Adevărul lui Dumnezeu schimbat într-o minciună

Volumul 14, nr. 1, ianuarie 2010

Hristos Lumina lumii, p.211

„În toate paginile, de istorie, de învăţătură, sau de profeţie, Scripturile Vechiului Testament sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o instituţie dumnezeiască, întregul sistem al iudaismului era o prefigurare concisă a Evangheliei. Despre Hristos, ‘toţi proorocii mărturisesc’ (Fapte 10,43). De la făgăduinţa dată lui Adam, prin tot şirul patriarhilor şi până la sistemul legii, lumina slavei cereşti arată clar urmele Răscumpărătorului. Profeţii văzuseră steaua din Betleem, pe Silo care trebuia să vină, când lucrurile viitoare le-au trecut în goană prin faţa ochilor, în tainică procesiune. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă. Neprihănirea Lui se înălţa la cer odată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin trâmbiţa jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoşată a Sfintei Sfintelor.

„Iudeii aveau în stăpânire Scripturile şi credeau că, prin cunoaşterea superficială a Scripturilor, aveau viaţa veşnică. Dar Isus a zis: ‘Cuvântul Lui nu rămâne în voi’. Pentru că Îl lepădaseră pe Hristos în Cuvântul Său, Îl lepădau şi în persoană. ‘Nu vreţi să veniţi la Mine’, zicea El, ‘ca să aveţi viaţă’.

„Conducătorii iudei studiaseră învăţăturile profeţilor cu privire la împărăţia lui Mesia, dar nu făcuseră lucrul acesta cu dorinţa sinceră de a cunoaşte adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi care să le susţină speranţele ambiţioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar aşteptărilor lor, n-au vrut să-L primească şi, pentru a se scuza, au încercat să-L dovedească a fi un înşelător. Odată ce şi-au aşezat piciorul pe această cărare, lui Satana i-a fost uşor să-i întărească în împotrivirea lor faţă de Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada dumnezeirii Lui au fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul dumnezeiesc în minciună şi, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre lucrările Sale pline de har, cu atât erau mai hotărâţi să se împotrivească luminii.

„Isus a zis: ‘Eu nu umblu după slava care vine de la oameni’. El nu căuta nici influenţa Sinedriului şi nici aprobarea lui. El nu ar fi fost mai onorat, dacă ei Îl aprobau. El era împuternicit cu onoarea şi cu autoritatea cerului. Dacă ar fi dorit, îngerii ar fi venit să I se închine, Tatăl ar fi dat din nou mărturie pentru dumnezeirea Lui. Dar, pentru binele lor, pentru binele naţiunii ai cărei conducători erau, El a dorit ca mai marii iudeilor să înţeleagă caracterul Său şi să primească binecuvântările pe care venise să le aducă.

„‘Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi’. Isus venise în baza autorităţii lui Dumnezeu, purtând chipul Lui, împlinind Cuvântul Lui şi căutând slava Lui. Cu toate acestea, nu a fost primit de conducătorii lui Israel; atunci când alţii urmau să vină, luând înfăţişarea caracterului lui Hristos, dar mânaţi de propria voinţă şi căutând propria slavă, pe aceia urmau să-i primească. Şi pentru ce? Pentru că acela care caută slava sa se foloseşte de îngâmfarea care e în alţii. La asemenea chemări, iudeii ar fi răspuns bucuroşi.

„Ei urmau să-l primească pe învăţătorul fals, pentru că le măgulea mândria prin aceea că aproba părerile şi tradiţiile cultivate de ei. Dar învăţăturile lui Hristos nu se potriveau cu ideile lor. Ele erau spirituale şi cereau sacrificarea eului; de aceea nu voiau să-L primească. Ei nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi pentru ei glasul Lui vorbind prin Hristos era glasul unui străin.

„Nu se repetă şi astăzi acelaşi lucru? Nu sunt mulţi astăzi, până şi conducătorii religioşi, care îşi împietresc inima faţă de Duhul Sfânt şi fac imposibilă recunoaşterea glasului lui Dumnezeu? Nu resping ei Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ţine tradiţia lor?

„‘Dacă aţi crede în Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?’ Hristos era Acela care vorbise lui Israel prin Moise. Dacă ar fi ascultat glasul divin, care vorbise prin marele lor conducător, l-ar fi recunoscut în învăţăturile Domnului Hristos. Dacă l-ar fi crezut pe Moise, ar fi crezut pe Cel despre care scrisese Moise”. – Hristos Lumina lumii, p.211. [3]

Zvonurile: Solia îngerului al treilea

„Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi”.

