Cuvântul sigur

Udarea pământului

Solia îngerului al treilea în Germania şi în insulele mărilor

„Dumnezeu nu-i constrânge pe oameni să dea la o parte necredinţa. În faţa lor se află lumina şi întunericul, adevărul şi rătăcirea. Ei singuri trebuie să hotărască ce vor să primească. Mintea omului este înzestrată cu puterea de a deosebi între bine şi rău. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să ia hotărâri sub imperiul impulsurilor, ci din cântărirea dovezilor, comparând cu grijă text cu text în Scriptură….

„Învăţătorii religioşi citesc Biblia în lumina înţelegerii şi tradiţiei proprii, iar oamenii nu cercetează Scriptura pentru ei înşişi şi nici nu gândesc pentru ei înşişi, ca să ştie care este adevărul. Ei îşi predau judecata şi îşi încredinţează sufletul în mâna conducătorilor lor. Predica şi învăţătura din Cuvântul Său sunt un mijloc rânduit de Dumnezeu pentru răspândirea luminii, dar noi trebuie să comparăm cu Scriptura orice învăţătură omenească. Oricine va cerceta Biblia cu rugăciune, dorind să cunoască adevărul, ca să poată asculta de el, va primi lumina dumnezeiască. El va înţelege Scripturile”. – Hristos Lumina lumii, p.458-459

„Căci după cum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” (Isaia 55,10.11). [2]

Niciun contrast nu poate fi mai mare, decât cel dintre temperaturile îngheţate şi umiditatea tropicală, totuşi în aceste condiţii, Domnul a binecuvântat din belşug eforturile noastre recente în Germania acoperită de zăpadă şi în insulele ploioase Aitutaki şi Antigua. În timp ce mesajele predicate de Kevin Howard şi Manuel Carrasco au adus ploaia în Insulele Cook, Dario Taylor şi Jamal Sankey au udat pământul în Germania. La câteva săptămâni după aceea, ploaia s-a întors în insulele mării, deoarece Carrasco şi Sankey au avut privilegiul părtăşiei cu fraţii şi surorile din Antigua. Aşa cum a fost făgăduit în Cuvântul lui Dumnezeu, ploaia nu s-a întors fără rod, iar participanţii au fost inspiraţi de adevărul prezent şi I-au dat slavă Dumnezeului cerurilor.

Lupta pentru credinţa dată odată pentru totdeauna sfinţilor nu a fost lipsită de piedici. Dificultăţile venite din rândurile adventismului au căutat fără încetare să împiedice înaintarea acestei Evanghelii a împărăţiei, dar din nou, aşa cum este făgăduit, cei care o primesc împlinesc voia lui Dumnezeu şi prosperă. Convertirea bisericilor de ziua întâi din Antigua la adevărurile soliei îngerului al treilea au dovedit puterea Evangheliei. Uşile care se deschid pretutindeni în lume pentru mesajul acesta ne amintesc fără încetare de prezenţa continuă a lui Dumnezeu şi de asigurarea că platforma adevărului care este susţinut de lucrarea noastră umilă este tocmai aceea pe care Marele Meşter Ziditor a ridicat-o cu 167 de ani în urmă.

În ultimii câţiva ani, am văzut cum mesajul s-a dezvoltat şi a prins rădăcini în modalităţi uimitoare. Sub influenţa ei puternică: „Iacov va prinde rădăcină, Israel va înflori şi va odrăsli, şi va umple lumea cu roadele lui” (vezi Isaia 27,6). Deşi începuturile sunt umile, rezultatele finale ale soliei îngerului al treilea vor avea o influenţă universală.

Repetarea istoriei millerite

de Manuel Carrasco

Scopul acestui studiu este acela de a arăta că soliile primului şi celui de-al doilea înger au fost vestite în mişcarea millerită. Acesta a fost timpul când s-a împlinit Parabola celor zece fecioare din Matei 25 şi, de asemenea, este „istoria” celor şapte tunete aflate în capitolul 10 din Apocalipsa. Odată ce este înţeles faptul acesta, vom dovedi adevărul că istoria millerită se va repeta în zilele noastre. Istoria soliilor îngerului al treilea şi al patrulea este paralelă cu istoria vestirii primelor două solii. Hristos, Autorul şi Desăvârşitorul” adventismului încheie mişcarea în acelaşi fel în care a început-o. El nu face lucrul acesta prin câteva asemănări izolate, ci într-o modalitate fără precedent, care va stabili adventismul ca fiind ultima mişcare din profeţia biblică, spunându-ne în acelaşi timp că ne aflăm în pragul veşniciei.

Mai întâi, trebuie să înţelegem principiul că „istoria şi profeţia trebuie să fie în armonie”. Aceasta a fost cea de a treisprezecea regulă a interpretării lui Miller. Regulile acestea sunt aprobate în întregime de Inspiraţie.

„Cei care sunt angajaţi în proclamarea soliei îngerului al treilea cercetează Scripturile pe baza aceluiaşi plan pe care l-a adoptat Miller. În cărticica intitulată „Views of the Prophecies and Prophetic Chronology”, Miller prezintă următoarele reguli simple, dar inteligente şi importante pentru [3] studiul şi interpretarea Bibliei” [primele cinci reguli citate]…. Cele de mai sus sunt o parte din aceste reguli, iar noi am face bine să respectăm principiile prezentate, atunci când studiem Biblia”. – Review and Herald, 25 noiembrie, 1884.

„Regula a XIII-a. Pentru a şti că avem un eveniment istoric adevărat ca împlinire a unei profeţii: Dacă găsiţi că fiecare cuvânt al profeţiei (după ce simbolurile sunt înţelese) este împlinit literal, atunci puteţi şti că evenimentul istoric este adevărat, dar dacă unui cuvânt îi lipseşte împlinirea, atunci trebuie să căutaţi un alt eveniment, sau să aşteptaţi o împlinire în viitor, deoarece Dumnezeu Se îngrijeşte ca istoria şi profeţia să fie în armonie, aşa încât copilul cu adevărat credincios al lui Dumnezeu să nu fie niciodată făcut de ruşine. Psalmi 22,5; Isaia 45,17-19; 1 Petru 2,6; Apocalipsa 17,17; Fapte 3,18”. - (1853) Sylverster Bliss, Memoirs of William Miller, p.71.

