Home page

Numai fecioarele neînţelepte aşteaptă încă ploaia târzie. The LatterRainIsNOW.com

11 Septembrie în profeţia biblică

Acest website este conceput pentru adventiştii de ziua a şaptea, ca un studiu al evenimentelor din 11 septembrie în profeţia biblică. Scopul acestui studiu este acela de a oferi dovezi din Biblie şi din scrierile lui Ellen G. White, care arată că, în 11 septembrie, au început următoarele evenimente ale timpului sfârşitului.

Cel de-al treilea vai

Cele patru vânturi oprite

Sigilarea a început

Judecata celor vii a început

Mânia neamurilor a început

Ploaia târzie a început să cadă

Pe măsură ce citiţi materialul, vă rog să ţineţi minte un punct important.

Ezechiel 37 spune că, atunci când vine din cele „patru vânturi”, ploaia târzie îi va înviora pe adventiştii de ziua a şaptea. Aşadar, acum este timpul ca tu şi eu să ne trezim, să fim învioraţi şi să facem ca oasele noastre uscate şi moarte spiritual să se ridice în picioare, asemenea unei armate nespus de mari. Timpul de probă încă nu s-a încheiat pentru noi în prezent şi toţi mai au o ocazie de a primi ploaia târzie. 

În niciun caz, acest website nu oferă un studiu cuprinzător asupra subiectului, ci are scopul de a prezenta dovezi suficiente din Biblie şi din scrierile Spiritului Profetic, al căror autor este Ellen G. White, spre a arăta că ploaia târzie a început să picure şi spre a vă încuraja să studiaţi subiectul acesta mai mult. Fără îndoială, veţi avea întrebări al căror răspuns nu îl găsiţi aici. Vă rog să vă simţiţi liberi să îmi scrieţi orice comentarii şi întrebări la:

TheSundayLawIsTheMarkOfTheBeast@hotmai.com

De asemenea, puteţi să copiaţi o prezentare video care completează îndeaproape studiul acesta. Jeff Pippenger compară evenimentele milleriţilor din 1840-1844 (cele şapte tunete) cu evenimentele celor 144000, care au început în 11 septembrie, 2001 (download video).

Puteţi să deschideţi fiecare capitol din bara de meniu din partea stângă, dar este foarte recomandabil să începeţi cu primul capitol, deoarece există o succesiune logică a informaţiilor. Pentru a deschide primul capitol acum, faceţi clic pe: Al treilea vai.

Ploaia târzie înainte de legea duminicală

Avem doar două modele pentru ploaia târzie: 31 î.Hr şi 1888. În 31 î.Hr, revărsarea Duhului Sfânt a început în Ziua Cincizecimii. Aceasta a fost ploaia timpurie, dar ploaia timpurie a fost dată cu măsură, înainte de a fi revărsată fără măsură: „Actul prin care Domnul Hristos a suflat Duhul Sfânt asupra ucenicilor Săi şi le-a împărtăşit pacea Sa a fost asemenea câtorva stropi, înainte de ploaia îmbelşugată care urma să fie dată în Ziua Cincizecimii” [3SP, p.243, par.1]. Prin urmare, există un motiv să credem că stropii ploii târzii vor cădea înainte ca ea să fie revărsată pe deplin, întocmai cum a fost în anul 31 î.Hr., când „mişcarea cea puternică din timpul ultimei avertizări a îngerului al treilea… va fi similară celei din Ziua Cincizecimii” [GC p.611], şi „… evenimentele din Ziua Cincizecimii se vor repeta cu o putere şi mai mare, decât în ocazia aceea. Ioan spune: ‘Am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere, şi pământul s-a luminat de slava lui’” – SDA Bible Commentary, vol.6, p.1055.

Ellen White a spus că Hristos ar fi putut să vină în 1888, dacă poporul Său ar fi fost pregătit. În 1888 am văzut evenimentele ultimelor zile desfăşurându-se, nu doar ca şi cum ar fi probată o haină, ci asemenea unor evenimente care se presupunea a fi reale. Iar la data aceea, înainte ca vreo lege duminicală să fi fost dată în America, Ellen White a spus că „strigătul cu glas tare” deja începuse. „Timpul de încercare este chiar asupra noastră, pentru că strigătul cu glas tare al îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul care iartă păcatele. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul”. – Review and Herald, 22 noiembrie, 1892, par.8. 

