nouă, zicând: ‘Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.’ (versetele 8-9). Mărturia aceasta arată într-o modalitate inconfundabilă că bătrânii aceia se aflau în cer, îndeplinindu-şi personal rolul, înainte de ruperea vreuneia dintre cele şapte peceţi. Expresia: ‘ai fost junghiat’, localizează în timp cântarea aceasta ca având loc după răstignirea lui Hristos, prin urmare, cântarea a fost cântată cândva între evenimentul răstignirii şi cel al ruperii primei peceţi. Evenimentul care a determinat cântecul acesta în cinstea Mielului a fost faptul că Mielul a luat cartea, pregătindu-Se să-i rupă peceţile. Toate evenimentele acestor peceţi au loc înainte de răscumpărarea bisericii. Prin urmare, biserica nu va cânta niciodată un cântec ca acesta. Cei din biserică nu-I vor da cinste (o expresie ce se referă la viitor), pentru că este vrednic să facă o lucrare care a fost făcută şi încheiată deja cu mai mult de optsprezece secole înainte. Prin urmare, concluzia inevitabilă este că bătrânii nu sunt introduşi aici doar ca reprezentanţi ai altor persoane, de exemplu, ca reprezentanţi ai bisericii şi cântând o cântare pe care o vor cânta cei răscumpăraţi, ci sunt prezenţi în sens literal şi personal în cer la data când au fost introduşi, iar cântecul pe care l-au cântat a fost determinat de simţămintele personale cu privire la ocazia aceea. Faptele pe care le-au afirmat au fost adevărate şi s-au petrecut la data aceea. Care a fost unul dintre faptele pe care le-au afirmat? A fost acesta: ‘ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău’. Aşadar, cei douăzeci şi patru de bătrâni au fost dintre cei răscumpăraţi deja de pe pământ la data aceea.

„Până aici, concluziile la care s-a ajuns par a fi necesare şi biblice. Cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt oameni care au fost răscumpăraţi cândva de pe pământ. Probabil că răspunsul acesta este suficient. Totuşi, mai sunt încă două întrebări care ar putea să apară cu privire la subiectul acesta şi la care se poate răspunde imediat prin presupuneri cel puţin plauzibile: 1. Unde avem vreo confirmare că au existat oameni răscumpăraţi de pe pământ? 2. Dacă aceşti douăzeci şi patru de bătrâni au fost dintre cei răscumpăraţi, cum pot ei să spună că au fost răscumpăraţi din orice seminţie, orice limbă, orice norod şi orice neam?

„Cu referire la prima dintre aceste întrebări se poate spune că sunt mai multe confirmări că o serie de sfinţi au fost răscumpăraţi deja. Se spune că, la învierea lui Hristos, mulţi dintre sfinţii care au adormit au ieşit din morminte (Matei 27,50-53). Ni se spune că, atunci când S-a înălţat la cer, Hristos a luat cu el o mulţime de robi (sau cel puţin aşa spune nota de subsol). Identificarea celor douăzeci şi patru de bătrâni cu o parte din grupul acesta constituie rezolvarea cea mai naturală şi probabilă a problemei.

„Cu referire la întrebarea a doua, este posibil ca oamenii aceştia să fi fost aleşi din diferite veacuri de la creaţiunea lumii, fiind oamenii cei mai proeminenţi din fiecare veac, din punct de vedere al evlaviei şi slujirii aduse lui Dumnezeu. În felul acesta, ei au putut să spună că au fost răscumpăraţi din orice seminţie, orice limbă, orice norod şi orice neam. Ar fi potrivit să adăugăm că explicaţia aceasta cu privire la cei douăzeci şi patru de bătrâni este o părere personală, pentru care scriitorul se consideră singurul răspunzător”. – James White, Review and Herald, 26 noiembrie, 1861.

