Credinţă şi curaj

Volumul 13, nr. 5, mai 2009

Mărturii, vol. 3, p.221

„Este tot atât de drept şi esenţial ca aceia care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu de azi să ţină minte când şi cum au fost puşi la încercare şi unde i-a părăsit credinţa; unde au pus în pericol cauza Lui prin necredinţa lor şi prin încrederea lor în sine. Mila lui Dumnezeu, providenţa Lui sprijinitoare, eliberările Lui de neuitat, toate trebuie să fie reamintite pas cu pas. Atunci când revizuiesc trecutul în felul acesta, cei din poporul lui Dumnezeu trebuie să vadă că Domnul repetă mereu felul Său de a Se purta. Ei ar trebui să înţeleagă avertismentele date şi să se ferească să repete greşelile lor. Să renunţe la dependenţa de sine şi să se încreadă în El, pentru a se feri să nu mai dezonoreze iarăşi Numele Lui. La fiecare victorie pe care o câştigă Satana, sunt puse în primejdie multe suflete. Unii ajung să fie supuşi ispitelor lui fără a mai putea să se salveze vreodată. Deci, aceia care au făcut greşeli să se poarte cu grijă, rugându-se la fiecare pas: ‘Păstrează paşii mei neclintiţi pe cărările Tale, ca să nu mi se clatine picioarele’ (Psalmi 17,5).

„Dumnezeu trimite încercări pentru a se dovedi cine va rezista cu credincioşie ispitei. El îi aduce pe toţi în situaţii grele pentru a vedea dacă se vor încrede într-o putere din afară şi mai presus de ei. Fiecare are trăsături de caracter nedescoperite care trebuie să iasă la lumină prin încercare. Dumnezeu îngăduie ca aceia care sunt mulţumiţi de ei înşişi să fie ispitiţi dureros, ca să poată înţelege neajutorarea lor.

„Când vin asupra noastră încercări, când înaintea noastră nu putem vedea o creştere a prosperităţii, ci o strâmtorare ce necesită sacrificiu din partea tuturor, cum vom primi şoptirile lui Satana care ne spune că urmează să avem timpuri foarte grele? Dacă ascultăm sugestiile lui, va izbucni necredinţa în Dumnezeu. În asemenea împrejurări, trebuie să ne reamintim că Dumnezeu a purtat întotdeauna de grijă instituţiilor Sale. Ar trebui să privim la lucrarea pe care El a făcut-o, la reformele pe care le-a săvârşit. Noi ar trebui să adunăm dovezile binecuvântărilor cerului, ca o garanţie spre bine, zicând: ‘Doamne, noi credem în Tine, în slujitorii Tăi şi în lucrarea Ta. Ne vom încrede în Tine. Casa de editură este un instrument al Tău şi noi nu vrem să dăm înapoi, sau să ne descurajăm. Tu ne-ai onorat, legându-ne de Tine. Vom urma pe calea Domnului, făcând ce este bine şi drept. Ne vom face partea, fiind credincioşi faţă de lucrarea lui Dumnezeu”. – Mărturii, vol.7, p.211. [3]

În numerele precedente ale revistei noastre, am început să explicăm cartea Apocalipsa. Am început prin identificarea implicaţiilor pe care le are semnificaţia faptului că poporul lui Dumnezeu este chemat să mănânce „cărticica”. Mâncarea acelei „cărţi mici” marchează începutul unui proces de punere la încercare în mijlocul poporului lui Dumnezeu, producând în cele din urmă două clase de închinători în biserică. „Cărticica” în sine reprezintă mesajul profetic special că Hristos, în calitate de „Leu din seminţia lui Iuda”, începe cu acea generaţie anume. Mesajul acesta special, reprezentat de „cărticică”, a fost desemnat de Dumnezeu să trezească pe poporul Său şi să genereze o redeşteptare în mijlocul celor ce recunosc şi primesc mesajul. Pentru cei din poporul lui Dumnezeu care refuză să recunoască şi să accepte mesajul, „cărticica” ajunge să fie punctul de controversă de care se poticnesc spre propria nimicire.

Am demonstrat anterior că fiecare mişcare de reformă este o paralelă a mişcării finale de reformă a celor 144000 şi că fiecare mişcare de reformă are caracteristici identice şi următoarea succesiune a evenimentelor:

1.      Fiecare începe cu „un timp al sfârşitului”, când este desigilat un adevăr profetic special pentru generaţia aceea.

2.      Acel adevăr special este recunoscut de „cercetătorii profeţiei” din generaţia aceea, care caută „încoace şi încolo” în Cuvântul lui Dumnezeu.

3.      După ce profeţia este desigilată, „cunoaşterea” mesajului special începe „să crească”.

4.      Cunoaşterea aceasta creşte, până când ajunge la un punct în timp, în cadrul mişcării de reformă, când înţelegerea fundamentală a mesajului special este formulată oficial şi recunoscută de „cercetătorii profeţiei” din generaţia aceea. În acel punct, Domnul îi va considera pe cei din poporul Său răspunzători pentru felul în care răspund la mesaj.