 Dacă ai fi stat alături de Ellen White, când a scris lucrul acesta în 22 noiembrie, 1892, ai fi abordat-o şi i-ai fi spus că a greşit când a zis că strigătul cu glas tare începuse deja şi când a zis că îngerul din Apocalipsa 18,1-3, a cărui slavă va umple întreg pământul (Apocalipsa 18,1) venise, pe motiv că ei nu văzuseră încă o lege duminicală naţională în America? Iar mai departe, ai argumenta c

Al treilea vai

Există un principiu de interpretare biblică numit tripla aplicaţie a profeţiei. El spune că trăsăturile caracteristice ale primei şi celei de a doua interpretări se vor găsi în a treia interpretare. De exemplu, trăsăturile caracteristice ale primului Israel (Iacov) şi ale poporului Israel se vor găsi la Israelul modern. Caracteristicile primului Ilie şi ale celui de-al doilea Ilie (Ioan Botezătorul) pot fi găsite la cel de-al treilea Ilie (Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea). Pentru a studia mai mult despre acest principiu, clic dreapta aici şi selectează „Open in new window”. 

Prin urmare, dacă studiem caracteristicile primului şi celui de-al doilea vai, vom fi în stare să stabilim caracteristicile celui de-al treilea vai. Pentru a studia primul şi cel de-al doilea vai, recomand cartea „Daniel and the Revelation”, de Uriah Smith, dar aici voi încerca să le prezint într-o formă foarte condensată, doar pentru a spicui caracteristicile relevante. De asemenea, puteţi să studiaţi subiectul acesta aici , selectând prezentarea powerpoint „Islam in Bible Prophecy” (veţi observa pe pagina aceasta multe alte prezentări powerpoint bune, cum ar fi „Three Elijah’s”).

În Apocalipsa 9,1 vedem o stea căzută. În profeţia biblică, stelele sunt mesageri religioşi (Apocalipsa 1,20; Daniel 8,10 şi 12,3). Aşadar, Apocalipsa 9,1 ne prezintă un mesager decăzut, sau un mesager fals. Aşa cum veţi vedea, acesta este profetul islamului, Mahomed. Vom vedea că, în primul şi al doilea vai, Dumnezeu a folosit islamul pentru a pedepsi creştinismul apostaziat şi pentru a face în stare să înainteze Reformaţiunea. 

Aici, „fântâna Adâncului” poate să însemne partea întunecată şi rea a lumii, sau orice zonă pustiită, iar islamul a venit asupra lumii din ţările deşertice din Africa de Nord. Mulţi cercetători cred că „Adâncul” este un termen care descrie arsenalul, sau fortăreaţa lui Satana. Orice putere care iese din adânc este inspirată de Satana. În cartea Apocalipsa, puterile inspirate de Dumnezeu sunt reprezentate ca „venind de sus”, dar puterile inspirate de Satana sunt reprezentate ca „venind de jos”, din mare, de pe pământ, din adânc. (Apocalipsa 10,8; 14,6.8.9; 13,1.11; 17,9; Iacov 3,15-17).

În Apocalipsa 9,2, conducătorul acesta, Mahomed, în primul vai, are cheia adâncului – arsenalul lui Satana. Cheia reprezintă puterea, sau autoritatea – capacitatea de a descuia, de a elibera, de a descătuşa, de a emite – iar el emite fumul care întunecă soarele şi văzduhul. Aici, soarele Îl reprezintă pe Hristos, Soarele Neprihănirii (Maleahi 4,2). În felul acesta, Mahomed emite idei false şi mincinoase, care întunecă lumina Evangheliei – care Îl întunecă pe Hristos, Lumina lumii. Deşi ne spune în patru locuri că Biblia este adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu, Coranul întunecă acel adevăr prin ideile false ale islamului. 