„Zvonurile de la răsărit şi de la miazănoapte” din versetul acesta reprezintă soliile primului, celui de-al doilea, al treilea şi al patrulea înger din Apocalipsa 14 şi 18; cărticica din mâna îngerului cel puternic din Apocalipsa 10; solia strigătului cu glas tare; solia către Laodicea; solia de odihnă şi înviorare; glasul îngerului al patrulea şi celălalt glas al îngerului al patrulea; creşterea cunoştinţei din Daniel 12; sigilarea celor 144000; suflarea din Ezechiel 37; solia trâmbiţei din Ieremia 6; Isaia 56 şi Apocalipsa capitolele 8-11; solia lui Ilie; solia strigătului de la miezul nopţii din Matei 25 şi celelalte solii, voci, strigăte, trâmbiţe, cântece din Cuvântul profetic al lui Dumnezeu, care de asemenea reprezintă zvonurile îngerului al treilea aflate în versetul 44.

Pe baza cuvântului „zvonuri” [veşti] în sine, „zvonurile de la răsărit şi de la miazănoapte” trebuie să fie solia îngerului al treilea. Observaţi cum foloseşte Moise cuvântul „veşti” sau „zvonuri” în istoria Cincizecimii care, desigur, este o paralelă a istoriei ploii târzii, în timpul strigătului cu glas tare al îngerului al treilea.

„Domnul a zis lui Moise: ‘Du-te, şi porneşte de aici cu poporul, pe care l-ai scos din ţara Egiptului; suie-te în ţara, pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: Seminţei tale o voi da! Voi trimite înaintea ta un înger, şi voi izgoni pe Cananiţi, Amoriţi, Hetiţi, Fereziţi, Heviţi şi Iebusiţi Suie-te în ţara aceasta unde curge lapte şi miere. Dar Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat’.

„Când a auzit poporul aceste triste cuvinte [aceste triste veşti], toţi s-au întristat; şi nimeni nu şi-a pus podoabele pe el.

„Şi Domnul a zis lui Moise: ‘Spune copiilor şi lui Israel: Voi sunteţi un popor încăpăţânat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi. Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face.’

„Copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele, şi au plecat de la muntele Horeb. Moise a luat cortul lui şi l-a întins afară din tabără, la o depărtare oare care; l-a numit cortul întâlnirii. Şi toţi cei ce întrebau pe Domnul, se duceau la cortul întâlnirii, care era afară din tabără” (Exod 33,1-7).

Moise ne spune că „veştile” cu privire la ieşirea din Egipt şi la Ţara cea minunată au fost considerate triste de către popor. Pasajul acesta este o relatare istorică a Bibliei, care a fost identificată direct atât de Biblie, cât şi de Spiritul Profetic ca fiind o ilustraţie a timpului sigilării celor 144000, în perioada ploii târzii şi a proclamării strigătului cu glas tare al îngerului al treilea.

„Veştile” lui Moise au toate motivele contextuale pentru a fi înţelese ca o mărturie paralelă a versetului 44, îndeosebi dacă ne aducem aminte că versetul 44 se află imediat înainte de momentul când Mihail se ridică în picioare şi timpul de probă a omenirii se încheie. Istoria profetică a versetului 44 este identică acelui punct din istorie când îngerul al treilea repetă evenimentele prefigurate de manifestarea glorioasă a [4] puterii lui Dumnezeu, care a avut loc în Ziua Cincizecimii atât la începutul, cât şi la încheierea istoriei Israelului din vechime.

„Niciodată, de când a fost omul creat, nu s-a văzut o astfel de manifestare a puterii divine, ca atunci când a fost proclamată Legea pe Sinai. ‘S-a cutremurat pământul, s-au topit cerurile, dinaintea lui Dumnezeu, s-a zguduit Sinai dinaintea lui Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel’ (Psalmi 68,8). În mijlocul celor mai teribile convulsii ale naturii, vocea lui Dumnezeu, asemenea unei trâmbiţe, s-a auzit din nor. Muntele se clătina de la bază spre vârf şi oştile lui Israel, palide şi tremurând de groază, s-au aruncat cu feţele la pământ. Cel a cărui voce scutura atunci pământul a declarat: ‘Voi mai clătina încă odată nu numai pământul, ci şi cerul’ (Evrei 12,26). Sfânta Scriptură spune: ‘Domnul va răcni de sus; din Locaşul Lui cel sfânt’, ‘De se zguduie cerurile şi pământul’ (Ieremia 25,30; Ioel 3,16). În ziua cea mare ce stă să vină, cerurile se vor strânge ‘ca o carte de piele, pe care o faci sul’ (Apocalipsa 6,14). Chiar munţii şi insulele vor fi mutate din locurile lor. ‘Pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică’ (Isaia 24,20)”. – Patriarhi şi profeţi, p.340.