Pe baza acestui principiu, suntem determinaţi să înţelegem şi să aplicăm un „principiu al ordinii”, aşa cum se raportează acesta la prima, a doua, a treia şi chiar a patra solie îngerească. Iată ordinea:

Sosirea: Solia soseşte la un timp anumit. (În istorie au loc evenimente care dictează sosirea soliei prezente). Sosirea soliei NU este înţeleasă iniţial.

Înţelegerea: Solia este înţeleasă prin căutarea „încoace şi încolo” în Scripturi, iar „cunoştinţa creşte”.

Formularea oficială: Solia este formulată şi proclamată oficial (devine „adevărul prezent”).

Întărirea soliei: Solia primeşte putere (ajunge un test).

Încheierea: Solia se încheie şi face loc sosirii soliei următoare. Apoi, se repetă acelaşi model.

„Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui” (Matei 25,1).

Solia primului înger

Sosirea: Prin urmare, să dovedim că solia primului înger a sosit în 1798….

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata, şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna” (Daniel 7,25.26).

După cei 1260 de ani, judecata este anunţată. Ce solie anunţă judecata?

„Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: ‘Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!’” (Apocalipsa 14,6.7).

Aceasta este prima solie îngerească. Iată câteva declaraţii din Spiritul Profetic care susţin ideea aceasta….

„Daniel a stat la locul lui spre a-şi vesti mărturia care a fost pecetluită până în timpul sfârşitului, când prima solie îngerească avea să fie proclamată în lumea noastră”. – Testimonies to Ministers, p.115.

„În profeţia primei solii îngereşti din Apocalipsa capitolul 14, este profetizată o mare redeşteptare religioasă, ca urmare a vestirii apropiatei veniri a lui Hristos. Un înger este văzut zburând „prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zice cu glas tare: ‘Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!’(v.6.7).

„Faptul că un înger este prezentat a fi vestitorul acestei avertizări este semnificativ. Prin curăţia, slava şi puterea solului ceresc, înţelepciunii divine i-a plăcut să reprezinte caracterul înalt al lucrării ce trebuia să fie îndeplinită prin solia, puterea şi slava care urmau să o însoţească. Zborul îngerului ‘prin mijlocul cerului’, ‘glasul cel tare’ cu care este dată avertizarea şi propovăduirea ei tuturor celor ‘care locuiesc pe pământ’ – la orice neam, seminţie, limbă şi norod – arată repeziciunea şi extinderea mondială a mişcării. [4]

„Solia oferă şi lumină cu privire la timpul în care trebuie să aibă loc această mişcare. Este declarată a fi o parte din ‘Evanghelia veşnică’ şi anunţă începutul judecăţii. Solia mântuirii a fost predicată în toate veacurile, dar solia aceasta este o parte a Evangheliei care urma să fie predicată numai în zilele de pe urmă, deoarece numai atunci avea să fie adevărat că ceasul judecăţii a venit. De fapt, proorociile prezintă o succesiune de evenimente care duc la începutul judecăţii. Acest lucru este adevărat în mod deosebit cu privire la cartea lui Daniel. Lui Daniel i-a fost cerut să sigileze ‘până la vremea sfârşitului’ partea aceea din proorocie care avea legătură cu zilele din urmă. O solie cu privire la judecată întemeiată pe împlinirea acelor profeţii nu putea fi proclamată, decât atunci când va sosi această vreme. Dar în timpul sfârşitului, spune profetul, ‘mulţi vor citi şi cunoştinţa va creşte’ (Daniel 12,4)

„Apostolul Pavel avertizase biserica să nu aştepte revenirea lui Hristos în zilele sale. ‘Ziua aceea nu va veni’, spunea el, ‘până când nu va veni lepădarea de credinţă şi se va descoperi omul fărădelegii’ (2 Tesaloniceni 2,3). Nu putem aştepta venirea Domnului nostru până după marea apostazie şi după perioada lungă de domnie a ‘omului fărădelegii’. ‘Omul fărădelegii’, care mai este numit ‘Taina nelegiuirii’, ‘fiul pierzării’ şi ‘acel nelegiuit’ reprezintă papalitatea care, aşa cum a fost prevestit în profeţie, urma să-şi menţină supremaţia timp de 1260 de ani. Această perioadă s-a încheiat în anul 1798. Venirea lui Hristos nu putea avea loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde cu avertizarea lui întreaga dispensaţiune creştină, până în anul 1798. În această perioadă de timp trebuia să fie predicată solia cu privire la a doua venire a lui Hristos”. – Tragedia veacurilor, p.355,356.

Înţelegerea: După sosirea ei, a venit un timp când solia primului înger a fost înţeleasă printr-o „creştere a cunoştinţei” cu privire la Scripturi. William Miller a fost chemat de Dumnezeu să înţeleagă cărţile lui Daniel şi Apocalipsa, să formuleze şi să-i vestească lumii prima solie îngerească. „Timpul sfârşitului”, sau sfârşitul celor 1260 de ani, care a avut loc în 1798, este o piatră de hotar în experienţa lui Miller.

„Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12,4).

„Am fost interesaţi să vedem vechea lui Biblie de familie, care costă 18,5 dolari, şi Concordanţa Cruden, care a fost cumpărată iniţial, în 1798, cu 8 dolari. Aceste două cărţi au fost aproape singurele pe care le-a consultat, când şi-a pregătit predicile. Odată, un cleric a fost chemat la el acasă şi, fiind dezamăgit că nu l-a găsit, a dorit să aibă privilegiul de a-i vedea biblioteca. Fiica lui l-a condus pe vizitator în camera din nord-est, unde stătea multe ore la biroul lui cel vechi. Pe masă erau numai aceste două cărţi. ‘Aceasta este biblioteca lui’, a zis ea. Clericul a fost uimit. Remarca ei a fost întru totul adevărată cu privire la scrierile teologice. El nu a avut niciodată un comentariu în casă şi nici nu şi-a amintit să fi citit vreo lucrare despre profeţii, cu excepţia celei scrise de Newton şi Faber, cu aproximativ treizeci de ani în urmă”. – (1853) Sylvester Bliss, Memoirs of William Miller, 246.