5.      Odată ce mesajul este formulat oficial, un simbol divin coboară. În acel punct, „cărticica” este deschisă în mâna îngerului, iar celor din poporul lui Dumnezeu li se cere să „o ia şi să o mănânce”. În acest punct, începe un proces de punere la încercare ce produce în cele din urmă două clase de închinători. De asemenea, în acest punct, mesajul special este confirmat şi primeşte putere. Caracteristicile acestea constituie elementul central al Apocalipsa 10:

„Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ, şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor. Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: ‘Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!’ Şi îngerul, pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer, şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că în zilele în cari îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi proorocilor. Şi glasul, pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din nou, şi mi-a zis: ‘Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului, care stă în picioare pe mare şi pe pământ!’ M-am dus la înger, şi i-am cerut să-mi dea cărticica.    ‘Ia-o’, mi-a zis el, şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea’. Am luat cărticica din mâna îngerului, şi am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea; dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune. [4] Apoi mi-au zis: ‘Trebuie să prooroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi’” (Apocalipsa 10,1-11).

Ellen White ne spune că îngerul cel puternic care coboară „nu este nimeni altul, decât Isus Hristos”. Ea spune că, faptul că îngerul pune un picior pe mare şi celălalt pe pământ reprezintă o solie mondială şi, de asemenea, identifică partea pe care El o îndeplineşte în evenimentele finale ale marii lupte. Ea spune că, atunci când proclamă că „nu va mai fi nicio zăbavă” [„nu va mai fi timp”, în versiunea engleză – n.trad.], Hristos spune că timpul profetic s-a încheiat odată cu vestirea soliei îngerului al treilea, în 22 octombrie, 1844. Ellen White consemnează că, atunci când au proclamat prima şi a doua solie îngerească, milleriţii nu şi-au dat seama că erau implicaţi într-un proces de punere la încercare.

Pe lângă aceste fapte, ea compară pecetluirea declaraţiilor celor „şapte tunete” cu pecetluirea cărţii lui Daniel. Ellen White identifică faptul că cele „şapte tunete” reprezintă evenimentele care au avut loc în timpul propovăduirii soliilor primului şi celui de-al doilea înger şi, de asemenea, că acele „şapte tunete” reprezintă evenimente viitoare ce se vor desfăşura în ordinea lor.

„Îngerul cel puternic care i-a vorbit lui Ioan nu a fost nimeni altcineva decât Isus Hristos. Faptul că Şi-a pus piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe uscat arată partea pe care o va îndeplini El în evenimentele finale ale marii lupte cu Satana. Poziţia aceasta arată puterea şi autoritatea Lui supremă asupra întregului pământ. Lupta ajunsese tot mai puternică şi mai hotărâtă de la un veac la altul, şi va continua să fie astfel, până la evenimentele finale, când lucrarea iscusită a puterilor întunericului va atinge punctul ei culminant. Satana, unit cu oamenii răi, va înşela întreaga lume şi bisericile care nu primesc dragostea de adevăr. Totuşi, îngerul cel puternic cere atenţie. El strigă cu glas tare. El urmează să le arate puterea şi autoritatea vocii Sale acelora care s-au unit cu Satana spre a se împotrivi adevărului.

„După ce aceste şapte tunete au vorbit, Ioan, asemenea lui Daniel, primeşte porunca referitoare la cărticică: ‘Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!’ Ele au legătură cu evenimente viitoare ce vor fi descoperite în ordinea lor. Daniel va sta la locul lui, până la sfârşitul zilelor. Ioan vede cărticica desigilată. Atunci, profeţiile lui Daniel îşi vor avea locul lor corespunzător în soliile primului, celui de-al doilea şi al treilea înger, ce trebuie să-i fie vestite lumii. Desigilarea cărţii celei mici a fost mesajul cu privire la timp.

„Cartea lui Daniel şi cartea Apocalipsa sunt una. O carte este profeţia, cealaltă este descoperirea. Una este sigilată, cealaltă este deschisă. Ioan a auzit tainele pe care le-au rostit cele şapte tunete, dar i s-a poruncit să nu le scrie.

„Lumina specială care i-a fost dată lui Ioan şi care a fost exprimată de cele şapte tunete a fost o schiţă a evenimentelor ce vor avea loc în timpul soliilor primului şi celui de-al doilea înger. Nu a fost cel mai bine pentru oameni să cunoască lucrurile acestea, deoarece credinţa lor trebuia să fie pusă la încercare. În rânduiala lui Dumnezeu, urmau să fie proclamate adevărurile cele mai înaintate şi minunate. Soliile primului şi celui de-al doilea înger urmau să fie propovăduite, dar nicio lumină suplimentară nu avea să fie descoperită, până când soliile acestea nu îşi vor fi îndeplinit lucrarea lor specială. Faptul acesta este reprezentat de îngerul care stă cu un picior pe mare, proclamând cu seriozitatea cea mai solemnă că nu va mai fi timp.

„Timpul acesta, despre care îngerul vorbeşte cu solemnitate, nu este sfârşitul istoriei lumii, nici timpul de probă, ci un timp profetic ce va preceda venirea Domnului nostru. Înseamnă că poporul lui Dumnezeu nu va mai avea un alt mesaj cu privire la o dată precisă. După această perioadă, care se întinde [5] de la 1842, până la 1844, nu va mai fi o urmărire definită a timpului profetic. Calculul cel mai lung ajunge în toamna anului 1844.

„Poziţia îngerului, cu un picior pe mare şi altul pe uscat, semnifică extinderea vastă a propovăduirii soliei. Ea va traversa apele mari şi va fi propovăduită în alte ţări, chiar până la marginile pământului. Înţelegerea adevărului şi primirea cu bucurie a soliei sunt reprezentate de mâncarea cărţii celei mici. Adevărul cu privire la timpul venirii Domnului nostru a fost o solie preţioasă pentru sufletele noastre”. – Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol.7, p.971.