„Îngerul care se uneşte în vestirea soliei îngerului al treilea va lumina tot pământul cu slava lui. Aici este profetizată o lucrare mondială cu o putere neobişnuită. Mişcarea adventă din anul 1840-1844 a fost o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu; prima solie îngerească a fost vestită în toate centrele misionare din lume, iar în câteva ţări s-a arătat cel mai mare interes religios care s-a văzut în vreo ţară de la Reforma secolului al XVI-lea, dar acestea urmează să fie depăşite de mişcarea cea puternică din timpul ultimei avertizări a îngerului al treilea.

„Lucrarea se va asemăna cu aceea din Ziua Cincizecimii. După cum ‘ploaia timpurie’ a fost dată prin revărsarea Duhului Sfânt la începutul predicării Evangheliei pentru a face posibilă creşterea seminţei preţioase, tot aşa ‘ploaia târzie’ va fi dată la încheierea ei pentru coacerea recoltei. ‘Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El Se iveşte ca zorile dimineţii, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul’ (Osea 6,3). ‘Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară’ (Ioel 2,23). ‘În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură. Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit’ (Fapte 2,17.21).

„Marea lucrare a Evangheliei nu se va încheia cu o manifestare mai slabă a puterii lui Dumnezeu, decât a marcat-o începutul ei. Profeţiile care s-au împlinit la revărsarea ploii timpurii, la începutul predicării Evangheliei, urmează să se împlinească iarăşi în ploaia târzie de la încheierea ei. Acestea sunt ‘vremile de înviorare’ către care privea în viitor apostolul Petru când spunea: ‘Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos’ (Fapte 3,19.20). – Tragedia veacurilor, p.611.

Moise ne informează că, atunci când au auzit veştile despre ţara cea minunată, cei din popor le-au considerat a fi rele. În conformitate cu modalitatea în care Moise defineşte cuvântul „veşti”, când Ziua Cincizecimii este repetată în timpul îngerului al treilea şi al ploii târzii, va fi vestit un mesaj cu privire la ţara cea minunată, pe care unii lipsiţi de înţelepciune din adventism îl va considera a fi rău.

Iacov de asemenea are o mărturie cu privire la zvonurile din versetul 44.

„Cum a auzit Laban de [veştile despre] Iacov, fiul sorei sale, i-a alergat înainte, l-a îmbrăţişat, l-a sărutat, şi l-a adus în casă. Iacov a istorisit lui Laban toate cele întâmplate. Şi Laban i-a zis: ‘Cu adevărat, tu eşti os din oasele mele, şi carne din carnea mea!’ Iacov a stat la Laban o lună.

„Apoi Laban a zis lui Iacov: ‘Fiindcă eşti rudă cu mine, să-mi slujeşti oare degeaba? Spune-mi ce simbrie vrei?’ Laban însă avea două fete: cea mai mare se numea Lea, şi cea mai mică Rahela. Lea avea ochii slabi; dar Rahela era frumoasă [5] la statură şi mândră la faţă. Iacov iubea pe Rahela, şi a zis: ‘Îţi voi sluji şapte ani pentru Rahela, fata ta cea mai mică’” (Geneza 29,13-18).

Printre multe altele, Iacov aduce mărturie cu privire la profeţia celor 2520 de ani. Aici găsim „veştile” despre căsătoria dintre sămânţa legământului (Iacov) şi o femeie (Rahela). Îl găsim pe Iacov slujind două perioade de 2520 pentru cele două soţii ale lui, iar urmaşii lui ajung mai târziu două naţiuni care vor suferi indignarea Domnului şi împrăştierea timp de 2520 de ani. Cei 2520 sunt o parte din ADN profetic al lui Iacov!

În profeţiile cu privire la cele doisprezece seminţii găsim dovezi suplimentare care arată că mărturia lui Iacov îl consemnează pe Iacov ca fiind un simbol al unuia ce reprezintă natura profetică a celor 2520 de ani.