„Când a început din nou studiul Sfintelor Scripturi, aşa cum făcuse pentru a dovedi că ele erau o descoperire de la Dumnezeu, Miller nu se aştepta câtuşi de puţin să ajungă la concluzia la care ajunsese acum. Dar dovada Scripturii era prea clară şi prea convingătoare pentru a nu fi luată în seamă.

„Consacrase deja doi ani studiului Bibliei când, în anul 1818, a ajuns la convingerea solemnă că în aproximativ douăzeci şi cinci de ani Hristos urma să Se arate pentru mântuirea poporului Său. ‘Nu este nevoie să vorbesc’, spunea Miller, ‘despre bucuria care mi-a umplut inima în aşteptarea fericită, nici despre dorinţa arzătoare a sufletului meu, de a lua parte la bucuriile mântuiţilor. Acum Biblia era pentru mine o carte nouă. Era într-adevăr o sărbătoare a raţiunii; tot ce fusese pentru mine întunecat, tainic sau neclar în învăţăturile ei se risipise din minte în faţa luminii clare care răsărea acum din paginile ei sfinte; şi cât de strălucitor şi măreţ se arăta adevărul! Toate contrazicerile şi inconsecvenţele pe care le găsisem înainte în Cuvânt se spulberaseră şi, cu toate că mai erau încă multe părţi de care nu eram mulţumit, pentru că nu avusesem o înţelegere deplină, cât de multă lumină izvora din ea spre a ilumina mintea mea atât de întunecată mai înainte, încât simţeam [5] o desfătare în studiul Scripturii, pe care nu o bănuisem că poate rezulta din învăţăturile ei’ (Bliss, p. 76.77)”. – Tragedia veacurilor, p.329.

Formularea oficială: Prima solie îngerească a fost vestită oficial în perioada 1831-1833.

„Şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic” (Apocalipsa 6,13).

„În anul 1833, la doi ani după ce Miller începuse să prezinte în public dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, a apărut ultimul din semnele care fuseseră prezise de Mântuitorul ca semn al venirii Sale pentru a doua oară”. – Tragedia veacurilor, p.333.

„Căderea stelelor din 1833 a adus o putere suplimentară propovăduirii soliei apropiatei reveniri a Mântuitorului. Prin munca lui William Miller şi a multor altora din America; a şapte sute de pastori din Anglia; a lui Bengel şi a altora în Germania; a lui Gaussen şi a adepţilor lui în Franţa şi Elveţia; a multor pastori în Scandinavia; a unui convertit iezuit în America de Sud şi a lui Dr. Joseph Wolff în multe ţări orientale şi africane, solia adventistă a fost vestită într-o mare parte de pe pământul locuit”. – Southern Watchman, 24 ianuarie, 1905.

Întărirea: Prima solie îngerească a primit putere în 11 august, 1840, când al doilea vai din trâmbiţa a şasea s-a încheiat prin căderea Imperiului Otoman. (Acesta este motivul pentru care interpretarea noastră cu privire la trâmbiţe şi vaiuri este atât de importantă şi pentru care, ca urmare, o aplicare greşită are un rol mare în tulburarea temeliilor adventismului…).

„Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea. Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu, şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: ‘Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!’ Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni” (Apocalipsa 9,12-15).

„În anul 1840, o altă împlinire remarcabilă a profeţiei a produs un interes larg răspândit. Cu doi ani mai înainte, Josiah Litch, unul dintre pastorii conducători ai predicării celei de a doua veniri, a publicat o expunere cu privire la Apocalipsa capitolul 9, prezicând căderea Imperiului Otoman. După calculele sale, această putere urma să fie zdrobită ‘în anul 1840, în luna august’. Cu doar câteva zile înainte de împlinire, el scria: ‘Punând deoparte prima perioadă de 150 de ani, care s-a împlinit exact înainte ca Deacozes să se urce pe tron cu îngăduinţa turcilor şi, ţinând seamă că cei 391 de ani şi 15 zile au început la încheierea acelei prime perioade, ea se va termina la 11 august 1840, când puterea otomană din Constantinopol se aştepta ca să cadă. Şi lucrul acesta cred că se va produce’”. – Josiah Litch, în Signs of the Times, and Expositor of Prophecy, 1 august, 1840.

„Chiar la data fixată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protecţia puterilor aliate ale Europei, aşezându-se în felul acesta sub controlul popoarelor creştine. Evenimentul a împlinit profeţia cu exactitate. Când s-a aflat, mulţimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi colaboratorii săi şi un impuls minunat a fost dat mişcării adventiste. Bărbaţi de cultură cu poziţie s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât şi în publicarea vederilor sale, astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune”. – Tragedia veacurilor, p.334–335.

„Orice întrebare pe care Satana poate să o stârnească în minte pentru a crea îndoială cu privire la istoria măreaţă a călătoriilor din trecut ale poporului lui Dumnezeu va fi pe placul maiestăţii lui satanice şi constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Veştile cu privire la apropiata revenire a Domnului cu putere şi mare slavă în lumea noastră sunt adevărate, iar în 1840, multe voci s-au ridicat pentru proclamarea lor”. – Manuscript Releases, vol.9, p.134.

„Mişcarea adventistă din anii 1840-1844 a fost manifestarea plină de slavă a puterii lui Dumnezeu. Solia primului îngerului a fost vestită în fiecare centru misionar din lume. în câteva ţări s-a arătat cel mai mare interes religios care s-a văzut în vreo ţară de la Reforma secolului al XVI-lea încoace; dar acestea urmează să fie depăşite de mişcarea cea puternică din timpul ultimei avertizări a îngerului al treilea ”. – Tragedia veacurilor, p.611. [6]

„Toate soliile vestite în 1840-1844 trebuie să fie propovăduite cu putere acum, pentru că sunt mulţi oameni care s-au rătăcit. Soliile trebuie să ajungă la toate bisericile. – Manuscript Releases, vol.21, p.437.