Apocalipsa 9,3 îi descrie pe mahomedani ca pe nişte lăcuste şi scorpioni. Biblia foloseşte lăcustele ca pe un simbol al arabilor. Când vorbeşte despre arabii madianiţi, ea spune: „Soseau ca o mulţime de lăcuste, erau fără număr” (Judecători 6,5). „Madian, Amalec (triburi arabe)… erau răspândiţi în vale, ca o mulţime de lăcuste”… (Judecători 7,12). 

În călătoriile lui prin Arabia, un călător vestit, pe nume Niebuhr, a deschis apariţia roiurilor de lăcuste astfel: „Roiurile acestor insecte întunecă văzduhul şi, de la distanţă, par asemenea unor nori de fum”. – Niebuhr Travels’, vol.II. p.337.

Edward Gibbon îl citează pe Volney, spunând: „cei mai chibzuiţi dintre călătorii noştri sirieni” au declarat: „Locuitorii din Siria au observat că lăcustele vin constant din Deşertul Arabiei”. – C. Volney, „Voyage en Egypte et en Syrie”, cap.XX, sect.5.

Prin urmare, două creaturi ale deşertului se aseamănă îndeaproape cu armatele islamice din Deşertul Arabiei: lăcustele (care vin din deşerturi în anumite timpuri şi distrug recoltele) şi scorpionul, (o creatură de temut şi otrăvitoare) care va lovi cu înţepătura cozii lui, producând o durere puternică, până la agonie. Aşadar, în cel de-al treilea vai, ne putem aştepta ca islamul să atace armata Romei, pe neaşteptate şi într-o modalitate distrugătoare, aşa cum a făcut în primul şi al doilea vai. 

Apocalipsa 9,4 a profetizat cum Abu Beker şi-a instruit armata să-i lase în pace pe acei creştini care păzeau adevăratul Sabat al zilei a şaptea (sigiliul lui Dumnezeu), dar să-i ucidă pe creştinii catolici. Aici se află o caracteristică importantă, şi anume că islamul din primul vai este folosit ca un adăpost pentru poporului lui Dumnezeu, prin faptul că a distras armata Romei de la persecutarea poporului lui Dumnezeu, şi este folosit de asemenea spre a pedepsi creştinismul apostaziat. În conformitate cu Apocalipsa 13 şi Tragedia veacurilor, armata Romei din zilele sfârşitului este America. Ca urmare, în cel de-al treilea vai, putem să ne aşteptăm ca mâna Romei să se ridice, gata să-i persecute de adventiştii de ziua a şaptea, dar, într-un fel sau altul, islamul radical este folosit pentru a ocroti poporul lui Dumnezeu în timpul sigilării sfinţilor (Apocalipsa 7,1-4).

Gibbon declară: „Abubeker a urcat pe înălţime, a revizuit oamenii, caii şi armele şi a înălţat o rugăciune fierbinte pentru succesul întreprinderii lor. ‘Nu uitaţi’, a zis succesorul profetului… ‘să nu distrugeţi niciun palmier, să nu ardeţi nici un lan de porumb. Să nu tăiaţi niciun pom fructifer, să nu faceţi nici un rău cirezilor, doar atât cât aveţi nevoie să ucideţi spre a mânca…. Pe măsură ce înaintaţi, veţi găsi unele persoane religioase, care trăiesc retrase în mănăstiri şi îşi propun să-I slujească lui Dumnezeu în felul acesta: lăsaţi-i în pace, să nu-i ucideţi şi să nu distrugeţi mănăstirile lor. De asemenea, veţi găsi un alt fel de persoane care aparţin sinagogii lui Satana, care au vârful capului ras, nu uitaţi să le tăiaţi capetele şi să nu le daţi niciun adăpost, până când fie se vor întoarce la mahomedani, fie vor plăti tribut’.

„Chiar şi în secolul al 7-lea, călugării… îşi rădeau capetele, când erau hirotoniţi ca preoţi. Tunsura circulară era sacră şi tainică, era coroana de spini, dar semăna mai degrabă cu o diademă regală şi fiecare preot era un rege”. – Abubeker’s Command, Edward Gibbon, ‘Decline and Fall’, vol.V, p.489-490.