„Iacov a chemat pe fiii săi, şi a zis: ‘Strângeţi-vă, şi vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremile care vor veni [în zilele din urmă]. Strângeţi-vă, şi ascultaţi, fii ai lui Iacov! Ascultaţi pe tatăl vostru Israel!

„‘Simeon şi Levi sunt fraţi; Săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, Nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor! Căci, în mânia lor, au ucis oameni, Şi, în răutatea lor, au tăiat vinele taurilor. Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, Şi furia lor, căci a fost prea sălbatică! Îi voi împărţi în Iacov, Şi-i voi risipi în Israel.

„‘Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele’.

„Aceştia sunt toţi cei ce alcătuiesc cele doisprezece seminţii ale lui Israel. Şi acestea sunt lucrurile, pe care li le-a spus tatăl lor, când i-a binecuvântat. I-a binecuvântat, pe fiecare cu o binecuvântare deosebită. Apoi le-a dat porunca următoare: ‘Eu am să fiu adăugat la poporul meu; deci să mă îngropaţi împreună cu părinţii mei, în peştera care este în ogorul Hetitului Efron’” (Geneza 49,1-2,5-7,10,28-29).

Mărturia lui Iacov cu privire la ce se va întâmpla „în zilele din urmă” începe cu o adunare şi se încheie cu o împrăştiere, în timp ce istoria lui Iacov şi Laban identifică „veştile” despre căsătoria lui Iacov, ilustrând în felul acesta istoria biblică a „căsătoriei” dintre sămânţa legământului (Iacov, sau Hristos) şi o femeie (Rahela, sau biserica), reprezentând căsătoria lui Hristos cu mireasa Lui în timpul judecăţii de cercetare. Căsătoriile lui Iacov cu Lea şi Rahela marchează o schimbare a dispensaţiunii din istoria profetică, întocmai cum Hristos a intrat în sfânta sfintelor la 22 octombrie, 1844, în scopul de a îndeplini căsătoria Sa cu mireasa, în timpul când dispensaţiunea s-a schimbat din sfânta, în sfânta sfintelor. Astfel, având o mulţime de martori, este clar că o căsătorie constituie un simbol al unei schimbări a dispensaţiunii.

Simbolul acesta din istoria lui Iacov se aliniază schimbărilor dispensaţiunilor prezentate în istoriile paralele atât ale Zilei Cincizecimii, aşa cum este reprezentat de primul Paşti în Egipt, prefigurând crucea, cât şi de primirea Legii la Sinai, prefigurând inaugurarea sfintei la Cincizecime, în anul 31 d.Hr. Toate aceste evenimente reprezintă o schimbare a dispensaţiunii.

Profeţia descrie o schimbare a dispensaţiunii.

„Din ridicarea şi căderea naţiunilor, aşa cum sunt prezentate cu claritate în cărţile Daniel şi Apocalipsa, trebuie să învăţăm cât de lipsită de valoare este simpla slavă exterioară şi lumească. Babilonul, cu toată puterea şi măreţia lui, aşa cum lumea noastră nu a mai văzut de atunci – o putere şi o măreţie pe care oamenii din ziua aceea le credeau atât de stabile şi de durabile – a dispărut în totalitate! [6] A pierit ca „floarea ierbii”. Iacov 1,10. Tot aşa a pierit şi împărăţia medo-persană şi împărăţia Greciei şi a Romei. Şi tot astfel pier toate lucrurile care nu Îl au la temelie pentru Dumnezeu. Numai lucrurile care sunt cuprinse în planul Său şi exprimă caracterul Său pot să dureze. Principiile Sale sunt singurele lucruri durabile pe care le cunoaşte lumea noastră.  

„Un studiu atent al desfăşurării planului lui Dumnezeu în istoria popoarelor şi în descoperirea lucrurilor viitoare ne va ajuta să apreciem la adevărata valoare cele văzute şi cele nevăzute şi să învăţăm care este scopul adevărat al vieţii. Astfel, văzând lucrurile prezente în lumina veşniciei, putem, asemenea lui Daniel şi tovarăşilor lui, să trăim pentru ceea ce este adevărat, nobil şi dăinuitor. Şi învăţând în viaţa aceasta principiile Împărăţiei Domnului şi Mântuitorului nostru, acea împărăţie binecuvântată care va dăinui din veşnicie în veşnicie, putem fi pregătiţi ca la venirea Sa să intrăm împreună cu El în stăpânirea ei”. – Profeţi şi regi, p.548.