În versetul 3, Hristos a strigat asemenea unui „leu”. Ellen White spune că „strigătul cu glas tare” al lui Hristos reprezintă puterea şi autoritatea Cuvântului Său. El Şi-a proclamat cuvintele, iar apoi, ca răspuns la cuvintele Sale, cele „şapte tunete” au fost auzite vorbind.

Singurul loc din Apocalipsa unde Hristos mai este prezentat asemenea unui leu se află în capitolele cinci la opt, unde El este înfăţişat ca fiind „Leul din seminţia lui Iuda”, care a fost „înjunghiat” ca „Miel”, obţinând dreptul de desigila cartea ce fusese pecetluită cu şapte peceţi.

„Şi unul din bătrâni mi-a zis: ,,Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, cari sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit, şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apocalipsa 5,4-7).

În calitate de „Leu din seminţia lui Iuda”, Domnul Hristos Îşi prezintă dreptul de a deschide, de a desigila, de a rupe peceţile Cuvântului Său profetic pentru aceia care vor dori să înţeleagă. El Şi-a exercitat dreptul acesta în fiecare dintre mişcările de reformă:

„Hristos este autorul întregului adevăr. Prin lucrarea vrăjmaşului, mărgăritarele preţioase ale adevărului au fost smulse din locul lor şi puse într-un context al ideilor false. Domnul Hristos a venit spre a reaşeza giuvaerele adevărului în poziţia lor corectă. El le-a salvat din gunoiul ideilor false, le-a dat o putere nouă şi le-a poruncit să rămână neclintite pentru totdeauna. El a putut să folosească adevărurile acestea cu o libertate deplină, deoarece era autorul lor. El le-a descoperit oamenilor din fiecare generaţie şi, când a venit în lume, le-a dat viaţă şi a readus adevărul pe care Satana îl lipsise de viaţă. El a înzestrat adevărul cu o prospeţime şi putere mai mare decât a avut la început şi l-a dat lumii pentru beneficiul generaţiilor viitoare”. – Signs of the Times, 1 mai, 1901.

„Giuvaerurile adevărului” pe care El le-a desigilat, sau „le-a descoperit oamenilor din fiecare generaţie” fuseseră sigilate pentru înţelegerea omenească, din cauza tradiţiilor şi a învăţăturilor omeneşti care fuseseră transmise din generaţie în generaţie:

„Cărturarii şi fariseii pretindeau că explică Scripturile, dar ei le explicau în conformitate cu ideile şi tradiţiile proprii. Obiceiurile şi maximele lor au ajuns tot mai riguroase. În sens spiritual, Cuvântul sfânt a ajuns să fie pentru oameni ca o carte sigilată, închisă pentru înţelegerea lor”. – Signs of the Times, 17 mai, 1905.

„În timpul veacurilor de apostazie, întunericul a acoperit pământul şi o mare întunecime popoarele, dar Reformaţiunea i-a trezit pe locuitorii pământului din somnul lor ca de moarte, şi mulţi s-au întors de la vanitatea şi superstiţiile lor, de la preoţi [6] şi penitenţe, spre a-I sluji Dumnezeului celui viu, spre a căuta adevărul în Cuvântul Său sfânt, ca pe o comoară ascunsă. Ei au început să lucreze sârguincioşi în mina adevărului, pentru a da la o parte gunoiul părerilor omeneşti, care îngropase giuvaerele preţioase ale luminii”. – Review and Herald, 22 noiembrie, 1982.

„Scripturile sunt date pentru beneficiul nostru, ca să avem învăţătura care duce la neprihănire. Razele preţioase ale luminii au fost acoperite de norii ideilor false, dar Hristos este gata să împrăştie ceaţa ideilor false şi a superstiţiilor şi să ne descopere strălucirea slavei Tatălui, aşa încât să spunem, aşa cum au spus ucenicii: ­‘Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea El pe drum?’”. – Publishing Ministry, p.68.

În calitate de „Leu din seminţia lui Iuda”, Domnul Hristos Îşi exercită autoritatea de a desigila Cuvântul Său pentru fiecare generaţie, iar în Apocalipsa 10 Hristos spune că adevărurile reprezentate de cele „şapte tunete” urmau să fie pecetluite, întocmai cum a fost cartea lui Daniel. În capitolul 10, când a strigat asemenea unui „leu”, Hristos a făgăduit că, la timpul hotărât de El, va îndepărta gunoiul învăţăturilor omeneşti care vor acoperi adevărurile reprezentate de cele „şapte tunete”.

Cele „şapte tunete” constituie singurul pasaj din Apocalipsa despre care se spune că este pecetluit, iar Ellen White compară pecetluirea celor „şapte tunete” cu pecetluirea cărţii lui Daniel. În „timpul sfârşitului”, în 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, ca o împlinire a Daniel 12, iar în Apocalipsa 22,10, cele „şapte tunete” de asemenea sunt desigilate.

„Apoi mi-a zis: ‘Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape’” (Apocalipsa 22,10).

Cele „şapte tunete” au fost pecetluite, întocmai cum a fost pecetluită cartea lui Daniel. Următorul verset scoate în evidenţă faptul că cele „şapte tunete” sunt desigilate de „Leul din seminţia lui Iuda”, chiar înainte de încheierea timpului de probă:

„Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 22,11).

„Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12,4).

„Cartea care a fost sigilată nu este Apocalipsa, ci profeţia referitoare la zilele din urmă, din cartea lui Daniel. Scriptura spune, ‘Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte’ (Daniel 12,4). Când cartea a fost deschisă, s-a auzit declaraţia: ‘Nu va mai fi nici o zăbavă’ (vezi Apocalipsa 10,6). De acum, cartea lui Daniel este desigilată, iar descoperirea făcută lui Ioan de Domnul Hristos trebuie să ajungă la toţi locuitorii pământului. Prin creşterea cunoştinţei, urmează a fi pregătit un popor care să reziste în zilele de pe urmă”.

"În solia primului înger, oamenii sunt chemaţi să I se închine lui Dumnezeu, Creatorul nostru, care a făcut pământul şi tot ceea ce este pe el. Ei îşi aduseseră omagiul unei instituţii papale, desfiinţând Legea lui Iehova, dar avea să urmeze o creştere a cunoştinţei cu privire la acest subiect”. – Selected Messages, cartea 2, p.106-107.

Daniel 12 s-a împlinit în istoria millerită şi se va împlini din nou în istoria celor 144000.

„Creşterea cunoştinţei” pentru milleriţi a început, când profeţiile cu privire la timp din cartea lui Daniel au fost desigilate.

„Creşterea cunoştinţei” pentru cei 144000 a început, când ultimele şase versete din Daniel 11 au fost desigilate, odată cu căderea Uniunii Sovietice, în 1989.

„El a răspuns: ‘Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege’” (Daniel 12,9.10).

În 1798, când cartea lui Daniel a fost desigilată pentru milleriţi, a fost iniţiat un proces tot mai intens de punere la încercare, care a produs în cele din urmă două clase de închinători.

În 1989, când cartea lui Daniel a fost desigilată pentru cei 144000, a fost iniţiat un proces tot mai intens de punere la încercare, care va produce în cele din urmă două clase de închinători.

„Dumnezeu le cere celor din poporul Său un zel pe măsura cunoştinţei. El doreşte ca ei să fie nişte împlinitori ai Cuvântului. Aparenţele dovedesc lucrarea interioară a inimii. Adevărul primit în inimă realizează schimbarea minţii, inimii şi caracterului. Domnul i-a descoperit lui Daniel starea locuitorilor de pe pământ din aceste zile din urmă. El a spus: ‘Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi, dar cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege’.

„Acesta este un subiect a cărui înţelegere va solicita efortul fiecărui tendon şi muşchi spiritual. Pentru membrii bisericii trebuie să fie făcută o mare lucrare în scopul de a-i dezvăţa de idolii lor. Membrii bisericii au avut mari binecuvântări, ei au avut scrierile vii ale lui Dumnezeu, care au fost descoperite înţelegerii lor, ei nu au fost lăsaţi în întuneric asemenea celor ce săvârşesc nelegiuiri. Dumnezeu îi cheamă acum pe cei ce pretind a crede adevărul să-i arate lumii puterea lui de convertire asupra inimii şi caracterului şi să-i demonstreze lumii că ei sunt printre cei ce vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi”. – Review and Herald, 7 martie, 1899.

„Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor” (Daniel 12,13).

Cartea lui Daniel şi-a împlinit scopul pentru milleriţi în 1798 şi după aceea, când cartea lui Daniel a stat în locul ei:

„Când Dumnezeu îi dă omului o lucrare specială de făcut, omul trebuie să stea la locul lui, aşa cum a stat Daniel, gata să răspundă la chemarea lui Dumnezeu, gata să împlinească planul Lui”. – Manuscript Releases, vol.6, p.108. [8]

„Dacă tocmai cartea pe care Dumnezeu a rânduit-o să stea la locul ei [Tragedia veacurilor] ar fi fost tratată cu o seriozitate la fel de mare ca lecturile biblice, oamenii ar fi colaborat cu îngerii”. – Publishing Ministry, p.206.

Daniel a stat în locul lui în istoria millerită, când a fost proclamată solia primului înger:

„Din studiul cărţii Apocalipsa, un lucru va fi înţeles cu siguranţă – că legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său este strânsă şi fermă.

„Între univers şi lumea aceasta există o relaţie minunată. Lucrurile descoperite lui Daniel au fost completate după aceea prin descoperirea făcută lui Ioan pe Insula Patmos. Aceste două cărţi ar trebui studiate cu atenţie. Daniel a întrebat de două ori: Cât va mai fi până la sfârşitul timpului?

„‘Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri? El a răspuns: Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi, cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta, şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul, tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor’.

„Leul din seminţia lui Iuda a rupt sigiliul cărţii şi i-a dat lui Ioan descoperirea lucrurilor care trebuie să se întâmple în aceste zile din urmă.

„Daniel şi-a îndeplinit misiunea de a vesti mărturia care a fost sigilată până la timpul sfârşitului, când va trebui să fie proclamată solia primului înger pentru lumea noastră. Aceste lucruri au o importanţă infinită în aceste zile din urmă, dar, în timp ce ‘mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi’, ‘cei răi vor face răul, şi niciunul din cei răi nu va înţelege’. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte! Păcatul înseamnă călcarea Legii lui Dumnezeu, iar cei care nu vor accepta lumina cu privire la Legea lui Dumnezeu nu vor înţelege soliile primului, ale celui de-al doilea şi al treilea înger. Cartea lui Daniel este desigilată prin Apocalipsa lui Ioan şi ne conduce până la evenimentele finale ale istoriei acestui pământ.