„În secolele timpurii ale erei creştine, biserica din Răsărit [nu biserica occidentală sau latină] numită uneori Biserica Asiriană… [alcătuită din păzitori ai Sabatului adevărat] s-a răspândit cu mare succes prin Asia şi Răsărit, dar a rămas separată de biserica din Occident, îndeosebi separată de apostazie. Aceşti creştini credincioşi au ajuns să fie învăţătorii sarazinilor…”. – B.G. Wilkinson, Truth Triumphant, p.268-291.

„Supuşilor săi creştini [adică creştinilor adevăraţi, nu celor apostaziaţi pe care arabii îi hărţuiau], Mahomed le-a acordat imediat siguranţa personală, libertatea comerţului, proprietatea asupra bunurilor lor şi tolerarea închinării lor”. – Gibbon, ‘Decline and Fall’, vol.V, p.439-W, p.579-580; 390-391.

Apocalipsa 9,5.6. Mahomedanii au hărţuit Imperiul Roman de Răsărit timp de 150 de ani, dar nu au reuşit niciodată să-l distrugă complet şi nu au fost în stare să învingă Roma Răsăriteană şi Occidentală, de aceea este scris: „Li s-a dat putere să nu-i omoare”, ci „să-i vatăme” (v.10) timp de cinci luni. Prin urmare, în timpul celui de-al treilea vai, putem să ne aşteptăm ca islamul radical, la început, doar „să vatăme” armata Romei. 

În profeţia biblică, o zi profetică reprezintă un an literal (Numeri 14,34 şi Ezechiel 4,6). O lună biblică este egală cu 30 de zile literale şi, ca urmare, aceste 5 luni din profeţie sunt egale cu 150 de ani. Când au început cei 150 de ani? În conformitate cu Edward Gibbon, „Otman a intrat pentru prima dată în teritoriul Nicomediei în 27 iulie, 1299”, şi astfel a început să atace Roma Răsăriteană, care s-a desfiinţat în 1449. (1299 + 150 = 1449). În 1449 a venit o schimbare. În anul 1448, Ioan Paleologul, împăratul grec, a murit şi, în 6 ianuarie, 1449, Constantin XI a fost încoronat la Mistra. (www.en.wikipedia.org/wiki/Constantine_XI)

Apocalipsa 9,7-9. Oricine examinează lăcustele din Arabia va vedea imediat că ele arată literalmente ca nişte cai mici. De fapt, beduinii le descriu ca pe nişte ‘cai ai soldaţilor’. Vechii italieni le numeau „căluţi”. În Scriptură, lăcusta este folosită pentru a semnifica un număr mare, un roi, iar acesta este un simbol potrivit al numărului uimitor al arabilor care atacau venind din deşert. Profetul a spus: „Te-ai îngrămădit ca lăcustele” (Naum 3,15). Războinicii arabi, călare pe caii lor rapizi, nu mărşăluiau în linii sau rânduri, asemenea soldaţilor greci sau romani, ci se năpusteau asupra vrăjmaşilor lor aproape la fel de repede, ca şi când ar fi zburat (comportându-se şi făcând un zgomot ca lăcustele). Triburile care au venit din Arabia, cu rapiditatea lor mare, au lovit armata Romei deodată şi pe neaşteptate, fiind simbolizate de roiurile de lăcuste. 

„Cununile de aur” reprezintă turbanele galbene pe care le purtau bărbaţii aceştia. Este interesant de observat că Biblia spune: „au adus nişte beţivi din pustie, care au pus… mândre cununi pe capetele lor” (Ezechiel 23,42).

De asemenea, ei purtau pieptare de fier, păr lung, care nu era nici împletit, nici lăsat liber, aveau bărbi mari, iar „dinţii de leu” reprezentau ferocitatea lor în luptă. Mahomedanii erau extrem de distructivi, aspect tipic leului. Naturaliştii ne informează că Arabia este căminul leului, iar în literatura arabă leul este simbolul permanent al luptătorilor viteji. 

Apocalipsa 9,11. Arabii nu au avut un împărat unic, ci fiecare trib a avut propriul conducător, totuşi, în 1299, Otman a ajuns împărat şi a întemeiat „Imperiul Otoman”. Cele „cinci luni” încep la data aceasta, deoarece profeţia spune că „aveau un împărat”. 