Acesta a fost timpul (1840) când Isus Hristos, simbolizat prin „îngerul cel puternic” din Apocalipsa, „a coborât” spre da un „impuls minunat”, sau cu alte cuvinte spre a da putere primei solii îngereşti…. Evenimentul acesta s-a petrecut când s-au încheiat cei 391 ani şi 15 zile.

„Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ, şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor. Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: ‘Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!’” (Apocalipsa 10,1-4).

„Îngerul cel puternic care l-a îndrumat pe Ioan nu a fost nimeni altcineva decât Isus Hristos. Faptul că stătea cu piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe uscat arată partea pe care o îndeplineşte El în evenimentele finale ale marii lupte cu Satana. Poziţia aceasta semnifică autoritatea şi puterea Sa supremă asupra întregului pământ. Lupta a ajuns tot mai puternică şi tot mai hotărâtă de la un veac la altul şi va continua să fie astfel, până la evenimentele finale, când lucrarea iscusită a puterilor întunericului va ajunge la punctul ei culminant. Satana, unit cu oamenii răi, vor înşela întreaga lume şi bisericile care nu au primit dragostea adevărului. Totuşi, îngerul cel puternic cere atenţie. El strigă cu glas tare. El trebuie să le arate puterea şi autoritatea vocii Sale acelora care s-au unit cu Satana spre a se împotrivi adevărului”. – Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol.7, p.971.

Observaţi ce au spus Haskel şi Andrews despre acest „înger puternic” şi despre anul 1840:

„Ioan a văzut îngerul cel puternic coborând pe pământ şi având în mână o cărticică deschisă. Aceasta nu era închisă, nu era sigilată, ci era deschisă. La încheierea celui de-al doilea vai, în 1840, îngerul acesta care avea cartea lui Daniel deschisă a pus un picior pe uscat şi unul pe mare…. Cu câţiva ani înainte de 1840, oamenii au început să studieze profeţiile lui Daniel şi au ajuns la concluzia că cele două mii trei sute de zile din capitolul 8 trebuiau să se încheie în 1844. Ei au crezut că acea curăţire a sanctuarului, despre care se vorbeşte în Daniel 8,14, se referea la curăţirea pământului la venirea lui Hristos, iar din 1840, cea de a doua venire a Mântuitorului a fost predicată cu o putere uimitoare pretutindeni în lume. În America, mişcarea a fost condusă de William Miller; în Anglia, de Edward Irving; în Asia, de Joseph Wolff, un creştin iudeu; în Suedia, unde legea le interzicea adulţilor să predice, au predicat copiii. Duhul lui Dumnezeu a pus stăpânire pe cei mici, iar cuvintele lor şi-au făcut loc adânc în inima oamenilor, când proclamau: ‘a sosit ceasul judecăţii Sale’. ‘Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Domnul tău’.

„În 1838, s-a interpretat că al doilea vai din Apocalipsa 9,13-21 se va încheia în 1840. Cei care proclamau A Doua Venire spuneau: ‘Dacă puterea turcă va cădea în 1840, aceasta poate fi considerată un semn că perioadele profetice din Daniel au fost interpretate corect, iar noi putem să-L aşteptăm pe Domnul în 1844’. Prin urmare, în 1840, când lumea şi-a dat seama că Turcia împlinise profeţia chiar în ziua precizată (vezi capitolul X), oamenii bogaţi, educaţi şi cu poziţie au fost uimiţi să descopere că se apropiau de evenimentele care păreau să prezică apropierea imediată a istoriei pământului. La data aceea, în 1840, vocea îngerului cel puternic a trezit pământul cu solia: ‘Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui’. Aceasta a fost o solie de la Creatorul cerului şi al pământului, al mării şi al tuturor făpturilor vii. El a declarat ‘că nu va mai fi zăbavă’. Încheierea perioadei profetice îndelungate era foarte aproape”. – (1905) Stephen N. Haskell, The Story of the Seer of Patmos, p.185,186.

„Ce s-a spus este suficient pentru a arăta că lucrarea îngerului cel puternic din Apocalipsa 10 are aceeaşi natură ca îngerul din Apocalipsa 14,6.7. Solia lui este vestită, când oamenii încă se află în timpul de probă. Ea este denumită Evanghelia veşnică, deoarece este solia care conţine veştile bune cu privire la venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Asemenea proclamării puternice [7] a îngerului din Apocalipsa 10, care se adresează tuturor locuitorilor pământului, această solie li se adresează de asemenea fiecărui neam, seminţii, limbi şi popor. La fel ca îngerul din Apocalipsa 10, care proclamă un timp precis în legătură cu vocea îngerului al şaptelea, tot astfel acest înger spune cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a sosit ceasul judecăţii Lui”. Trebuie să fie un timp definit, care să marcheze propovăduirea acestui înger şi, deoarece oamenilor cărora li se adresează se află încă în timpul de probă, acel timp trebuie să fie constituit de perioadele profetice ale Bibliei. Aici avem o paralelă cu situaţia îngerului din Apocalipsa 10, care are în mână o carte deschisă, vorbind despre împlinirea unui timp. Acela s-a referit la solia îngerului al şaptelea şi la sfârşitul tainei lui Dumnezeu, iar acesta se referă la judecata de cercetare care, aşa cum am văzut, constituie aceeaşi lucrare. Aşa cum restul lucrării profetice rămâne după ce îngerul din Apocalipsa 10 declară că nu va mai fi zăbavă, tot astfel în Apocalipsa 14, după ce îngerul a anunţat venirea ceasului judecăţii lui Dumnezeu, urmează să fie îndeplinită o lucrare asemănătoare”. – (1890) J.N. Andrews, The Judgements It’s Events and Their Order, p.59,60.

Prin urmare, când îngerul cel puternic a întărit solia, aceasta a devenit un test de punere la încercare.

„Ne gândim foarte mult la Portland. Nu am fost aici de mulţi ani. Am fost familiarizaţi cu Portland, când marea mişcare adventistă se desfăşura în 1840-1843 şi când William Miller, J. Himes şi mulţi dintre vorbitorii de seamă vesteau solia crucială. În acest oraş important, Portland, avertizarea a fost vestită ani de zile, iar puterea lui Dumnezeu a însoţit solia. Totuşi, timpul a trecut, iar mie mi-a fost dată o solie importantă pentru popor”. – Manuscript Releases, vol.10, p.16.