Părerea lui James White cu privire la bătrâni este temeinică, dar lucrul pe care dorim să îl recunoaştem din analiza lui este logica folosită pentru a plasa evenimentul descris în capitolele patru şi cinci [9] după Cruce şi tocmai înainte de ruperea primei peceţi. Într-un articol precedent, am declarat că pionierii au identificat corect faptul că primele patru peceţi se repetă şi se extind pe baza primelor patru biserici. Prin urmare, este logic să consemnăm scena sălii scaunului de domnie ca fiind o descriere a inaugurării sanctuarului ceresc la Ziua Cincizecimii, care a avut loc după Cruce şi a început istoria reprezentată de biserica Efes. Inaugurarea a fost marcată de revărsarea Duhului Sfânt care a dat putere lucrării ucenicilor în perioada istorică reprezentată de biserica din Efes şi de calul cel alb din prima pecete. Cu ocazia inaugurării din Ziua Cincizecimii, Domnul Hristos a primit autoritatea de a rupe cele şapte peceţi.

„În cuvintele lui David, la care face referire Petru – ‘Domnul a zis Domnului Meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale?’, Tatăl este numit Domnul, care I-a zis lui Hristos, care de asemenea este Domnul şi egal cu Tatăl, ‘Şezi la dreapta Mea’. Prin urmare, Petru spune: ‘Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi’.

„David L-a numit pe Mesia, Domnul, în conformitate cu caracterul Său divin, deşi, după trup, El era fiul lui David, prin descendenţă directă. Prin previziune profetică, David L-a văzut pe Hristos intrând în cer şi luându-Şi poziţia la dreapta lui Dumnezeu. Demonstraţia la care au fost martori iudeii cu ocazia Zilei Cincizecimii era tocmai manifestarea puterii acelui Isus pe care preoţii şi conducătorii Îl respinseseră şi Îl răstigniseră cu dispreţ. În conformitate cu făgăduinţa Sa, El le trimisese urmaşilor Săi Duhul Sfânt din cer, ca o dovadă că primise, în calitate de preot şi împărat, toată autoritatea în cer şi pe pământ şi că era Cel Uns peste poporul Său”. – Spirit of Prophecy, vol.3, p.271.

Dovada că lui Hristos Îi fusese dată toată autoritatea cu ocazia inaugurării din Ziua Cincizecimii a fost revărsarea Duhului Sfânt. În Ziua Cincizecimii, lui Hristos I-a fost dată toată puterea şi autoritatea, iar acestea au inclus şi autoritatea de a deschide cartea care era pecetluită cu şapte peceţi.

„Şi unul din bătrâni mi-a zis: ,,Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei” (Apocalipsa 5,5).

Capitolele patru şi cinci au loc în timpul inaugurării din Ziua Cincizecimii, iar acesta este punctul în care Hristos desigilează Biblia pentru ucenicii Săi. Desigilarea este reprezentată prin lucrarea Sa de rupere a celor şapte peceţi şi, de asemenea, este reprezentată prin revărsarea Duhului Sfânt.

„‘V-am spus aceste lucruri în pilde’, a zis El. ‘Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi desluşit despre Tatăl’ (Ioan 16,25). În Ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt s-a revărsat asupra ucenicilor, ei au înţeles adevărurile spuse de Hristos în pilde. Învăţăturile care fuseseră taine pentru ei erau lămurite acum. Înţelegerea pe care o primiseră odată cu revărsarea Duhului i-a făcut să se ruşineze de teoriile lor imaginare. Presupunerile şi interpretările lor erau o nebunie în comparaţie cu cunoştinţa pe care o primiseră despre lucrurile cereşti. Ei erau călăuziţi de Duhul Sfânt, iar asupra minţii lor, cândva întunecată, acum strălucea lumina”. – Mărturii, vol.8, p.267.

La inaugurarea din Ziua Cincizecimii, Domnul Hristos a primit toată autoritatea, inclusiv autoritatea de a le oferi urmaşilor Săi înţelegerea Bibliei. Faptul acesta a fost reprezentat prin ruperea celor şapte peceţi, dar acţiunea aceea a fost [10] îndeplinită, deoarece, mai întâi, rugăciunile poporului Său se înălţaseră la sanctuar, unde El putea să Îşi desfăşoare lucrarea de mijlocire.