„Un studiu atent al desfăşurării planului lui Dumnezeu în istoria popoarelor şi în descoperirea lucrurilor viitoare ne va ajuta să apreciem la adevărata valoare cele văzute şi cele nevăzute şi să învăţăm care este scopul adevărat al vieţii”. Acest studiu atent este îndeplinit, când urmărim să înţelegem ridicarea şi căderea naţiunilor, aşa cum sunt prezentate cu claritate în cărţile Daniel şi Apocalipsa. Profeţia descrie o schimbare a dispensaţiunilor.

Slujirea lui Iacov timp de 2520 de zile constituie istoria începutului familiei lui Iacov, iar împrăştierea seminţei lui Israel [reprezentată de cele două case (Lea şi Rahela)] timp de 2520 de ani marchează sfârşitul istoriei Israelului din vechime. Prin urmare, mărturia lui Israel se încheie exact acolo unde a început.

La începutul Israelului din vechime a avut loc un legământ (cu Laban), o căsătorie (cu Lea) şi o judecată de cercetare (în prima noapte cu Lea). La sfârşitul Israelului din vechime a avut loc un legământ (cu milleriţii, în 1844, ca împlinire a profeţiei din Maleahi 3), o căsătorie (cu milleriţii, în 1844, ca împlinire a pasajului din Matei 25) şi o judecată de cercetare (în 1844, ca împlinire a Daniel 8,14).

Întocmai cu sfârşitul Israelului din vechime este prefigurat de începutul Israelului din vechime, tot aşa începutul Israelului modern (care este de asemenea sfârşitul Israelului din vechime) ilustrează sfârşitul Israelului modern. Având în vedere acest fapt, sfârşitul Israelului modern va fi la fel ca începutul Israelului modern şi, prin urmare, sfârşitul Israelului modern va fi, de asemenea, la fel ca începutul şi sfârşitul Israelului din vechime.

Pentru a complica şi mai mult conceptul acesta, în realitate, sunt două sfârşituri profetice ale Israelului din vechime. Primul sfârşit profetic al Israel din vechime a avut loc în timpul lui Hristos, când Israel a fost despărţit de Dumnezeu, cu ocazia uciderii cu pietre a lui Ştefan. Al doilea sfârşit profetic al Israelului din vechime a avut loc la încheierea celor şapte vremi, în 1844, la restabilirea legământului cu Israelul spiritual modern. Iacov reprezintă întotdeauna două istorii, ca frate geamăn uzurpator, copilul mamei care luptă contra copilului tatălui, se căsătoreşte cu două femei, slujeşte două perioade, produce două împărăţii literale (Israel de Nord şi cel de Sud) şi produce două împărăţii spirituale (cea din vechime, şi cea modernă), având două profeţii de 2520 la începutul şi două la sfârşitul istoriei lui. Aceste două linii ale mărturiei lui Israel pot fi rezumate ca fiind Lea şi Rahela.

La sfârşitul Israelului din vechime, în timpul lui Hristos, a avut loc un legământ (cu mulţi, timp de o săptămână), o căsătorie (cu biserica Efes) şi o judecată (la uciderea cu pietre a lui Ştefan), constituind o paralelă a legământului (cu Iacov şi Laban), a căsătoriei (lui Iacov cu Lea) şi a judecăţii de cercetare (care a avut loc în prima noapte cu Lea) care, de asemenea constituie au constituit o paralelă a legământului lui Hristos (cu milleriţii, în 1844), a căsătoriei (care a început [7] în 1844) şi a începutului judecăţii de cercetare (în 1844).

În istoria celor 144000, are loc un legământ (legământul cel veşnic cu cei 144000), o căsătorie (la încheierea judecăţii de cercetare) şi o judecată executivă (ultimele şapte plăgi).

Mărturia lui Iacov cu privire la poporul lui Dumnezeu „din zilele din urmă” marchează împărăţia de nord a Israelului, reprezentată de Belşaţar şi mărturia lui cu privire la căderea unei împărăţii, fără ca vreo mână să-i vină în ajutor, ca simbol al unui „blestem” şi al unei „împrăştieri”, reprezentată în suma numerică ascunsă în semnificaţia cuvintelor „mene, mene, techel, upfarsin”.