Mai departe, ne referim la James White pentru a scoate în evidenţă acest punct.

„Prima solie a fost vestită bisericilor. Totuşi, curând, publicaţiile lor religioase au refuzat să o prezinte, iar uşile caselor lor de închinare s-au închis împotriva ei. În felul acesta, ele au alungat „Evanghelia veşnică” a împărăţiei ce venea, iar când faptul acesta a avut loc, Isus şi Duhul adevărului le-a părăsit pentru totdeauna şi bisericile, sau Babilonul, au căzut. În toate aceste biserici, au fost câteva suflete care primiseră solia adventistă, a căror „mâncare şi băutură” şi a căror viaţă însăşi a fost aceea de a vorbi despre venirea lui Isus şi despre refacerea tuturor lucrurilor, dar nu li s-a permis să vestească mărturia aceasta. Apoi, calea a fost pregătită pe deplin pentru solia a doua. – „A căzut, a căzut Babilonul”. „Ieşiţi din ea, poporul Meu”. – James White, The Present Truth, aprilie 1850, p.65,66.

Încheierea: Ne dăm seama că toate soliile din Apocalipsa 14 constituie adevărul prezent până la sfârşitul timpului. Totuşi, dragă cititorule, îţi adresez apelul de a-ţi aduce aminte că noi privim o „istorie” şi ne gândim la „timpul” acestor solii. Faptul că soliile îngerilor sunt vestite în ordine (adică, prima, a doua, a treia….) înseamnă că una conduce, sau pregăteşte calea pentru următoarea. Împreună cu acestea, când ne gândim la primul înger, solia nu a încetat să fie vestită niciodată în timpul mişcării millerite (şi anume în perioada 1840-1844). Totuşi, a venit un timp, după „prima dezamăgire” şi după „perioada de întârziere”, când credincioşii adventişti au început să vestească a doua solie îngerească. Desigur, aceasta a avut loc după sosirea ei (Te rog să îţi aminteşti principiul ordinii).

Solia îngerului al doilea

„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: ‘A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!’” (Apocalipsa 14,8).

Sosirea: Solia îngerului al doilea, care este un anunţ al căderii morale a bisericilor protestante, este datată în iunie 1842. Nu cred că este o coincidenţă faptul că harta din 1843 a început să fie folosită în mai 1942, iar apoi, în iunie, cei ce au respins solia au închis uşile împotriva ei. Diferitele denominaţiuni au început să îşi închidă uşile împotriva soliei predicate din hartă şi, în acel timp, bisericile au dovedit că erau în starea de Babilon:

„În iunie 1842, domnul Miller a ţinut a doua serie de conferinţe în Portland. Am simţit că este un mare privilegiu să pot participa la aceste prelegeri, deoarece căzusem în descurajare şi nu mă simţeam pregătită să mă întâlnesc cu Mântuitorul meu. Această serie de conferinţe a produs mai multă vâlvă în oraş decât prima. Diferitele denominaţiuni, cu câteva excepţii, au închis uşile bisericilor lor domnului Miller. Multe predici ţinute la diferite amvoane căutau să demaşte aşa-zisele idei fanatice ale oratorului, însă [8] ascultătorii interesaţi să participe la aceste adunări erau aşa de mulţi, încât unii nu reuşeau să intre în sală”. – Mărturii, vol.1, p.21.

Înţelegerea şi proclamarea: După sosirea ei, adică după „prima dezamăgire”, în „timpul de întârziere”, în mijlocul micului grup de adventişti a avut loc „o creştere a cunoştinţei”. Ei     şi-au dat seama că bisericile lor erau într-o stare căzută şi că o parte din misiunea lor era aceea de a chema sufletele să iasă afară din ele. Acum era timpul pentru proclamarea celei de a doua solii îngereşti.

„Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit” (Matei 25,5).

„Nu s-a înţeles de la început faptul că decretul nefiind dat la începutul anului 457 î.Hr., cei 2.300 ani nu aveau să se sfârşească la încheierea anului 1843. Dar s-a descoperit apoi că decretul a fost dat aproape de încheierea anului 457 î.Hr. şi, de aceea, perioada profetică ajunge până în toamna anului 1844. Astfel, viziunea sub aspect cronologic nu întârzia, chiar dacă părea astfel. Noi am învăţat să ne bazăm pe ceea ce spunea profetul: ‘Căci este o proorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit’.

„Dumnezeu Şi-a încercat poporul, atunci când timpul a trecut şi nu s-a întâmplat nimic în anul 1843. Greşeala făcută în calcularea perioadelor profetice nu a fost descoperită imediat nici chiar de bărbaţii învăţaţi care se împotriviseră vederilor acelora care aşteptau venirea lui Hristos. Cercetătorii susţineau că Miller are dreptate cu privire la calcularea timpului, deşi se aflau în dispută cu el referitor la evenimentul care avea să încununeze această perioadă. Atât ei, cât şi poporul aşteptător al lui Dumnezeu greşeau cu toţii în privinţa timpului.

„Noi credeam că Domnul, în înţelepciunea Lui, a rânduit ca poporul Său să treacă printr-o dezamăgire care a fost îngăduită pentru a scoate la iveală ce se afla în inimi şi pentru formarea de caractere neprihănite în aceia care susţineau că aşteaptă şi se bucură de venirea Domnului. Cei care au adoptat solia primului înger (vezi Apocalipsa 14,6.7) de teama mâniei judecăţilor lui Dumnezeu, şi nu datorită faptului că iubeau adevărul şi doreau să moştenească Împărăţia cerurilor, au apărut acum în adevărata lor lumină. Ei se aflau printre primii care îi batjocoreau pe cei dezamăgiţi, pe cei care iubeau sincer şi doreau revenirea lui Isus.

„Cei care au fost dezamăgiţi nu au fost lăsaţi mult timp în întuneric, deoarece, studiind cu rugăciune serioasă perioadele profetice, greşeala a fost descoperită. În bucuria aşteptării Domnului, întârzierea evidentă a viziunii nu fusese luată în calcul şi a constituit o surpriză tristă şi neaşteptată. Cu toate acestea, încercarea a fost necesară pentru dezvoltarea şi întărirea credincioşilor sinceri în adevăr.