„Duhul Sfânt nu a coborât imediat după înălţarea Domnului Hristos la cer. De la înălţarea la cer şi până a fost dat Duhul Sfânt au trecut zece zile. Timpul acesta a fost dedicat de ucenici pregătirii celei mai serioase pentru primirea unei înzestrări aşa de preţioase. Comorile bogate ale cerului au fost revărsate asupra lor, după ce îşi cercetaseră inima cu atenţie şi jertfiseră fiecare idol. Ei au venit înaintea lui Dumnezeu, umilindu-şi sufletul, întărindu-şi credinţa şi mărturisindu-şi păcatele. Inimile lor au fost în armonie. ‘În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei’ (Fapte 2,1.2). Biserica are nevoie de o experienţă asemănătoare chiar aici, în marele centru al lucrării. Oare ne cercetăm noi inima, pregătindu-ne pentru a primi harul ceresc? Domnul aşteaptă să fie plin de bunătate”. – This Day With God, p.10.

Faptul că ucenicilor li se oferă înţelegerea Bibliei cu ocazia Zilei Cincizecimii a fost ilustrat de ruperea celor şapte peceţi de către Leul din seminţia lui Iuda. Totuşi, noi am susţinut anterior că ruperea peceţii a şaptea din capitolul opt nu are loc la Ziua Cincizecimii, ci în timpul ploii târzii şi al sigilării celor 144000. Oare există o contradicţie aici?

Apocalipsa 4-8 descrie mijlocirea săvârşită de Domnul Hristos, punând un accent deosebit asupra lucrării Sale de a aduce o redeşteptare şi reformă în mijlocul poporului Său, prin desigilarea Cuvântului profetic. El a îndeplinit lucrarea aceasta în Ziua Cincizecimii şi va repeta aceeaşi lucrare în timpul ploii târzii. Lucrarea Sa de mijlocire nu este limitată de timp. El a obţinut dreptul de a săvârşi lucrarea aceasta la cruce, iar nouă ni s-a spus că a fost înjunghiat de la întemeierea lumii.

„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat” (Apocalipsa 13,8).

Lucrarea de răscumpărare săvârşită de Hristos nu este limitată de timp. Lucrarea pe care a îndeplinit-o cu ocazia Zilei Cincizecimii a prefigurat lucrarea pe care o îndeplineşte prin sigilarea celor 144000.

„Apoi, vestea bună despre Mântuitorul cel înviat a fost purtată până la cele mai îndepărtate margini ale lumii. Biserica a văzut mulţimi de convertiţi venind spre ea din toate direcţiile. Cei credincioşi se pocăiau din nou. Păcătoşii li se alăturau creştinilor pentru a căuta împreună mărgăritarul de mare preţ. Atunci s-a împlinit profeţia care spune: ‘Cel mai slab … ca David; şi casa lui David ca Îngerul Domnului’ (Zaharia 12,8). Fiecare creştin vedea în fratele lui întruchiparea divină a bunătăţii şi a iubirii. Toţi erau conduşi de un singur scop. Toţi erau absorbiţi de un singur subiect. Toate inimile băteau la unison. Singura ambiţie a credincioşilor era aceea de a manifesta un caracter asemenea caracterului lui Hristos şi de a lucra pentru extinderea Împărăţiei Sale. ‘Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet. … Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi’ (Fapte 4,32.33). ‘Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi’ (Fapte 2,47). Spiritul Domnului Hristos anima întreaga adunare, deoarece găsiseră Mărgăritarul de mare preţ.