În acelaşi timp, mărturia lui Iacov cu privire la poporul lui Dumnezeu marchează împărăţia de sud a Israelului, reprezentată de Nebucadneţar şi mărturia lui cu privire la o împărăţie înlăturată şi reaşezată, ca un simbol al unei „binecuvântări” şi al unei „adunări”, reprezentată prin refacerea lui Nebucadneţar, la încheierea celor şapte vremi.

Istoria îngerului al treilea este o istorie în care dispensaţiunile se schimbă, este consemnat un legământ şi este descrisă o căsătorie. În istoria lui Hristos, care constituie o paralelă a istoriei milleriţilor şi a istoriei celor 144000, a avut loc o schimbare a dispensaţiunii de la cea pământească, la cea cerească. În timpul milleriţilor, a avut loc o schimbare a dispensaţiunii de la cea din sfânta, la cea din sfânta sfintelor. Aceste istorii identifică schimbarea de dispensaţiune de la judecata de cercetare a celor morţi, la judecata de cercetare a celor vii, când solia îngerului al treilea din Apocalipsa 14 se împlineşte la sfârşitul lumii.

Mesajul din timpul lui Hristos s-a bazat pe o profeţie din cartea lui Daniel, care a identificat „o dată” (Daniel 9) şi un „eveniment” (confirmând legământul cu mulţi timp de o săptămână). Această profeţie a fost înţeleasă greşit de majoritatea ascultătorilor ei (nu au cunoscut timpul cercetării lor), în primul rând din cauza unei concepţii profetice incorecte cu privire la sanctuar (au crezut că este un templu fizic, nu unul spiritual), însoţită de necredinţa neînţeleaptă a majorităţii cu privire la timpul în care trăiau (neştiind timpul cercetării lor).

Mesajul din timpul milleriţilor s-a bazat pe o profeţie din cartea lui Daniel, care a identificat „o dată” (1844) şi un „eveniment” (curăţirea sanctuarului) şi care a fost înţeleasă greşit de majoritatea ascultătorilor ei, în primul rând din cauza unei concepţii profetice incorecte cu privire la sanctuar (fie pământesc, fie ceresc) însoţită de necredinţa neînţeleaptă a majorităţii cu privire la timpul în care trăiau (neştiind timpul cercetării lor).

Pe baza mărturiei a doi (Efes şi Filadelfia), mesajul din timpul celor 144000 (Laodicea) se va baza pe o profeţie din cartea lui Daniel, care identifică „o dată” (9/11) şi un „eveniment” (Daniel 11,40). Mesajul va fi înţeles greşit de adventism (Laodicea), din cauza unei înţelegeri incorecte a profeţiei cu privire la sanctuar.

Data: 11 septembrie.

Evenimentul: începe judecata celor vii.

În conformitate cu Moise, mesajul reprezentat de cuvântul profetic „zvonuri”, „veşti” conţine o învăţătură cu privire la „ţara cea minunată”, care va produce o zguduire. Prin urmare, când aceia care refuză să vadă şi să audă, aceia care încep să lupte împotriva mesajului despre ţara cea minunată vor lupta şi [8] împotriva unui mesaj care, în conformitate cu Iacov, conţine profeţiile celor 2520 de ani.

Mesajul din timpul Laodiceii se va baza pe o profeţie din cartea lui Daniel, care va fi înţeleasă greşit de adventism, din cauza înţelegerii incorecte a profeţiei din Daniel, care identifică şi stabileşte schimbarea dispensaţiunii ce are loc în sanctuarul ceresc, când Hristos începe judecata celor vii, aşa cum este ilustrată de evenimentele legate de încheierea timpului de probă din Daniel 11,40-45.

Isaia asociază tocmai aceste „veşti” profetice cu mesajul demonstrat de faptul că poporul lui Dumnezeu este neprihănit spre a-I da Slavă Lui. Mai mult ca sigur, acestea sunt veştile soliei îngerului al treilea şi ale lui Isaia, în acord cu aspectele principale ale profeţiei celor 2520 de ani din istoria paralelă a veştilor lui Iacov, care identifică faptul că aceia care alcătuiesc cei 144000 se vor întoarce la temeliile adventismului la sfârşitul lumii, redescoperind astfel printre alte adevăruri adventiste fundamentale profeţia cu privire la cei 2520 de ani.

„Nu vor mai fi decât oameni neprihăniţi în poporul tău: ei vor stăpâni ţara pe vecie, ca o odraslă sădită de Mine, lucrarea mâinilor Mele, ca să slujească spre slava Mea. Cel mai mic se va face o mie, şi cel mai neînsemnat un neam puternic. Eu, Domnul, voi grăbi aceste lucruri, la vremea lor.