„Vor fraţii noştri să-şi aducă aminte fără încetare că trăim în mijlocul pericolelor din ultimele zile? Citiţi cartea Apocalipsei în legătură cu Daniel. Prezentaţi aceste învăţături”. – Testimonies to Ministers, p.114-115.

Daniel a întrebat de două ori: „cât va mai fi până la timpul sfârşitului”, iar „timpul sfârşitului” se împlineşte de două ori în istoria adventismului – odată pentru milleriţi, în 1798, şi odată pentru cei 144000, în 1989. Cartea lui Daniel şi-a împlinit scopul şi a stat la locul ei în 1798 şi, după aceea, a stat din nou la locul ei în 1989.

„Timpul de punere la încercare este chiar acum. Trebuie să zidim pe Stânca aceea care va rezista furtunii încercărilor. Când vedem împlinirea profeţiei, ştim că sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Prezentaţi principiile adevărului. Arătaţi ce declară Cuvântul lui Dumnezeu că va avea loc pe pământ. Dumnezeul care i-a dat lui Daniel îndrumări cu privire la evenimentele finale ale istoriei acestui pământ va confirma cu siguranţă mărturia pentru slujitorii Săi, când ei vor vesti strigătul cu glas tare la timpul rânduit.

„Toate soliile vestite din 1840 şi până în 1844 trebuie să fie propovăduite cu putere acum, deoarece sunt mulţi care s-au rătăcit. Soliile trebuie să ajungă în toate bisericile. [9]

„Hristos a zis: ‘Ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun că, mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit’ (Matei 13,1617). Binecuvântaţi sunt ochii care au văzut lucrurile petrecute în 1843 şi 1844.

„Solia a fost vestită. Nu trebuie să aibă loc nicio întârziere în repetarea soliei, deoarece semnele timpului se împlinesc şi lucrarea finală trebuie să fie făcută. O mare lucrare va fi făcută într-un timp scurt. Dumnezeu rânduieşte ca în curând să fie vestită o solie care va ajunge asemenea unui strigăt puternic. Atunci, Daniel va sta la locul lui şi îşi va vesti mărturia.

„Atenţia bisericilor noastre trebuie să fie stârnită. Ne aflăm la hotarele celui mai mare eveniment din istoria lumii, iar Satana nu trebuie să aibă putere asupra celor din poporul lui Dumnezeu, făcându-i să doarmă. Papalitatea va apărea în toată puterea ei. Toţi trebuie să se trezească acum şi să cerceteze Scripturile, deoarece Dumnezeu le va face cunoscut credincioşilor Săi ce se va întâmpla în timpul din urmă. Cuvântul Domnului trebuie să ajungă la poporul Său cu putere.

„Semnele sfârşitului se împlinesc rapid. Timpul de necaz este foarte aproape de noi. Va trebui să trecem prin locuri înguste, într-o modalitate în care nu am trecut până acum. Timpul de necaz este aproape, iar noi trebuie să ne trezim şi să ne dăm seama de faptul acesta. Să fim siguri că picioarele noastre se află pe calea cea îngustă. Avem nevoie de o experienţă pe care nu am avut-o încă, pentru a fi siguri că Dumnezeu, cu toată bunătatea Sa, este un ajutor prezent în vreme de nevoie. Timpul de necaz cum a nu a mai fost de când există popoarele este chiar în faţa noastră, iar noi suntem asemenea fecioarelor adormite. Trebuie să ne trezim şi să-I cerem Domnului Isus să ne ţină în braţele Sale veşnice şi să ne poarte prin timpul de încercare din faţa noastră”. – Manuscript Releases, vol.21, p. 436,437.

În anul 1798, profeţiile cu privire la timp din cartea lui Daniel au fost desigilate pentru milleriţi. Apoi, când Hristos a coborât în 11 august, 1840, principiul an/zi al profeţiei biblice a fost confirmat de căderea Imperiului Otoman. Confirmarea aceasta a dat putere „soliei millerite”. Atunci, milleriţii – reprezentaţi de Ioan în Apocalipsa 10 – au avut experienţa gustului dulce al cărţii lui Daniel, deoarece principiul an/zi a fost susţinut de providenţa Domnului, confirmând astfel acurateţea soliei cu privire la Daniel 8,14.

În 11 septembrie, 2001, când a coborât ţinând în mână cărticica deschisă a cărţii lui Daniel, Hristos a confirmat descoperirea mesajului profetic pe care începuse să-l desigileze în 1898, deoarece a avut loc „creşterea cunoştinţei” cu privire la ultimele şase versete din Daniel 11 (care identifică papalitatea – împăratul de la miază-noapte – şi legea duminicală), care urma să-i îngăduie poporului lui Dumnezeu „să reziste în zilele din urmă”. Când a coborât în 2001, Hristos le-a descoperit „cercetătorilor profeţiei” adevărul cu privire la cele „şapte tunete”, confirmând astfel principiul pe care îl recunoscuseră după 1989, dar cu mult înainte de 2001. Principiul acela oferă cheia atât pentru întemeierea, cât şi pentru împuternicirea soliei strigătului cu glas tare. Principiul este că istoria millerită – în timpul propovăduirii primelor două solii îngereşti – urma să se repete în istoria celor 144000, când solia îngerului al treilea avea să fie proclamată cu glas tare.