Aici se încheie primul vai şi începe cel de-al doilea. Apocalipsa 9,12-15. Acum, în timpul celui de-al doilea vai, vedem aceeaşi putere religioasă islamică întunecată, dar de data aceasta vine din „râul Eufrat”, care acum este Turcia. Cei „patru îngeri” se referă la cele patru mari sultanate: Bagdad, Damasc, Iconia şi Alepo, din care era compusă puterea turcă la data aceea. Imperiul Roman a fost împărţit în trei, iar această a treia parte a fost legată de Grecia, Imperiul Roman Răsăritean, a cărui capitală a fost Constantinopol.

Un ceas, o zi, o lună şi un an în profeţia biblică sunt egale cu 391 de ani şi 15 zile. Dacă adăugăm perioada aceasta la data încheierii primului vai (27 iulie, 1449) ajungem la 11 august, 1840, când conducătorul turc a semnat un document care a îndepărtat pentru totdeauna independenţa şi puterea sultanului turc. Supremaţia turcă a fost trecută în mâinile celor patru mari puteri ale Europei, puteri creştine, care au format o coaliţie spre a hotărî soarta islamului.

De asemenea, versetul 15 ne spune că turcii „omoară” armata Romei. Prin urmare, în timpul celui de-al treilea vai, putem să ne aşteptăm ca islamul radical să „vatăme” la început armata Romei, într-o modalitate iminentă şi neaşteptată, apoi puterile creştine să se coalizeze spre a hotărî soarta islamului când, din nou, islamul radical ucide deodată şi pe neaşteptate armata Romei. 

Textul grec şi ebraic pentru Apocalipsa 9,16 este „zeci de mii, un număr imens” (compară cu versiunea ebraică a Geneza 24,60, Numeri 10,36 şi Daniel 7,10) şi a fost în realitate metoda turcească de a număra! Ei numărau prin tomeni. Un tomen înseamnă zece mii de oameni, iar tomeni înseamnă mai multe zeci de mii. Gibbon însuşi foloseşte tocmai termenul acesta, când îi descrie pe turci. El face aluzie la conducătorul turcilor răsăriteni, spunând. „Marea [Bosfor] se întindea între cele două continente ale Europei şi Asiei, iar cel ce conducea aşa de mulţi tomeni, sau zeci de mii de cai, nu era stăpânul niciunei galere”. 

Gibbon, vol.VII, p.72. Cu privire la invazia turcă în Asia Mică, el spune: „Zecile de mii de cai turceşti s-au răspândit pe o lungime de 600 de mile…”. – Gibbon, vol.VI, p.252.

În v.17-18, cuvântul „iacint” din greacă înseamnă culoarea albastră. Astfel, când vorbeşte despre „foc, iacint şi pucioasă” semnifică roşu, albastru şi galben. Focul este roşu, iacintul este albastru, iar pucioasa este galbenă şi acestea au fost culorile uniformelor din armata turcă. Daubuz, un cercetător englez care scrie despre timpul acela, spune: „De la prima lor apariţie, otomanii au înclinat să poarte haine de război de culoare roşie, albastră şi galbenă…”. – Daubuz, citat de Elliott, „Horae Apocalyptica”, cap.VII, p.508.

Mai mult, Mahomed II a folosit tunuri pentru a cuceri Constantinopolul, în 29 mai, 1453. Armele de foc şi pistoalele au fost folosite pentru prima dată împotriva popoarelor din Europa răsăriteană. Când erau ţinute aproape de caii care alergau în luptă, pistoalele arătau ca şi când focul şi pucioasa ieşeau din gurile cailor. Aşadar, în cel de-al treilea vai, ne putem aştepta ca islamul radical să folosească explozibile împotriva armatei Romei. 