„‘Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii’, ‘un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui’.

„‘Ei vor zidi iarăşi vechile dărâmături, vor ridica iarăşi năruirile din vechime, vor înnoi cetăţi pustiite, rămase pustii din neam în neam’” (Isaia 60,21,22; 61,1-4).

Isaia identifică „veştile” ca fiind mesajul proclamat de cei din poporul lui Dumnezeu, când El va fi slăvit prin ei – care este solia îngerului al treilea în esenţa ei. Veştile lui Isaia sunt în acord cu aspectele principale al profeţiei celor 2520 de ani din veştile lui Iacov, deoarece în pasajul următor Isaia va stabili, printr-un al doilea martor, că aceia care alcătuiesc cei 144000 se vor întoarce la cărările cele vechi, care sunt adevărurile fundamentale ale adventismului, aşa cum se află reprezentate pe hărţile din 1843 şi 1850.

„Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă. Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit ‘Dregător de spărturi’, ‘Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit’. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 58,11-14).

Cei care se întorc la cărările cele vechi [9] sunt cei ascultători, care îşi opresc piciorul în ziua Sabatului şi care, de asemenea, se întorc la adevărurile fundamentale ale adventismului şi, procedând astfel, vor înţelege că abordarea fundamentală pe care au folosit-o milleriţii în studiile profetice a fost aceea de a înţelege că Daniel descrie în primul rând două puteri pustiitoare, prima fiind păgânismul (puterea pustiitoare din afara bisericii), iar a doua fiind papalitatea (puterea pustiitoare din interiorul bisericii).

Principiul celor două puteri pustiitoare a caracterizat abordarea profeţiilor de către milleriţi aşa că, pentru a se întoarce la temelii şi a umbla pe cărările cele vechi, aceia care fac lucrul acesta ar trebui să accepte ca fiind valabilă interpretarea pionierilor cu privire la cele două puteri pustiitoare. Când acceptă abordarea pionierilor cu privire la păgânism şi papalitate, ei repară „dărâmăturile de mai înainte şi ridică din nou temeliile străbune”.

Isaia identifică veştile ca fiind solia îngerului al treilea, iar veştile lui Isaia sunt în acord cu veştile lui Iacov despre perioadele celor 2520, deoarece în timpul împlinirii soliei îngerului al treilea, cei 144000 se vor întoarce la cărările cele vechi, adică la adevărurile fundamentale ale adventismului, reprezentate pe hărţile din 1843 şi 1850. Ieremia se referă la cărările cele vechi.

„Aşa vorbeşte Domnul: ‘Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!’

„Dar ei răspund: ‘Nu vrem să umblăm pe ele!’

„Am pus nişte străjeri peste voi: ‘Fiţi cu luare aminte la sunetul trâmbiţei!’ Dar ei răspund: ‘Nu vrem să fim cu luare aminte!’

„De aceea, ascultaţi, neamuri, şi luaţi seama la ce li se va întâmpla, adunare a popoarelor! Ascultă şi tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire, care va fi rodul gândurilor lui; căci n-au luat aminte la Cuvintele Mele, şi au nesocotit Legea Mea. Ce nevoie am Eu de tămâia care vine din Seba, de trestia mirositoare dintr-o ţară depărtată? Arderile voastre de tot nu-Mi plac, şi jertfele voastre nu-Mi sunt plăcute.

„De aceea, aşa vorbeşte Domnul: ‘Iată, voi pune înaintea poporului acestuia nişte pietre de poticnire, de care se vor lovi împreună părinţi şi fii, vecini şi prieteni, şi vor pieri’.

„Aşa vorbeşte Domnul: ‘Iată că vine un popor din ţara de la miazănoapte, un neam mare se ridică de la marginile pământului. Ei poartă arc şi suliţă; sunt cumpliţi şi fără milă; glasul lor urlă ca marea; sunt călări pe cai, şi gata de luptă ca un om pregătit de război, împotriva ta, fiică a Sionului!’ La vuietul apropierii lor, mâinile ni se slăbesc, ne apucă groaza, ca durerea unei femei care naşte. ‘Nu ieşiţi în ogoare, şi nu mergeţi pe drumuri! Căci acolo este sabia vrăjmaşului, răspândind spaima de jur împrejur!’