„Aceste evenimente urmează să se repete cu o putere chiar şi mai mare. Revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii a fost ploaia timpurie, dar ploaia târzie va fi mai abundentă. Duhul Sfânt aşteaptă ca noi să-L cerem şi să-L primim. Puterea Duhului Sfânt Îl va descoperi încă odată pe Domnul Hristos [11] în plinătatea slavei Sale. Oamenii vor înţelege valoarea Mărgăritarului de mare preţ şi vor declara asemenea apostolului Pavel: ‘Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos, Isus, Domnul meu’ (Filipeni 3,7.8)”. – Parabolele Domnului Hristos, p.121.

Evenimentele din Ziua Cincizecimii sunt reprezentate în capitolele 4 – 8 din Apocalipsa şi se repetă în timpul ploii târzii. Evenimentele din acele capitole scot în evidenţă modalitatea în care Domnul Hristos îi descoperă poporului Său lumina profetică, în scopul de a îndeplini lucrarea de a vesti solia Sa în lume. Ilustraţia din acele capitole arată o descoperire progresivă a adevărului, fiind reprezentată de ruperea celor şapte peceţi, una câte una. De asemenea, evenimentele includ participarea celor din poporului lui Dumnezeu, deoarece ei Îl caută pe Domnul în rugăciune şi, ca răspuns la această rugăciune, „focul” care îl reprezintă pe Duhul Sfânt este revărsat asupra lor. În mijlocul acestei scene a mijlocirii, se află şapte îngeri cu şapte trâmbiţe, pregătindu-se să sune.

Trâmbiţele acelea marchează judecata care este îndeplinită împotriva sistemul preoţiei false ce există în acele perioade istorice. Vom discuta despre acest aspect al lucrării de mijlocire a lui Hristos într-un articol viitor.

Legea duminicală şi încheierea timpului de probă

Dragă Jeff:

Tocmai am recitit articolul tău din februarie, 2008, despre ploaia târzie. Îmi place articolul acesta, dar anumite întrebări îmi rămân în minte. Cea mai importantă este legată de legea duminicală şi încheierea timpului de probă. De unde vine învăţătura aceasta şi care sunt citatele biblice şi din Spiritul Profetic ce aduc lumină cu privire la acest subiect? Legea duminicală este începutul încheierii timpului de probă pentru adventism, sau este chiar încheierea timpului de probă pentru adventism? Care este responsabilitatea noastră înainte, pe parcursul şi după încheierea timpului de probă? Mulţumesc pentru timpul şi eforturile depuse de Future for America. Al tău frate în Hristos. EC-FL.

Frate EC:

Văd că ai trimis această întrebare cu opt luni în urmă şi, probabil, până acum ai uitat deja că ai trimis-o. Bănuiesc că faptul acesta îţi spune cât sunt de în urmă şi îmi cer scuze. Timpul de probă se încheie progresiv, începând de la casa lui Dumnezeu.

De asemenea, se încheie în asociere cu încercarea legii duminicale, dar încercarea legii duminicale de asemenea este progresivă. Ea începe în Statele Unite, iar apoi fiecare ţară urmează exemplul Statelor Unite. Prin urmare, este important să identificăm una dintre caracteristicile încheierii timpului de probă pentru adventiştii de ziua a şaptea. Când legea duminicală este promulgată în Statele Unite, timpul de probă se încheie pentru adventiştii din Statele Unite. Apoi, încercarea vine asupra celorlalte ţări ale lumii, iar timpul de probă se încheie pentru adventiştii de ziua a şaptea din acele ţări.

De asemenea, este necesar să definim legea duminicală ca fiind o lege care persecută pe cineva pentru respectarea Sabatului şi obligă o persoană să respecte duminica. O lege care le interzice oamenilor să cumpere benzină duminica este o lege duminicală, dar nu este acea lege duminicală care împlineşte Apocalipsa 13,11.

Un alt punct de observat este acela că promulgarea legii duminicale este pur şi simplu o ocazie în care demonstrăm caracterul pe care l-am dezvoltat în timpul de probă anterior. Legea duminicală este criza în care dăm pe faţă ce am ascuns mai înainte. Înainte de criza legii duminicale, noi am dezvoltat deja un caracter [12] fie pentru a primi sigiliul lui Dumnezeu, fie pentru a primi semnul fiarei. Citatele următoare sunt câteva dintre cele pe care se întemeiază ideile acestea.