Când Hristos a coborât în 2001, „cărticica” deschisă în mâna Sa a fost constituită de ultimele şase versete din Daniel 11. El desigilase acele versete mai dinainte, în „timpul sfârşitului”, în 1989. Totuşi, din 2001, lumina cu privire la cele [10] „şapte tunete” a început să strălucească, identificând că „Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, cel dintâi şi cel de pe urmă” nu numai că împuternicea şi confirma solia, ci folosea principiul repetării istoriei millerite în scopul de a aduce întreaga mărturie a Bibliei în armonie cu ultimele şase versete din Daniel 11.

Principiul care i-a condus pe milleriţi până la 11 august, 1840 a fost principiul an/zi al profeţiei biblice. Principiul acela a fost folosit de „Leul din seminţia lui Iuda” pentru a aduce creşterea cunoştinţei, care a fost necesară pentru vestirea primei şi celei de a doua solii îngereşti. Principiul care i-a călăuzit pe cercetătorii profeţiei după căderea Uniunii Sovietice, în 1989, a fost repetarea istoriei millerite în istoria celor 144000.

Cei ce au înţeles căderea Uniunii Sovietice în 1989 ca fiind împlinirea pasajului din Daniel 11,40, au recunoscut că semnificaţia acestei împliniri a fost o paralelă a semnificaţiei soliei strigătului cu glas tare din 1844 şi au prezentat acest fapt cu mult timp înainte de 2001. Principiul acesta al repetării istoriei millerite la sfârşitul lumii a identificat ultimele şase versete din Daniel 11 ca fiind mesajul special al cărţii lui Daniel, care urma să aducă redeşteptarea finală a poporului lui Dumnezeu, iar cei care au recunoscut faptul acesta l-au prezentat cu mult timp înainte de 2001. Totuşi, când cele „şapte tunete” au fost desigilate, „Leul din seminţia lui Iuda” a explicat Cuvântul Său într-o asemenea modalitate, încât cei ce îl vor înţelege şi îl vor primi cu bucurie vor avea experienţa gustului dulce al unei înţelegeri ce depăşeşte orice pricepere omenească.

Înainte de 2001 a fost identificat faptul că trăsăturile soliei strigătului de la miezul nopţii s-au repetat în ultimele şase versete din Daniel 11. Solia strigătului cu glas tare a fost o lumină nouă pentru milleriţi. După prima dezamăgire din 22 martie, 1844, Samuel Snow a pregătit un studiu în care a identificat data de 22 octombrie, 1844, ca fiind încheierea celor 2300 de ani din Daniel 8,14. Snow a prezentat studiul acesta la adunarea de tabără de la Exeter, care s-a desfăşurat în perioada 12-17 august, 1844, iar mesajul a fost primit şi vestit pretutindeni în Statele Unite în aproximativ două luni. Trăsătura profetică a acestui mesaj a fost aceea că era o lumină nouă, întemeiată pe o solie prezentă, iar când lumina cea nouă s-a împlinit în istorie, uşa s-a închis pentru fecioarele înţelepte şi neînţelepte din perioada millerită.

Solia prezentă a fost prima solie îngerească, în care se spunea că a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu. Studiul lui Snow a avut o legătură directă cu solia aceea, deoarece a identificat cu precizie când urma să fie împlinită. În 22 octombrie, 1844, când solia s-a împlinit, uşa sfintei din sanctuarul ceresc s-a închis şi în acelaşi fel s-a închis şi uşa din parabola celor zece fecioare, care s-a împlinit până la ultima literă în istoria millerită. Închiderea uşii a dovedit existenţa a două clase de închinători: o clasă care au intrat prin credinţă în sfânta sfintelor şi o altă clasă care a continuat să îşi înalţe rugăciunile inutile spre încăperea pe care Hristos o părăsise, iar Satana, mulţumit de amăgirea lor, a continuat să răspundă la rugăciunile lor.

Solia millerită a fost prima solie îngerească, iar solia noastră este a treia solie îngerească. Ultimele şase versete din Daniel 11 spun că, atunci când Uniunea Sovietică a căzut, ca împlinire a [11] versetului 40, evenimentele finale ce duc până la încheierea timpului de probă au început. Versetul următor, 41, identifică legea duminicală din Statele Unite. Când legea duminicală este promulgată, uşa se închide pentru adventiştii de ziua a şaptea din Statele Unite. Ultimele şase versete din Daniel 11 constituie lumina cea nouă cu privire la legea duminicală, iar legea duminicală este solia îngerului al treilea. Acestea au fost trăsăturile strigătului de la miezul nopţii – o lumină nouă care a avut o legătură directă cu solia prezentă. Cealaltă trăsătură a strigătului de la miezul nopţii a fost aceea că, atunci când solia s-a împlinit în istorie, uşa s-a închis pentru cele zece fecioare. Iar când legea duminicală din versetul 41 se va împlini în istorie, uşa se va închide pentru cele zece fecioare din nou.

Principiul profetic ce a aşezat ultimele şase versete din Daniel 11 în contextul adevărului prezent a fost repetarea istoriei millerite.