„Speranţele noastre s-au concentrat acum asupra venirii Domnului în 1844. Acesta a fost de asemenea timpul pentru solia celui de-al doilea înger, care, zburând prin mijlocul cerului, striga: ‘A căzut Babilonul, a căzut cetatea cea mare’. Această solie a fost proclamată pentru prima dată de slujitorii lui Dumnezeu în vara anului 1844. Ca urmare, mulţi au ieşit din bisericile decăzute. Legat de această solie, a fost strigătul de la miezul nopţii (vezi Matei 25,1-13): ‘Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare’. Pretutindeni în ţară era dusă lumina cu privire la această solie şi chemarea a trezit mii de oameni. A mers din oraş în oraş, din sat în sat şi până în cele mai îndepărtate regiuni din ţară. A ajuns până la cei învăţaţi şi talentaţi, dar şi la cei neştiutori şi umili”. – Mărturii, vol.1, p.52,53.

Întărirea: „Strigătul de la miezul nopţii” a dat putere soliei îngerului al doilea….

„La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: ‘Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!’ Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele” (Matei 25,6.7).

„Când au refuzat să primească prima solie îngerească, bisericile au respins lumina venită din cer şi au pierdut favoarea lui Dumnezeu. Ele s-au încrezut în propria putere şi, împotrivindu-se soliei primului înger, s-au aşezat într-o poziţie în care nu au putut să vadă lumina soliei îngerului al doilea. Totuşi, cei iubiţi ai lui Dumnezeu, care erau asupriţi, au primit solia: ‘A căzut Babilonul’ şi au plecat din biserici.

„Aproape de încheierea vestirii soliei celui de-al doilea înger, [vezi nota suplimentară] am văzut o mare lumină din cer strălucind [9] asupra poporului lui Dumnezeu. Razele acestei lumini păreau strălucitoare ca soarele. Am auzit îngerii strigând: ‘Iată, Mirele vine, ieşiţi-I în întâmpinare!’

„Acesta a fost strigătul de la miezul nopţii, care urma să dea putere soliei îngerului al doilea. Îngerii au fost trimişi din cer spre a-i încuraja pe sfinţii descurajaţi şi spre a-i pregăti pentru marea lucrare din faţa lor. Cei mai talentaţi oameni nu au fost primii care au primit solia aceasta. Îngerii au fost trimişi la cei umili şi devotaţi şi i-au determinat să adreseze strigătul: ‘Iată, Mirele vine, ieşiţi-I în întâmpinare’. Cei cărora   le-a fost încredinţat strigătul s-au grăbit şi, prin puterea Duhului Sfânt, au vestit solia şi  i-au întărit pe fraţii lor descurajaţi. Lucrarea aceasta nu a depins de înţelepciunea şi de învăţătura oamenilor, ci de puterea lui Dumnezeu, iar sfinţii Săi care au auzit strigătul nu au putut să i se împotrivească. Cei mai evlavioşi au fost primii care au primit solia aceasta, iar aceia care în trecut conduseseră lucrarea au fost cei din urmă care au primit solia şi au ajutat la vestirea strigătului: ‘Iată, Mirele vine, ieşiţi-I în întâmpinare’”. – Early Writings, p.238.

Această „lumină mare” a strigătului de la miezul nopţii a început să strălucească la Exeter, New Hampshire, în august, 1844.

„Curând după întârzierea împlinirii viziunii celor 2300 de zile, a doua solie îngerească a început să fie propovăduită (vezi Apocalipsa 14,8). În timp ce înaintam în vestirea acestei solii, în vara anului 1844, a început să fie prezentat un timp precis pentru împlinirea viziunii. Totuşi, predicatorii cei mai de seamă s-au împotrivit. A fost planificată o adunare de tabără la Exeter, N.H., în 12 august. Pe când mă aflam în tren, pe drum spre locul acela, în minte mi-au venit cu putere, de câteva ori, următoarele gânduri: ‘Vei primi o lumină nouă aici! Ceva ce va da un impuls nou lucrării’. Când am sosit acolo, am trecut pe la diferitele corturi, căutând să aflu dacă era vreo lumină nouă. Am fost întrebat, dacă mers la cortul celor din Exeter şi mi s-a spus că ei aveau o lumină nouă. Am stat în mijlocul lor, ascultând ceea ce ei numeau ‘strigătul de la miezul nopţii’. Sunt destul de sigur că aceasta a fost lumina cea nouă. Era chiar următorul pas din istoria adventistă (dacă înaintam într-adevăr), un pas la care istoria adventistă putea fi comparată pe bună dreptate cu Parabola celor zece fecioare (versetul 6). Această solie a lucrat ca un aluat pretutindeni în tabără. Când adunarea s-a încheiat, înălţimile de granit ale New Hampshire răsunau de strigătul cel puternic: ‘Iată, Mirele vine, ieşiţi-I în întâmpinare!’. Când trăsurile pline de oameni, căruţele şi vagoanele de tren au plecat spre diferitele state, oraşe şi sate din New England, strigătul continua să răsune: ‘Iată, Mirele vine!’ Hristos, Domnul nostru cel binecuvântat, vine în ziua a zecea, a lunii a şaptea! Pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă!” – (1868), Joseph Bates, The Autobiography of Joseph Bates, p.297.

„La începutul lunii august, 1844, la adunarea de tabără din Exeter, New Hampshire, interpretarea aceasta a fost prezentată şi acceptată ca fiind data pentru împlinirea profeţiei celor 2300 de zile. Parabola celor zece fecioare, din Matei 25,1-13, a dobândit o semnificaţie deosebită – întârzierea mirelui, aşteptarea şi aţipirea celor ce trebuiau să participe la ospăţul de nuntă, strigătul de la miezul nopţii, închiderea uşii, etc. Solia că Hristos venea în 22 octombrie a ajuns să fie cunoscută ca ‘Strigătul de la miezul nopţii’. ‘Strigătul de la miezul nopţii’, scria Ellen White, ‘a fost vestit de mii de credincioşi’”. – Arthur L. White, Ellen G. White, The Early Years, vol.1, p.50.