Încercarea începe în interiorul adventismului:

„Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1 Petru 4,17).

Încercarea este progresivă:

„Atunci când America, ţara libertăţii religioase, se va uni cu papalitatea pentru constrângerea conştiinţei şi a-i obliga pe oameni să onoreze sabatul cel fals, oamenii din fiecare ţară de pe glob vor fi determinaţi să urmeze exemplul ei”. – Mărturii, vol.6, p.18.

„Naţiunile străine vor urma pilda Statelor Unite. Deşi ea stă în frunte, ca exemplu, totuşi aceeaşi criză va veni asupra poporului nostru din toate părţile lumii”. – Ibid., p.395.

Legea duminicală:

„Vine un timp când Legea lui Dumnezeu urmează a fi anulată într-o modalitate deosebită în ţara noastră. Conducătorii naţiunii noastre vor impune legea duminicală prin acte legislative, iar poporul nostru va fi adus într-un mare pericol. Când naţiunea noastră va adopta, în consiliile ei legislative, legi care se impun conştiinţei oamenilor cu privire la privilegiile lor religioase, aducând asuprirea asupra acelora care păzesc Sabatul zilei a şaptea, Legea lui Dumnezeu va fi anulată din toate punctele de vedere în ţara noastră, iar apostazia naţională va fi urmată de ruina naţională”. – Seventh-day Adventists Bible Commentary, vol.7, p.977.

Înainte de încercare va avea loc o întemeiere în adevăr:

„Îndată ce aceia care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu vor primi sigiliul pe frunte – nu este un sigiliu, sau un semn ce poate fi văzut, ci o întemeiere în adevăr, atât din punct de vedere intelectual, cât şi spiritual, în aşa fel încât să nu poată fi clintiţi – îndată ce aceia care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu sunt sigilaţi şi pregătiţi pentru zguduire, aceasta va veni.

Într-adevăr, lucrarea a început deja. Judecăţile lui Dumnezeu sunt acum asupra ţării pentru a ne avertiză, aşa încât să putem şti ce vine”. – Seventh-day Adventists Bible Commentary, vol.4, p.1161.

Legea duminicală dă pe faţă caracterul nostru:

„Când Legea lui Dumnezeu este anulată, când Numele Său este dezonorat, când a respecta ziua a şaptea ca Sabat va fi considerat un act de neloialitate faţă de legile ţării, când lupii îmbrăcaţi în blană de oaie vor căuta să constrângă conştiinţa, prin orbirea minţii şi prin împietrirea inimii, oare vom renunţa noi la credincioşia faţă de Dumnezeu? Nu, nu. Cei nelegiuiţi sunt plini de ură satanică împotriva celor ce sunt credincioşi faţă de poruncile lui Dumnezeu, dar valoarea Legii lui Dumnezeu ca regulă de conduită trebuie să fie arătată vizibil. Zelul celor ce ascultă de Domnul va fi mărit, pe măsură ce lumea şi biserica se vor uni în anularea Legii Sale. Ei vor spune asemenea psalmistului: ‘De aceea, eu iubesc poruncile Tale, mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat’ (Psalmi 119,127). Lucrul acesta se va întâmpla cu siguranţă, când Legea lui Dumnezeu va fi anulată printr-un act naţional. Când duminica va fi înălţată şi susţinută prin lege, principiile care îi însufleţesc pe cei din poporul lui Dumnezeu vor fi date pe faţă, aşa cum au fost date pe faţă principiile celor trei evrei, când Nebucadneţar le-a poruncit să se închine chipului de aur din câmpia Dura. Când adevărul va fi copleşit de minciună, noi vom putea să înţelegem care este datoria noastră”. – Manuscript Releases, vol.13, p.71.