Inspiraţia ne-a spus că nevoia noastră cea mai mare este o redeşteptare şi că, atunci când vom înţelege mesajul profetic al lui Daniel şi Apocalipsa aşa cum ar trebui, în curând, va avea loc o mare redeşteptare în mijlocul nostru.

„O redeşteptare a adevăratei evlavii în mijlocul nostru este nevoia cea mai mare şi mai urgentă. Căutarea ei ar trebui să fie prima noastră lucrare”. – Selected Messages, cartea 1, p.121.

„Lumina pe care Daniel a primit-o de la Dumnezeu a fost dată în special pentru aceste zile din urmă. Viziunile de pe malurile Ulaiului şi Hidechelului, marile râuri ale Ţării Şinear, sunt acum în curs de împlinire, şi toate evenimentele profetizate se vor desfăşura în curând.

„Gândiţi-vă la situaţiile în care se afla naţiunea iudaică în timpul în care au fost inspirate profeţiile lui Daniel.

„Să dedicăm mai mult timp pentru studiul Bibliei. Noi nu înţelegem cuvântul aşa cum ar trebui. Cartea Apocalipsei începe cu un îndemn de a înţelege învăţătura pe care o conţine. Dumnezeu declară: ‘Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape’. Când vom înţelege ce înseamnă această carte pentru noi, ca popor, în mijlocul nostru se va vedea o mare înviorare. În ciuda îndemnului care ne-a fost adresat, de a cerceta şi de a studia această carte, noi nu înţelegem pe deplin învăţăturile ei.

„În trecut, învăţătorii au declarat că Daniel şi Apocalipsa sunt cărţi sigilate, iar oamenii s-au îndepărtat de ele. Mâna lui Dumnezeu a retras de pe aceste fragmente ale Cuvântului Său vălul de mister aparent care i-a împiedicat pe mulţi să-l ridice. Însuşi numele de Apocalipsa se află în contradicţie cu declaraţia că ea este o carte sigilată. ‘Apocalipsa’ înseamnă descoperirea unui lucru important. Adevărurile din această carte le sunt adresate celor ce trăiesc în zilele din urmă. Cortina este dată la o parte, iar noi stăm în faţa obiectelor sacre din locul sfânt. Să nu rămânem afară, ci să intrăm, nu cu gânduri nepăsătoare şi lipsite de respect, nu cu paşi grăbiţi, ci cu respect şi cu teamă sfântă. Ne apropiem de timpul când trebuie să se împlinească profeţiile cărţii Apocalipsei”. – Testimonies to Ministers, p.112,113.

Ultimele şase versete din Daniel 11 sunt versetele plănuite să aducă în mijlocul poporului lui Dumnezeu acea redeşteptare care este o paralelă a redeşteptării ce a avut loc în istoria millerită. Ambele redeşteptări sunt întemeiate pe cartea lui Daniel.

Versetul 40 din Daniel 11 identifică alianţa dintre Vatican şi Statele Unite, care a doborât Uniunea Sovietică în 1989. Când s-a împlinit versetul acesta, „cercetătorii profeţiei” au putut să recunoască faptul că [12] versetul 41 indică legea duminicală din Statele Unite. O cercetare suplimentară a caracteristicilor asociate cu încercarea adusă de legea duminicală demonstrează că adventiştilor de ziua a şaptea li se cere să îşi pregătească un caracter pentru sigiliul lui Dumnezeu, înainte de a veni legea duminicală. Legea duminicală este doar testul în care fiecare adventist de ziua a şaptea va demonstra caracterul pe care l-a dezvoltat în timpul de probă anterior.

La sfârşitul lumii, noi ne aflăm în somnul laodicean, iar nevoia noastră cea mare este o redeşteptare şi o reformă. Redeşteptarea vine numai dintr-o înţelegere a profeţiei. Profeţia care oferă informaţia ce Îi îngăduie Duhului Sfânt să-i vorbească inimii laodicene reci este cea din ultimele şase versete din Daniel 11, deoarece în versetele acestea sunt ilustrate cu claritate evenimentele care au legătură cu încheierea timpului de probă şi tot în versetele acestea se poate recunoaşte că timpul de probă a omenirii se încheie acum. Dacă recunoaştem, în calitate de laodiceni, că timpul de probă este pe punctul de a se încheia şi că suntem nepregătiţi şi dacă începe imediat lucrarea de pregătire prin şi cu participarea Duhului Sfânt, vom fi aduşi la viaţă. Cartea lui Dumnezeu le-a adus milleriţilor o înviorare, iar ultimele şase versete din Daniel 11 vor produce o înviorare paralelă în mijlocul celor 144000.

Principiul care a susţinut semnificaţia şi seriozitatea înţelegerii corecte a ultimelor şase versete din Daniel 11 a fost principiul că istoria millerită se repetă la sfârşitul timpului. În anul 2001, când a coborât având cărticica lui Daniel deschisă în mână, Hristos a desigilat înţelegerea celor „şapte tunete”, confirmând în felul acesta principiul repetării istoriei millerite, întocmai cum a confirmat principiul an/zi, când a coborât în 1840. Atunci, El i-a poruncit poporului Său, reprezentat de Ioan, să ia „cărticica” şi să „o mănânce”.

Vom continua să explicăm cartea Apocalipsa în următorul număr al revistei noastre.