Încheierea: Este uşor de stabilit că solia îngerului al doilea şi strigătul de la miezul nopţii ajunseseră la încheiere, deoarece Ellen White a scris în Early Writings, p.238, următoarele: „Aproape de încheierea vestirii celei de a doua solii îngereşti…”, sugerând că proclamarea ei istorică iniţială ajunsese la final. De asemenea, observăm că în acelaşi pasaj din Early Writings suntem îndrumaţi să consultăm „nota suplimentară”. Când consultăm nota suplimentară, ajungem la următoarea înţelegere:

„Pagina 238: Încheierea vestirii soliei îngerului al doilea. – Deşi înţelegem cu claritate că soliile primului, celui de-al doilea şi al treilea înger îşi au aplicaţia în zilele noastre, totuşi recunoaştem şi faptul că, la proclamarea lor iniţială, prima solie îngerească şi declaraţia ei că ‘a sosit ceasul judecăţii’ a fost legată de predicarea venirii lui Hristos, aşteptată în anii 1830 şi la începutul anilor 1840. A doua solie îngerească a fost [10] vestită iniţial la începutul verii anului 1844, prin chemarea credincioşilor de a ieşi din bisericile oficiale care respinseseră proclamarea primei solii îngereşti şi, deşi este adevărat că a doua solie îngerească încă mai continuă să fie un adevăr prezent, totuşi ea a avut un punct final culminant chiar înainte de 22 octombrie, 1844. Când cele trei solii îngereşti îi vor fi vestite lumii din nou, chiar înainte de a doua venire a lui Hristos, îngerul din Apocalipsa 18,1 se va alătura proclamării celei de a doua solii care spune: ‘A căzut Babilonul’, ‘Ieşiţi din el, poporul Meu’. (Vezi capitolul „Ultima avertizare”, din Tragedia veacurilor, p.603-612)”. – Early Writing, p.304.

Solia îngerului al treilea

„Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: ‘Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei!’ Aici este răbdarea sfinţilor, cari păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14,9-12).

„Când lucrarea Lui s-a încheiat în sfânta şi a intrat în sfânta sfintelor, stând în faţa chivotului care conţine Legea lui Dumnezeu, Isus a trimis un alt înger puternic cu o a treia solie pentru lume”. – Early Writings, p.254.

Aşa cum am stabilit deja cu privire la prima şi a doua solie îngerească, acestea au sosit din punct de vedere istoric, înainte de a fi înţelese printr-o „creştere a cunoştinţei”. Se poate argumenta că solia îngerului al treilea a început să fie înţeleasă odată cu broşura scrisă de T.M. Preble, în 1845. De asemenea, putem să o menţionăm pe Rachel Oakes, o baptistă de ziua a şaptea, care are meritul de a aduce adevărul despre Sabat în mijlocul credincioşilor Celei de a Doua Veniri, în New Hampshire, în 1844. În a doua jumătate a deceniului 1840, au avut loc „conferinţele despre Sabat”. Harta din 1850 ilustrează cu claritate toate cele trei solii îngereşti. Viziunea lui Ellen White din noiembrie, 1848, (vezi Schiţe din viaţă, p.125), în care l-a îndemnat pe soţul ei să scrie „o mică publicaţie” despre solia sigilării, dovedeşte că solia era deja formulată oficial şi continua să fie proclamată. Toate acestea s-au petrecut după ce a sosit solia a treia, în 22 octombrie, 1844.

Aceasta s-a întâmplat când Parabola celor zece fecioare s-a împlinit pentru prima oară şi „uşa a fost închisă” pentru „fecioarele neînţelepte”.

„La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: ‘Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!’ Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: ‘Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele’. Cele înţelepte le-au răspuns: ‘Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă’. Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a încuiat uşa” (Matei 25,6-10).

„Parabola celor zece fecioare din Matei 25 ilustrează de asemenea experienţa poporului adventist”. – Tragedia veacurilor, p.393.

„În lumea noastră a venit o solie specială, prin soliile primului şi al doilea înger [Apocalipsa 14,6-8 – citat]. În timpul proclamării acestor solii, a fost vestit strigătul de la miezul nopţii, iar cei care au crezut soliile au fost daţi afară din biserici, din cauză că predicau cea de a doua venire a lui Hristos pe noii cerului. Întreaga lume urma să audă solia aceea: ‘Iată, Mirele vine. Ieşiţi-I în întâmpinare!’ Aceasta este Parabola celor zece fecioare”. – Manuscript Releases, vol.16, p.267.

Prin urmare, concluzia noastră este că solia îngerului al doilea (împreună cu solia strigătului de la miezul nopţii) „s-a încheiat” odată cu Marea Dezamăgire. Astfel, mişcarea millerită a fost mişcarea primei şi celei de a doua [11] solii îngereşti, dar nu şi a celei de a treia solii îngereşti. Când a sosit cea de a treia solie, mişcarea millerită s-a încheiat. „Fecioarele înţelepte”, care nu au îngăduit ca dezamăgirea şi întârzierea să le distrugă credinţa, au recunoscut în cele din urmă cea de a treia solie îngerească şi lucrarea ei şi au devenit ceea ce este cunoscut, din punct de vedere istoric, adventiştii sabatarieni… şi apoi adventiştii de ziua a şaptea. Lucrarea de proclamare a celei de a treia solii îngereşti a fost responsabilitatea adventiştilor de ziua a şaptea care împlinesc acum 150 de ani.

Istoria mişcării millerite a fost de asemenea prima împlinire a celor şapte tunete.

„Şi glasul, pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din nou, şi mi-a zis: ‘Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului, care stă în picioare pe mare şi pe pământ!’ M-am dus la înger, şi i-am cerut să-mi dea cărticica. ‘Ia-o’, mi-a zis el, ‘şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea’. Am luat cărticica din mâna îngerului, şi am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea; dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune” (Apocalipsa 10,8-10).