„Atunci când se vor înteţi necazurile în jurul nostru, în rândurile noastre se va da pe faţă atât despărţire, cât şi unire. Unii dintre cei care astăzi sunt gata să ia armele de luptă, în vremuri de adevărată primejdie, vor da pe faţă faptul că ei nu au clădit pe stânca cea tare; ei vor ceda în faţa ispitei. Aceia care au avut multă lumină şi privilegii preţioase, dar nu le-au folosit, sub un pretext sau altul, se vor depărta de noi. Pentru că nu au primit dragostea adevărului, ei vor fi prinşi în [13] înşelăciunile vrăjmaşului; ei vor asculta de duhurile înşelătoare şi de învăţăturile demonilor şi se vor despărţi de credinţă. Pe de altă parte, atunci când în adevăr se va abate asupra noastră furtuna persecuţiei, oile adevărate vor auzi glasul adevăratului Păstor. Se vor depune eforturi pline de renunţare la sine pentru a-i scăpa pe cei pierduţi, iar mulţi dintre cei ce s-au despărţit de turmă se vor întoarce la Marele Păstor. Poporul lui Dumnezeu îşi va strânge rândurile şi va prezenta lumii un front unit. În vederea primejdiei comune, lupta pentru supremaţie va înceta; nu va mai fi ceartă cu privire la cine să fie cel mai mare. Niciunul din adevăraţii credincioşi nu va spune: ‘Eu sunt al lui Pavel, sau al lui Apolo, sau al lui Chifa’. Mărturia fiecăruia şi a tuturor va fi: ‘Mă agăţ de Hristos, mă bucur în El ca Mântuitor al meu personal’”. – Mărturii, vol.6, p.400-401.

„Trăim acum în vremurile cele mai periculoase şi niciunul dintre noi nu trebuie să întârzie în a căuta să se pregătească pentru venirea lui Hristos. Nimeni să nu urmeze exemplul fecioarelor neînţelepte, crezând că va fi în siguranţă să aştepte până la venirea crizei, şi numai atunci să caute să-şi pregătească un caracter ce va rezista în timpul acela. Când oaspeţii vor fi chemaţi şi cercetaţi, va fi prea târziu să căutăm neprihănirea lui Hristos. Acum este timpul să ne îmbrăcăm cu neprihănirea lui Hristos – haina de nuntă care ne va face să fim pregătiţi spre a intra la ospăţul Mielului. În parabolă, fecioarele neînţelepte sunt înfăţişate cerând untdelemn şi neprimind răspuns la cererea lor. Acesta este un simbol al celor ce nu s-au pregătit, prin dezvoltarea unui caracter care va rezista în timp de criză. Este ca şi când ar merge la vecinii lor şi ar spune: ‘Dă-mi caracterul tău, deoarece altfel voi fi pierdut’. Fecioarele înţelepte nu au putut să dea din untdelemnul lor pentru lămpile pâlpâitoare ale fecioarelor neînţelepte. Caracterul nu este transferabil. El nu poate fi cumpărat, sau vândut, ci doar dobândit. Domnul i-a dat fiecăruia o ocazie de a-şi forma un caracter neprihănit pe parcursul timpului de probă, dar nu a oferit nicio cale prin care un om să-i poată împărtăşi altuia caracterul pe care l-a dezvoltat, trecând prin experienţe grele şi învăţând de la Marele Învăţător în aşa fel, încât să poată da pe faţă răbdare în încercare şi să exercite o credinţă prin care poate să dea la o parte munţii imposibilităţilor. Parfumul dragostei nu poate să fie împărtăşit. Nu poţi să-i dai altuia bunătate, tact, perseverenţă. Este imposibil ca o inimă omenească să toarne într-o altă inimă omenească dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de om.