„Te pusesem de pază peste poporul Meu, ca o cetăţuie, ca să le cunoşti şi să le cercetezi calea. Toţi sunt nişte răzvrătiţi, nişte bârfitori, aramă şi fer, toţi sunt nişte stricaţi. Fiica poporului meu, acopere-te cu un sac şi tăvăleşte-te în cenuşă, jeleşte-te ca după singurul tău fiu, varsă lacrimi, lacrimi amare! Căci pe neaşteptate vine pustiitorul peste noi.

„Te pusesem de pază peste poporul Meu, ca o cetăţuie, ca să le cunoşti şi să le cercetezi calea. Toţi sunt nişte răzvrătiţi, nişte bârfitori, aramă şi fer, toţi sunt nişte stricaţi. Foalele ard, plumbul este topit de foc; degeaba curăţesc, căci zgura nu se dezlipeşte. De aceea se vor numi argint lepădat, căci Domnul i-a lepădat” (Ieremia 6,16-30).

Dumnezeu va pune nişte pietre de poticnire înaintea acelora care refuză să meargă pe cărările cele vechi, refuză să asculte sunetul trâmbiţei şi să audă cuvintele Sale. Pietrele de poticnire sunt reprezentate de poporul de la miazănoapte” care se pregăteşte de război [10] împotriva fiicei Sionului. Ieremia adaugă o dimensiune nouă semnificaţiei „veştilor”, pentru că aceia care refuză să umble, să se întoarcă şi să asculte sunt respinşi, deoarece se poticnesc de avertizarea cu privire la împăratul de la miazănoapte, aşa cum este reprezentat în ultimele şase versete din Daniel 11 şi în cuvintele precedente ale lui Ieremia.

Domnul respinge pe poporul lui de la sfârşitul lumii, iar Osea adaugă la adevărul acesta următoarele:

„Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda, şi nu-Mi vei mai fi preot. Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!” (Osea 4,6).

Osea face această declaraţie, arătând că poporul lui Dumnezeu este respins, din cauză că a respins cunoştinţa, şi exprimă încă un fapt care ilustrează istoria îngerului al treilea, deoarece în versetul 5 din capitolul 3, Osea plasează specific în zilele din urmă respingerea cunoştinţei.

„După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce, şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă.

„Ascultaţi Cuvântul Domnului, copiii lui Israel! Căci Domnul are o judecată cu locuitorii ţării, pentru că nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară.

„Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură, şi prea curveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri. De aceea, ţara se va jeli, toţi cei ce o locuiesc vor tânji, împreună cu fiarele câmpului şi păsările cerului; chiar şi peştii mării vor pieri. Dar nimeni să nu certe pe altul, nimeni să nu mustre pe altul, căci poporul tău este ca cei ce se ceartă cu preoţii. Te vei poticni ziua, proorocul se va poticni şi el împreună cu tine noaptea, şi pe mama ta o voi nimici.

„Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda, şi nu-Mi vei mai fi preot. Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!” (Osea 3,5-4,6).

În zilele din urmă, Domnul va avea o judecată cu poporul Său, bazată pe creşterea cunoştinţei cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Judecata ajunge în punctul în care Hristos respinge poporul Său, începând cu legea duminicală din Statele Unite. În perioada aceea, cei ce se întorc la temeliile adventismului sunt cei ce proclamă un mesaj al „veştilor” care, în conformitate cu Moise, Isaia, istoria lui Iacov, mărturia lui Ieremia şi Osea, are legătură cu întoarcerea la temelii, caracterul lui Hristos şi creşterea cunoştinţei care judecă şi produce două clase de închinători în adventism, ţara cea minunată şi împăratul de la miazănoapte.

În Epistola către Romani, apostolul Pavel vorbeşte despre „veştile” din Isaia. În felul acesta, el susţine principiul de cercetare biblică – „puţin aici, puţin acolo”.

„Fiindcă ‘oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit’.

„Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris:

„‘Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!’

„Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: ‘Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?’

„Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. [11]

„Dar eu întreb: ‘N-au auzit ei?’ Ba da; căci ‘glasul lor a răsunat prin tot pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii’. Dar întreb iarăşi: ‘N-a ştiut Israel lucrul acesta?’ Ba da; căci Moise, cel dintâi, zice: ‘Vă voi întărâta la pizmă prin ceea ce nu este neam, vă voi aţâţa mânia printr-un neam fără pricepere’.

„Şi Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: ‘Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine’. Pe când, despre Israel zice: ‘Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit şi împotrivitor la vorbă’” (Romani 10,13-21).