„Lumina specială care i-a fost dată lui Ioan şi care a fost exprimată de cele şapte tunete a fost o schiţă a evenimentelor ce vor avea loc în timpul soliilor primului şi celui de-al doilea înger. Nu a fost cel mai bine pentru oameni să cunoască lucrurile acestea, deoarece credinţa lor trebuia să fie pusă la încercare. În rânduiala lui Dumnezeu, urmau să fie proclamate adevărurile cele mai înaintate şi minunate. Soliile primului şi celui de-al doilea înger urmau să fie propovăduite, dar nicio lumină suplimentară nu avea să fie descoperită, până când soliile acestea nu îşi vor fi îndeplinit lucrarea lor specială. Faptul acesta este reprezentat de îngerul care stă cu un picior pe mare, proclamând cu seriozitatea cea mai solemnă că nu va mai fi zăbavă”. – The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol.7, p.971.

Pe baza principiului ordinii, a treia solie îngerească de asemenea trebuia să fie întărită. În studiul acesta, nu vom arăta când şi cum are loc întărirea aceasta. Dorim doar să dovedim că ea este întărită de îngerul al patrulea.

Notă:

„După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui” (Apocalipsa 18,1).

„Îngerii au fost trimişi spre a ajuta îngerul cel puternic venit din cer, iar eu am auzit voci care păreau să răsune pretutindeni: ‘Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!’ Solia această părea să fie o adăugare la solia a treia, unindu-se cu ea, când strigătul de la miezul nopţii s-a alăturat soliei îngerului al doilea în 1844. Slava lui Dumnezeu a fost asupra sfinţilor aşteptători şi răbdători, iar ei au vestit fără teamă ultima avertizare solemnă, proclamând căderea Babilonului şi chemând poporul lui Dumnezeu să iasă afară din Babilon ca să scape de soarta lui îngrozitoare”. – Early Writings, p.277.

 „Despre cetatea Babilon, la vremea când s-a scos în evidenţă în această profeţie, s-a spus: ‘Păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirea ei’ (Apocalipsa 18,5). Ea a umplut măsura nelegiuirii ei şi distrugerea este gata să cadă peste ea. Dar Dumnezeu are încă un popor în Babilon şi, înainte de căderea judecăţilor Sale, aceşti credincioşi trebuie să fie chemaţi afară din ea, ca să nu ia parte la păcatele ei şi să nu ‘primească urgiile ei’. Mişcarea este simbolizată printr-un înger care coboară din cer, luminând pământul cu slava lui şi strigând cu un glas puternic, făcând cunoscute păcatele Babilonului. În legătură cu solia lui se aude chemarea: ‘Ieşiţi din ea, poporul Meu’. Aceste înştiinţări, unite cu solia îngerului al treilea, constituie avertizarea finală, care va fi dată locuitorilor pământului”. – Tragedia veacurilor, p.604.

„Când solia îngerului al treilea va fi predicată aşa cum ar trebui, o putere va însoţi proclamarea ei, iar ea va ajunge să aibă o influenţă covârşitoare. Dacă nu va fi însoţită de puterea divină, nu va realiza nimic. Adesea mi se face referire la parabola celor zece fecioare, dintre care cinci au fost înţelepte şi cinci au fost neînţelepte. Parabola aceasta s-a împlinit şi se va împlini până la ultima literă, deoarece are o aplicaţie specială pentru timpul acesta şi, asemenea soliei îngerului al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie adevăr prezent până la încheierea timpului”.  – Review and Herald, 19 august, 1890. [12]

Cele şapte tunete ne învaţă acelaşi adevăr:

„Apoi mi-au zis: ‘Trebuie să prooroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi’.

„După ce aceste şapte tunete au vorbit, Ioan primeşte poruncă, asemenea lui Daniel cu privire la cartea cea mică: ‘Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete’. Acestea se referă la evenimente viitoare, care vor fi descoperite în ordinea lor. Daniel stă la locul lui, în zilele sfârşitului. Ioan vede cărticica desigilată. Atunci, profeţiile lui Daniel îşi au locul lor corespunzător în cadrul primei, a celei de a doua şi a treia solii îngereşti ce trebuiau să-i fie vestite lumii. Desigilarea cărţii celei mici a fost solia cu privire la timp”. – The Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol.7, p.971.

În încheiere, putem să facem o paralelă directă între mişcarea millerită (care este timpul primelor două solii îngereşti, istoria Parabolei celor zece fecioare şi istoria celor şapte tunete) şi ultimele şase versete din Daniel 11. Dacă perioada millerită se repetă la sfârşitul lumii, şi se repetă…, atunci „evenimentele legate de încheierea timpului de probă”, sau aş spune Daniel 11,40-45, care ne conduc până la data când Mihail Se ridică în picioare, trebuie să fie o paralelă a istoriei millerite! Acesta este cheia! Perioada dintre 1989 şi timpul când Hristos Îşi încheie lucrarea în sanctuar este o paralelă perfectă a perioadei dintre 1798-1844!

Ni s-a spus că solia a treia şi a patra vor fi o paralelă a primei şi celei de a doua.

„Dumnezeu le-a dat soliilor din Apocalipsa 14 locul lor în linia profeţiei, iar lucrarea lor nu trebuie să înceteze până la încheierea istoriei acestui pământ. Soliile primului şi celui de-al doilea înger constituie încă adevărul pentru timpul acesta şi trebuie să continue în paralel cu aceasta care urmează. Îngerul al treilea îşi vesteşte avertizarea cu glas tare. ‘După aceea’, a zis Ioan, ‘am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere, şi pământul s-a luminat de slava lui’. În iluminarea aceasta, lumina tuturor celor trei solii este combinată”. – The 1888 Materials, p.804.

Primele două solii sunt vestite în paralel cu soliile care urmează, adică solia îngerului al treilea şi solia celuilalt înger care luminează întreg pământul cu slava lui.

Când solia îngerului al treilea (unită cu solia celui de-al patrulea) se încheie şi când Mihail se ridică în picioare, are loc închiderea finală a uşii harului. Cele şapte tunete vor fi descoperite din nou în ordinea lor, iar Parabola celor zece fecioare se va repeta „până la ultima literă”. Dumnezeu să vă binecuvânteze.