„Totuşi, se apropie ziua când fiecare trăsătură a caracterului va fi dată pe faţă printr-o ispită specială. Cei care rămân loiali faţă de principii, care îşi exercită credinţa până la sfârşit, vor fi cei care au fost dovediţi a fi credincioşi în timpul încercării din perioada precedentă de probă şi şi-au format un caracter după chipul şi asemănarea lui Hristos. Ei sunt cei care au cultivat o legătură strânsă cu Hristos şi care, prin înţelepciunea şi harul Său, sunt părtaşi ai naturii divine. Totuşi, nicio făptură omenească nu poate să-i dea alteia devotamentul inimii şi însuşirile nobile ale minţii şi să-i completeze lipsurile puterii morale. Noi putem să facem mult unii pentru alţii, oferindu-le oamenilor un exemplu creştinesc şi influenţându-i în felul acesta să meargă la Hristos pentru a primi neprihănirea fără de care nu pot să reziste la judecată. Oamenii ar trebui să ia în considerare cu rugăciune subiectul zidirii caracterului şi să-şi formeze un caracter care se aseamănă cu modelul divin”. – The Youth’s Instructor, 16 ianuarie, 1896.

„Caracterul este dat pe faţă în timp de criză. Când vocea puternică a proclamat în noapte: ‘Iată, Mirele vine, ieşiţi-I în întâmpinare’, fecioarele adormite s-au trezit din somn şi s-a văzut cine se pregătise pentru acel eveniment. Ambele grupe au fost luate pe neaşteptate, dar una a fost pregătită pentru situaţia de criză, iar cealaltă a fost găsită nepregătită. Caracterul este dat pe faţă de circumstanţe. Situaţiile de criză scot la iveală metalul adevărat al caracterului. Un eveniment iminent şi neaşteptat, o nenorocire, moartea cuiva drag, sau o criză, vreo boală, sau vreun necaz neaşteptat, ceva care aduce sufletul faţă în faţă cu moartea va scoate la iveală ce se află cu adevărat în interiorul [14] caracterului. Atunci, se va vedea dacă a existat vreo credinţă reală în făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci se va vedea dacă sufletul este susţinut prin har, dacă există untdelemn în vasul de rezervă al lămpii.

„Vremurile de încercare vin peste toţi. Cum ne comportăm noi, când suntem încercaţi de Dumnezeu? Oare se sting lămpile noastre? Sau le păstrăm aprinse? Suntem noi pregătiţi pentru fiecare situaţie de criză, prin legătura noastră cu Acela care este plin de har şi de adevăr? Cele cinci fecioare înţelepte nu au putut să le împărtăşească fecioarelor neînţelepte caracterul lor. Caracterul trebuie să fie format de fiecare personal”. – Review and Herald, 17 octombrie, 1895.

„Aici, cuvântarea a fost întreruptă de întrebările puse de cineva care păzise Sabatul pentru o perioadă scurtă, dar care renunţase recent. El s-a ridicat în adunare, spunând: ‘Acest subiect al Sabatului mi-a produs multă tulburare pe parcursul anului trecut, iar acum aş dori să pun o întrebare: Este păzirea Sabatului necesară pentru mântuirea mea? Răspundeţi prin Da, sau Nu’. Eu am răspuns prompt: ‘Aceasta este o întrebare importantă şi necesită mai mult decât un Da, sau Nu. Toţi vor fi judecaţi în conformitate cu lumina care a strălucit asupra lor. Dacă au lumină cu privire la Sabat, nu pot să fie mântuiţi respingând lumina aceasta. Totuşi, nimeni nu va fi considerat răspunzător pentru lumina pe care nu a primit-o niciodată. Atunci, am citat cuvintele lui Hristos: ‘Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nicio dezvinovăţire pentru păcatul lor’. Cu toate acestea, am făcut aceste remarci cu mare dificultate, deoarece omul care a pus întrebarea sărea continuu în picioare, mă întrerupea şi cerea cu gesturile cele mai violente ca răspunsul să fie Da, sau Nu’”. – Historical Sketches, p.234. – Sper ca răspunsul să fie folositor. Jeff.