Versetul 19 se referă la însemnul turc, al cărui standard era o coadă de cal. Coada de cal era semnul autorităţii, aşa cum spune Elliott: „Însemnele care conţineau una, două, sau trei cozi de cai, marchează distinctiv demnitatea şi puterea paşei turce”. Elliot, cap.VII, p.514. Versetele 20 şi 21 dezvoltă modalitatea în care islamul radical este folosit spre a pedepsi Roma şi creştinismul apostaziat, în timp ce ocroteşte poporul lui Dumnezeu. 

În acest al doilea vai, islamul (sub turci) ocroteşte din nou poporul lui Dumnezeu din timpul Reformaţiunii, iar în acelaşi timp este folosit pentru a pedepsi creştinismul apostaziat (Roma). Lucrul acesta s-a întâmplat în timpul domniei lui Charles V [Tragedia veacurilor p.197.par.2]. „În secolele al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea, susţinerea şi încurajarea protestanţilor şi calviniştilor… au constituit unul dintre principiile fundamentale ale strategiei otomane”. Halil Inalcik, „The Heyday and Decline of the Ottoman Empire” în „History of Islam”, p.325-329.

Kenneth Oster scrie: „Dacă nu ar fi fost turcii, nu ar fi existat niciun protestantism”.  – Islam Reconsidered, p.72. Citat de M. Maxwell „God Cares II”, p.255-256.

Ca urmare, în cel de-al treilea vai, ne putem aştepta ca mâna Romei să se ridice, gata de a-i persecuta pe adventiştii de ziua a şaptea, când islamul radical loveşte deodată şi pe neaşteptate, folosind explozibile pentru a „vătăma” America. Atunci, armata Romei este abătută de la persecuţia poporului lui Dumnezeu, deoarece este ocupată cu „oprirea” islamului radical, iar poporul lui Dumnezeu este ocrotit în perioada sigilării (Apocalipsa 7,1-4). Puterile creştine se unesc, formând o coaliţie pentru a hotărî soarta islamului, întocmai cum au făcut în 1840. Atunci, America (armata Romei) va fi „omorâtă” de islamul radical.

Totuşi, în 1840 s-a mai întâmplat ceva. Primul înger din Apocalipsa 14 a venit din cer spre a începe vestirea soliei zilelor din urmă pentru lume. A fost o solie care spunea că judecata celor morţi începuse. Prin urmare, oare putem să ne aşteptăm ca, în cel de-al treilea vai, să vină un înger din cer spre a anunţa ultima solie pentru lume şi faptul că judecata celor vii a început? Întocmai cum Strigătul de la miezul nopţii a răsunat în anii 1840, nu cumva al treilea vai va semnala începutul vestirii Strigătului cu glas tare? De fapt, singurul înger pe care îl aşteptăm acum este îngerul al patrulea din Apocalipsa 18, iar el aduce cu sine, într-adevăr, solia Strigătului cu glas tare/ploaia târzie.

Metoda pe care milleriţii au folosit-o pentru a vesti solia Strigătului cu glas tare a fost aceea de a predica harta din 1843. Ellen White a spus că aceasta a fost „condusă de mâna Domnului” (cu excepţia datei din 1843). „Am văzut că harta din 1843 a fost condusă de mâna Domnului, că nu trebuie să fie schimbată, că cifrele erau aşa cum le-a dorit El şi că mâna Sa era aşezată pe hartă, acoperind o greşeală în unele cifre, aşa încât nimeni să nu o poată vedea, până când mâna Sa a fost dată la o parte”. – Early Writings, p.74-75. Ea a scris, de asemenea: „Am văzut că Dumnezeu a fost implicat în publicarea hărţii de către fratele Nichols” [13MR, p.359.par.1].

Puteţi să observaţi ce simbol a folosit Dumnezeu pentru a-i reprezenta pe mahomedani în primul şi cel de-al doilea vai? El se află în partea dreaptă a harţilor (din 1843, 1850 şi 1863 prezentate mai jos). Este un cal furios.

Este acelaşi simbol pe care îl foloseşte Apocalipsa 9,7: „Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă”. 

Aşadar, Dumnezeu a folosit simbolul unui cal înfuriat pentru a reprezenta islamul radical. În capitolul următor, vom vedea ce spune El că va face acest cal înfuriat la sfârşitul lumii. Cele patru vânturi oprite pentru sigilare