Articolul următor, scris de Ellen White, tratează în principal practica greşită de a aplica, la sfârşitul lumii, profeţiile cu privire la timp (îndeosebi cele din Daniel 12) în modalitatea o zi pentru un an. Toţi adventiştii care sunt ispitiţi să aplice timpul profetic la sfârşitul lumii ar trebui să ia în considerare articolul acesta cu rugăciune şi seriozitate. Dincolo de sfatul inspirat din acest articol care respinge practica aplicării profeţiilor cu privire la timp la sfârşitul lumii, se află multe alte declaraţii importante cu privire la mesajul profetic pe care îl discutăm noi. Articolul acesta a fost multă vreme unul dintre articolele mele preferate şi sper că şi voi veţi primi o binecuvântare din studiul cuvintelor următoare.

Mărturii cu privire la concepţiile despre profeţie susţinute de John Bell – partea 1 şi 2 (scris în 8 noiembrie, 1896)

„Nu am mai fost în stare să dorm de la ora unu şi jumătate. Îi vesteam fratelui John Bell o solie pe care Domnul mi-a dat-o pentru el. Concepţiile aparte pe care le susţine el sunt un amestec de adevăr şi idei false. Dacă ar fi trecut prin experienţele poporului lui Dumnezeu, pe măsură ce Dumnezeu l-a condus în ultimii patruzeci de ani, el ar fi fost mai bine pregătit să aplice Scriptura într-o modalitate corectă.

„Marile semne de hotar ale adevărului, care ne arată direcţia înaintării noastre în istoria profetică, trebuie să fie păzite cu atenţie, ca nu cumva să fie doborâte şi înlocuite cu teorii care ar aduce mai degrabă confuzie, [13] decât o lumină adevărată. Aceia care au susţinut teoriile acestea au prezentat citate din Scriptură, dar le-au aplicat şi le-au interpretat greşit. Teoriile despre care s-a presupus că sunt corecte au fost incorecte, şi totuşi mulţi le-au prezentat ca fiind tocmai teoriile care trebuie să-i fie prezentate poporului nostru. Profeţiile lui Daniel şi Ioan trebuie să fie cercetate cu atenţie.

„Unii dintre cei care se află încă în viaţă acum au primit o mare lumină de la Dumnezeu, când au cercetat profeţiile lui Daniel şi Ioan şi au păşit pe terenul unde profeţiile speciale erau în curs de împlinire în ordinea lor. Ei le-au vestit oamenilor solia despre timp. Adevărul a strălucit la fel de clar ca soarele de la miezul zilei. Evenimentele istorice care arată împlinirea directă a profeţiei le-au fost prezentate oamenilor, iar profeţia a fost înţeleasă ca o schiţă figurativă a evenimentelor care conduc până la încheierea istoriei acestui pământ. Evenimentele care au legătură cu lucrarea omului fărădelegii sunt ultimele aspecte descoperite cu claritate în istoria acestui pământ. Oamenii au acum o solie deosebită de vestit lumii, solia îngerului al treilea. Aceia care au păşit pe terenul acesta în experienţa lor şi au luat parte la propovăduirea primei, celei de a doua şi a treia solii îngereşti nu sunt aşa de predispuşi să fie conduşi pe căi false, precum sunt aceia care nu au avut o cunoaştere din experienţă a poporului lui Dumnezeu.

„Poporul lui Dumnezeu trebuie să avertizeze lumea să se pregătească pentru a doua venire a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, care vine cu putere şi mare slavă, când strigătul de pace şi linişte va răsuna din toate părţile lumii creştine, iar biserica adormită şi lumea vor întreba în batjocură: ‘Unde este făgăduinţa venirii Lui?... Toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!’.

„Domnul Hristos a fost luat la cer într-un nor alcătuit din îngeri. Îngerii le-au spus oamenilor din Galilea: ‘Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum     L-aţi văzut mergând la cer’. Acesta este marele eveniment pe care trebuie să-l contemplăm şi despre care trebuie să vorbim – declaraţia îngerilor care au spus că El va veni în acelaşi fel în care S-a ridicat la cer.

„Cea de a doua venire a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos trebuie să fie păstrată vie în atenţia oamenilor. Toţi să înţeleagă faptul acesta. Isus vine din nou. Acelaşi Isus care S-a înălţat la cer, însoţit de oştirea cerească, vine din nou. Acelaşi Isus care a fost Apărătorul nostru, prietenul nostru curţile cereşti, care pledează pentru toţi cei ce Îl primesc ca Mântuitor al lor, va veni a doua oară spre a fi admirat de toţi cei care cred.

„Unii dintre cei ce au studiat Biblia au crezut că au descoperit o mare lumină şi teorii noi, dar acestea nu au fost corecte. Toată Scriptura este adevărată, dar prin aplicarea lor greşită oamenii ajung la concluzii greşite. Suntem angajaţi într-un conflict puternic, iar acesta va ajunge tot mai strâns şi mai hotărât, pe măsură ce ne apropiem de lupta finală. Avem un duşman care nu doarme şi care lucrează fără încetare asupra minţii oamenilor care nu au avut o experienţă personală în cunoaşterea învăţăturilor poporului lui Dumnezeu din ultimii cincizeci de ani. Unii vor lua adevărul care se aplică pentru timpul lor şi îl vor aplica în viitor. Evenimentele profeţiei care s-au împlinit cu mult în trecut sunt interpretate ca împlinindu-se în viitor şi, prin teoriile acestea, credinţa unora este subminată.